ICCJ. Decizia nr. 3885/2011. Civil. Nulitate act juridic. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3885/2011
Dosar nr. 12187/3/2010
Şedinţa publică de la 29 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I- Obiectul cauzei şi hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
1. Prin acţiunea introductivă înregistrată la data de 9 martie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti reclamanta SC F. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC C. SA să se constate nulitatea absolută a clauzelor 4.2.2. şi 9.1. din contractul cadru de aprovizionare nr. 9566 încheiat cu societatea pârâtă la 21 noiembrie 2007 pentru încălcarea prevederilor art. 5 şi art. 6 din Legea nr. 21/1996, prevederilor art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 11/1991 şi ale dispoziţiilor 81 şi urm. din TCE.
Reclamanta susţine că cele două clauze înscrise în contractul de aprovizionare încheiat cu pârâta, în calitate de distribuitor, clauze referitoare la ,,Contribuţii la cheltuielile administrative efectuate de distribuitor şi respectiv operaţiuni promoţionale, sunt în contradicţie cu prevederile art. 5 lit. e) şi art. 6 lit. a) şi d) din Legea nr. 21/1996 – legea concurenţei care identifică expres ca fiind o înţelegere contrară uzanţelor comerciale corecte, condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea de către cocontractanţi a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare.
Potrivit reclamantei, nu este de natura unui contract de furnizare de mărfuri în care proprietatea asupra produselor trece la distribuitor la poarta magazinului, să se suporte de furnizor o parte din cheltuielile administrative efectuate de distribuitor cu ocazia deschiderii fiecărui nou magazin al acestuia sau cheltuieli legate de listarea şi amplasarea în magazin a produselor vândute distribuitorului.
Reclamanta consideră că odată cu semnarea de către pârâtă a Codului de bune practici pentru comerţul cu produse agroalimentare, cod devenit ulterior lege, respectiv Legea nr. 321/2009, s-a născut o prezumţie legală în sensul că practicile consacrate prin clauzele 4 şi 9 din contractul părţilor sunt contrare uzanţelor comerciale cinstite.
2. Pârâta SC C. SA a susţinut prin întâmpinarea depusă că cele două clauze agreate de reclamanta în schimbul serviciilor prestate, nu încalcă nicio prevedere legală în vigoare la momentul acordului de voinţă al părţilor, dispoziţiile art. 5 şi art. 6 din Legea nr. 21/1996 nefiind aplicabile în speţă.
Potrivit susţinerilor pârâtei, contractul a fost transmis Consiliului Concurenţei în cadrul investigaţiei de sector desfăşurate pe perioada 2007-2008, autoritatea de concurenţă constatând că taxele de raft nu reprezintă, în sine o problemă de natură concurenţială.
3. Tribunalul Bucureşti astfel investit, prin sentinţa comercială nr. 12998 din 13 decembrie 2010 a respins ca nefondată acţiunea în nulitate formulată de reclamantă.
Analizând materialul probatoriu administrat prima instanţă consideră că aplicarea celor două clauze nu a avut ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în sensul art. 5 din Legea nr. 21/1996, deoarece dispoziţia legală nu raportează fapta ilicită la modul în care este afectat patrimoniul partenerului de afaceri ci la concurenţa pe piaţa românească, şi în acest sens, reclamanta nu a produs nicio probă directă privind afectarea pieţei relevante.
În opinia tribunalului, faptul că taxele de raft, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 321/2009 au fost interzise nu echivalează , de plano, cu afectarea pieţei relevante în cauza de faţă.
II – Apelul.
Prin decizia comercială nr. 218 din 21 aprilie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei fondului.
Răspunzând criticilor formulate, instanţa de control judiciar constată că reclamanta nu a probat existenţa unor practici concertate ale supermarketurilor în sensul perceperii taxelor de genul celor la care se referă clauzele deduse judecăţii, şi nici producerea efectului de distorsionare a concurenţei.
Instanţa apreciază că înţelegerile separate intervenite între distribuitori şi furnizori nu au un caracter concertat şi nici tangentă cu aspectele de natură concurenţială.
În cauză taxele pe care reclamanta a convenit să le achite pârâtului distribuitor au legătură directă cu contractul părţilor neputând fi încadrate în prevederile art. 5 din Legea nr. 21/1996, deoarece, stipularea în contract a unor astfel de taxe de raft, în sine, nu este ilegală şi nu distorsionează concurenţa.
Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 21/1996, instanţa de control apreciază că reclamanta nu a probat în mod corespunzător faptul că pârâta ar deţine o poziţie dominantă asupra pieţei relevante a produselor furnizate de aceasta, iar simpla raportare în general la întreaga piaţă agroalimentară, este insuficientă.
Totodată, instanţa constată că în cauză nu a fost demonstrată nicio legătură între sancţiunile primite de grupul SC C. SA pe plan internaţional şi comportamentul comercial al pârâtei în raport cu contractul încheiat cu reclamanta.
III – Recursul. Motivele de recurs.
Împotriva acestei decizii, reclamanta SC F. SA a declarat recurs, la data de 11 iulie 2011, în termen legal solicitând modificarea hotărârii atacate şi constatarea nulităţii absolute a celor două clauze stipulate la art. 4.2.2. şi 9.1 din contractul de aprovizionare nr. 9566/2007.
Recurenta a invocat în susţinerea recursului motivul de nelegalitate vizând încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente respectiv art. 5 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 21/1996, art. 6 din Legea nr. 21/1996 şi cele cuprinse în Legea nr. 11/1991 referitoare la definirea uzanţelor cinstite.
Reiterând argumentele pe care prima instanţă şi instanţa de apel şi-au întemeiat soluţia de respingere a acţiunii în nulitate ca nefondată, recurenta a susţinut în dezvoltarea criticilor de nelegalitate că aprecierile celor două instanţe sunt eronate sub următoarele aspecte:
Legea nr. 321/1009 nu a intervenit preventiv ci sancţionator aşa cum rezultă cu claritate din expunerea de motive în care se afirmă expres că, codul de bune practici nu şi-a dovedit eficienţa în relaţiile comerciale între furnizori şi lanţurile de supermagazine deoarece nu prevede sancţiuni .
În acelaşi sens recurenta arată că şi Raportul Consiliului Concurenţei a aprobat propunerea legislativă de eliminare a diferenţelor de taxe şi bugete denumite generic taxe de raft apte să producă efecte de distorsionare a concurenţei.
În consecinţă, recurenta susţine că proba încălcării de către pârâta SC C. SA a art. 5 din Legea nr. 21/1996 este reprezentată de prezumţia pe care Legea nr. 321/1996 o naşte.
Efectul anticoncurenţial general al acestor clauze este dat de caracterul sufocant pe care îl au asupra furnizorilor, iar în mod concret în cauza pentru anul 2008 societate reclamantă la o cifră de afaceri cu pârâta de 260.000 lei a facturat circa 500.000 lei reprezentând 199% din cifra de afaceri.
Cu privire la interpretarea noţiunii de poziţie dominantă din datele necenzurate ale Consiliului Concurenţei rezultă că pârâta SC C. SA deţine o cotă de peste 62% din piaţa relevantă ceea ce plasează într-o poziţie dominantă.
Sub un ultim aspect, referitor la încălcarea uzanţelor cinstite astfel cum este definită noţiunea în Legea nr. 11/1991, recurenta arată că sancţionarea pârâtei în alte ţări din Uniunea Europeană respectiv în Franţa în anul 2008 şi recent în Grecia naşte o prezumţie puternică de comportament anticoncurenţial patologic al SC C. SA, prin tiparul imprimat de societatea mamă, societăţilor din grup.
Înalta Curte verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate, constată următoarele:
1. Dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, declară interzise înţelegerile ,,exprese sau tacite” între agenţii economici sau asociaţii de agenţi economici, care au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea , împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia.
O primă concluzie pe care o impune analiza textului de lege, constată în caracterul prohibitiv al acordurilor realizate în scopul unui anumit efect asupra concurenţei, de restrângere împiedicare sau denaturare, sau dacă produc un asemenea efect chiar dacă nu este urmărit în mod explicit.
Prin urmare sunt reprimabile şi sancţionate conform art. 49 din lege acele înţelegeri, contracte sau clauze contractuale apte să producă distorsiuni ale concurenţei, în cele trei modalităţi prevăzute în textul de lege.
Aşa fiind, aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Lege implică ca o condiţie de fond proba atingerii aduse concurenţei.
Cum reclamantei îi revenea sarcina probei îndeplinirii acestei condiţii de fond, în absenţa oricăror dovezi concrete care să ateste că urmare celor două clauze din contractul încheiat cu pârâta s-a produs o distorsionare a competiţiei pe piaţa produselor de carne comercializate, ambele instanţe devolutive au respins acţiunea ca nefondată, iar repunerea în discuţie a acestei chestiuni de netemeinicie nu este permisă de actuala reglementare a recursului în legalitate.
2. Cu privire la susţinerea recurentei potrivit căreia instanţa a restrâns nepermis ipoteza art. 5 numai la practicile care au ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei, nu şi la cele care au ca obiect aceste atingeri aduse concurenţei, respectiv un comportament reprimat de lege virtual, prin conţinutul clauzelor consimţite, Curtea constată următoarele:
Cele două clauze având ca obiect stabilirea unor taxe de raft între distribuitor şi furnizor nu au un caracter manifest anticoncurenţial în sine, distinct de faptul că şi în această ipoteză aprecierea înţelegerii se face în concret, fiind necesar să se determine şi să se probeze potenţialul său anticoncurenţial semnificativ. Existenţa unei taxe suplimentare nu conduce automat la aplicarea art. 5, în acest sens şi în raportul Consiliului Concurenţei în legătură cu taxele de raft, se reţine că taxele nu reprezintă în sine o problemă de natură concurenţială, ci numai în măsura în care se dovedeşte că acestea au ca efect distorsionarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte substanţială a acesteia, deoarece rolul unei legi a concurenţei este de protecţie a concurenţei şi nu a concurenţilor.
Recurenta mai susţine, în continuarea raţionamentului său că proba încălcării de către SC C. SA a art. 5 din legea concurenţei este reprezentată de prezumţia pe care Legea nr. 321/2009 o naşte, prin interzicerea plăţii de către furnizor a serviciilor legate de extinderea reţelei de distribuţie a comerciantului, de amenajările spaţiilor de vânzare sau de operaţiunile şi evenimentele de promovare a activităţii şi imaginii comerciantului.
Argumentul recurentei este excesiv şi fără susţinere legală prin faptul că tinde să transfere funcţia punitivă a unei legi ulterioare încetării contractului părţilor, efectelor produse de acesta cât timp era în vigoare.
În domeniul concurenţei reglementărilor sunt de natură preponderent economică, adresate unor entităţi economice, impuse de anumite circumstanţe concrete, care nu pot fi extinse cu efecte retroactive, deoarece s-ar distorsiona în mod evident funcţiile concurenţei.
O piaţă liberă, care să servească interesului general, este caracterizată de o anumită dinamică în privinţa dezvoltării şi diversificării ei, ceea ce impune de-a lungul timpului o aplicare cât mai adecvată a regulilor concurenţei, fără a putea extinde şi pentru trecut aceste noi reguli a căror oportunitate este impusă de un anumit context economic.
În alte cuvinte, atingerea adusă concurenţei trebuie apreciată în contextul său real şi în raport de reglementarea legală de la data de referinţă pentru a se putea stabili în concret dacă efectele înţelegerilor sunt sau nu dăunătoare.
3. Cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Legea Concurenţei potrivit cărora este interzisă folosirea în mod abuziv de una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante pe piaţa românească sau pe o parte substanţială din ea.
Recurenta susţine că din datele necenzurate ale Raportului Consiliului Concurenţei rezultă că C., S. şi M. deţin o cotă de peste 62% din piaţa relevantă ceea ce o plasează în ipoteza art. 6.
Sub acest aspect, Curtea constată că argumentele recurentei nu sunt suficient de explicite, deoarece art. 6 are în vedere atât poziţia dominantă exclusivă a unui singur agent economic, aflat de regulă în situaţia de monopol natural administrativ sau legal, sau poziţia dominantă colectivă, ipoteză în care agenţii economici acţionează împreună ca o entitate colectivă ori au posibilitatea să adopte aceeaşi linie de conduită concurenţială, aspecte asupra cărora recurenta nu oferă un punct de vedere mai aplicat.
Poziţia dominantă este o stare de fapt şi în toate situaţiile trebuie probată atât conivenţa între agenţii economici privind conduita comportamentală concurenţială, dar şi efectivitatea dominaţiei pe o anumită piaţă.
Or, criteriul cotei de piaţă pe care l-ar deţine împreună cei trei agenţi economici menţionaţi nu este suficient pentru a impune concluzia unei poziţii dominante a pârâtei SC C. SA în absenţa altor criterii, distinct de faptul că procentul de 62% este comun, şi prin urmare nu există nici un început de dovada privind partea de piaţă deţinută de intimată.
Chiar şi în situaţia unei poziţii dominante a operatorului economic art. 6 din lege impune şi condiţia abuzului de poziţie dominantă prin falsificarea concurenţei şi afectarea comerţului şi a intereselor consumatorilor, aspecte care nu au fost dovedite în cauză.
În sfârşit potrivit art. 37 din legea concurenţei, controlul abuzului de poziţie dominantă, aparţine Consiliului Concurenţei, din proprie iniţiativă sau ca urmare a unei sesizări, iar raportul dat publicităţii nu impune această concluzie.
4. Examinarea contractului cadru de aprovizionare încheiat între părţi nu duce la concluzia unui contract de adeziune, aşa cum susţine recurenta.
Din conţinutul clauzelor inserate la art. 4.2.2 şi art. 9.1 rezultă indubitabil că în ce priveşte împărţirea taxelor de amenajare a fiecărui nou magazin precum şi a cheltuielilor pentru realizarea unor operaţiuni promoţionale pentru un produs agreat de comun acord, părţile au semnat acorduri comerciale suplimentare, în care au stabilit concret condiţiile financiare, ceea ce semnifică existenţa negocierilor pe aceste aspecte şi acordul expres al furnizorului cu privire la operaţiunile astfel derulate, considerând că acestea sunt necesare pentru creşterea volumului de vânzări.
5. Şi argumentul recurentei referitor la faptul că instanţa de apel a respins aplicarea în cauză a art. 81 din T.C.E. este nerelevant deoarece Legea nr. 21/1996 în forma modificată şi republicată nu numai că s-a conformat normelor comunitare dar a preluat şi detaliat în art. 5 şi art. 6 dispoziţiile cuprinse în art. 81 şi art. 82 din T.C.E. cu privire la practicile anticoncurenţiale.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC F. SA SCHEIA împotriva deciziei comerciale nr. 218 din 21 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3887/2011. Civil. Acţiune în anularea... | ICCJ. Decizia nr. 3883/2011. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
