ICCJ. Decizia nr. 3881/2011. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3881/2011
Dosar nr.46055/3/2008
Şedinţa publică din 11 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 06 iunie 2007, pe rolul Judecătoriei sector 1, reclamanta SC V.U.K. SRL a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General, Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti şi SC V.F. SRL, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 22 ianuarie 2004 la Biroul Notarului Public „C.Ş.S.", nulitatea parţială a contractului de concesiune autentificat din 20 mai 2004 la acelaşi birou notarial şi să fie obligate pârâtele la a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 150 m.p. teren situat în Bucureşti, strada B.A., sector 1.
Pârâta SC V.F. SRL a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se constate: -inexistenţa dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului situat în Bucureşti, strada M. (fostă P.A.), sector 1, Bucureşti; - nulitatea absolută a dispoziţiei din 06 aprilie 2005, ca fiind emisă cu fraudarea legii. În subsidiar, în condiţiile în care instanţa constată existenţa dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului situat în Bucureşti, strada B.A., în suprafaţă de 942,40 m.p., din care şi terenul de 150 m.p. ce face obiectul cauzei, a solicitat obligarea reclamantei la respectarea dreptului său de concesiune atribuit asupra terenului în discuţie.
Cererea reconvenţională a fost precizată, în sensul că obligarea reclamantei la respectarea dreptului de concesiune reprezintă un capăt de cerere distinct.
Prin sentinţa civilă nr. 5219 din 18 aprilie 2008, cauza a fost declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti (faţă de valoarea obiectului.
Cererea principală a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1762 din 21 noiembrie 2008, când cererea reconvenţională a fost disjunsă şi apoi soluţionată prin sentinţa civilă nr. 526 din 10 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care s-a respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii şi ca neîntemeiată cererea formulată de SC V.F. SRL.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 22 ianuarie 2004, reclamanta (din cererea reconvenţională) a dobândit dreptul de proprietate asupra spaţiului comercial S 39 situat în Bucureşti, strada P.A., sector 1, iar prin contractul de concesiune autentificat din 20 mai 2004 i s-a concesionat suprafaţa de 583,07 m.p., teren în indiviziune şi suprafaţa de 290,27 m.p. în exclusivitate, teren situat tot în strada P.A., sector 1.
Pârâta SC V.U.K. SRL a cumpărat imobilul din Bucureşti, strada P.A., sector 1, compus din construcţie, cu o suprafaţă construită la sol de 303,80 m.p. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 26 septembrie 2003.
Reclamanta a susţinut că din suprafaţa totală de teren dobândită de pârâţi are în concesiune o suprafaţă de 150 m.p., care i-a fost concesionată de către Primăria Municipiului Bucureşti.
În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare, instanţa a apreciat că aceasta este nefondată, respingând-o ca atare, întrucât cererea reclamantei nu urmăreşte condamnarea pârâtei la executarea unei anumite prestaţii, ci confirmarea dreptului său.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a reţinut că principala critică adusă dispoziţiei Primarului General din 06 aprilie 2005 constă în aceea că s-au acordat măsuri reparatorii unei persoane care nu putea beneficia de prevederile art. 3 din Legea nr. 10/2001, întrucât nu era persoană îndreptăţită la aceste măsuri reparatorii, respectiv, pârâta nu putea recurge la procedura acestei legi în vederea restituirii în natură a imobilului teren.
Susţinerile reclamantei au fost înlăturate, câtă vreme vânzătorii drepturilor succesorale litigioase erau persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, dreptul acestora de a solicita măsuri reparatorii pentru imobilele trecute în patrimoniul statului după 06 martie 1945 fiind reglementat de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care de aceste prevederii ale legii pot beneficia şi moştenitorii persoanelor îndreptăţite.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC V.F. SRL.
În motivele de apel, reclamanta a arătat că cererea sa a vizat în esenţă constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei primarului, ca fiind emisă în frauda legii, precum şi obligarea pârâtei la respectarea dreptului său de concesiune asupra terenului aferent construcţiei - proprietatea societăţii apelante, situat în strada D.I.M. (fostă P.A.), teren dobândit prin contractul autentificat din 20 mai 2004.
Acest din urmă capăt de cerere a fost precizat de apelantă, ca urmare a dispoziţiei încheierii de şedinţă din 26 octombrie 2007, instanţa însă nu l-a pus în discuţia părţilor şi a omis să se pronunţe asupra acestuia.
Referitor la constatarea nulităţii dispoziţiei din 06 aprilie 2005, au fost învederate două considerente ce converg către nulitatea absolută a acestei decizii: încălcarea dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001, respectiv a prevederilor OUG nr. 184/2002.
- În ceea ce priveşte primul considerent, instanţa a analizat lapidar susţinerile sale raportate la dispoziţiile legale în materia aplicării prevederilor art. 3 din Lege nr. 10/2001 reţinând că: „vânzătorii drepturilor litigioase erau persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii (..)", trecând însă cu vederea că referirea sa viza cea de-a doua dispoziţie a Primăriei şi anume din 06 aprilie 2005 şi nu prima dispoziţie din 16 decembrie 2004.
Pentru acordarea de măsuri reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001, pe lângă cerinţa ca imobilul solicitat prin notificare să facă obiectul de reglementare al legii speciale, legiuitorul a prevăzut şi condiţia că solicitanţii să se încadreze în categoria persoanelor îndreptăţite la restituire, enumerare limitativ în art. 3 şi 4.
În speţă, numai moştenitorii autorului P. au calitatea de persoane îndreptăţite, nu şi persoana juridică cumpărătoare, care, fiind dobânditoare cu titlu particular, nu poate fi asimilată în această calitate cu moştenitorii legali sau testamentari ai fostului proprietar.
- Instanţa a mai reţinut, eronat, faptul că: „de la beneficiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi exclus P.A., întrucât acesta era la data emiterii dispoziţiei contestate cetăţean român, aşa cum rezultă din copia paşaportului emis la data de 19 februarie 1998 (..)".
În raport de această situaţie, nelegalitatea hotărârii criticate care a reţinut calitatea de cetăţean român a lui P.A. rezultă din simpla lecturare a dispoziţiei din 16 decembrie 2004 a Primăriei Municipiului Bucureşti, care, reţinând calitatea de cetăţean german a acestuia, i-a atribuit un drept de folosinţă specială.
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 169/A din 08 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut cu privire la primul motiv de apel că acesta este neîntemeiat, faţă de conţinutul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia „în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe".
Necercetarea fondului a fost identificată cu situaţiile în care fie s-a dispus soluţionarea cauzei pe baza unei excepţii, fie instanţa a lăsat nerezolvat un capăt de cerere.
Împrejurarea că instanţa a pronunţat o soluţie pe fond asupra unei cereri, regăsită în dispozitivul hotărârii, şi care reprezintă din punct de vedere logic o concluzie, presupune şi existenţa raţionamentului care a stat la baza acesteia. Expunerea sa incompletă şi, cu atât mai mult, neexaminarea tuturor argumentelor părţilor nu sunt incompatibile cu formularea de către judecător, la momentul luării deciziei, a unor judecăţi succesive privind constatarea faptelor, aprecierea lor în vederea calificării şi aplicarea normei juridice incidente în situaţia dată, ca elemente ale silogismului judiciar. Cele două obligaţii de natură procedurală ale instanţei sunt distincte.
Într-adevăr, respingând cererea ca neîntemeiată, prima instanţă a avut în vedere toate capetele de cerere, întregul petit astfel cum a fost formulat şi precizat.
Mai mult decât atât, argumentul principal al respingerii inclusiv a acestui capăt de cerere este calitatea pârâtei de proprietară a suprafeţei de teren în discuţie, la care prima instanţă s-a referit. Astfel, suprafaţa de teren în litigiu i-a fost restituită în temeiul Legii nr. 10/2001 şi, în plus, imobilul nu s-a aflat niciodată în patrimoniul Municipiului Bucureşti, preluarea de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 făcându-se fără titlu valabil (aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 14797 din 27 octombrie 1997 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti).
În virtutea caracterului absolut şi exclusiv al dreptului de proprietate, instituit de art. 480 C. civ., titularul său nu este ţinut să respecte un drept de concesiune constituit de către o altă persoană. Pe de altă parte, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 10/2001, era necesar să fi intervenit renegocierea clauzelor contractului.
Nici cel de-al doilea motiv de apel nu a fost găsit întemeiat.
S-a reţinut că, în timp ce vânzarea (cesiunea) unei moşteniri (art. 1399-1401 C. civ.) este un contract prin care titularul unui drept succesoral înstrăinează cu titlu oneros acest drept altei persoane, dacă moştenitorul (moştenitorii în caz de pluralitate) înstrăinează bunuri (drepturi) determinate din moştenirea deschisă, se aplică regulile generale ale vânzării, nefiind vorba de o moştenire, de drepturi asupra unei universalităţi.
Astfel, s-a constatat că natura contractului încheiat la data de 26 septembrie 2003 între numiţii L.R.D., P.S., P.D.I., P.A., G.S.I. şi P.P., pe de o parte, şi pârâta SC V.U.K. SRL, pe de altă parte, nu este aceea a unei vânzări de drepturi succesorale, ci a unei cesiuni de creanţă, având ca obiect dreptul de a obţine măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Cât priveşte obiectul contractului de concesiune, s-a reţinut că, de regulă, toate creanţele sunt susceptibile de cesiune, fără a deosebi între creanţele pecuniare şi cele de altă natură.
În ceea ce priveşte cesiunea dreptului de a obţine măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a constatat că nu există motive pertinente şi suficiente pentru a o include în categoria excepţiilor de la principiul libertăţii contractuale (respectiv, o incesibilitate a creanţei).
Pe de altă parte, este logic că Legea nr. 10/2001, care recunoaşte dreptul unor persoane de a obţine măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv de către stat, nu are decât menirea să le indice pe acelea în patrimoniul cărora se naşte iniţial dreptul respectiv, nereglementând în niciun mod, cel puţin nu expres, valabilitatea sau, din contră, nevalabilitate, cesiunii acelei creanţe.
Curtea a reţinut şi că în contractul de vânzare cumpărare intervenit la data de 26 septembrie 2003 s-a făcut referire în mod explicit la cesiunea drepturilor care derivă din formularea notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001.
Decizia a fost atacată cu recurs de către pârâta SC V.F. SRL care a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ., dezvoltând următoarele argumente în susţinerea acestora:
- Hotărârea a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), apreciind în mod eronat că instanţa s-ar fi pronunţat asupra capătului de cerere vizând obligarea pârâtei la respectarea dreptului de concesiune asupra terenului aferent construcţiei din strada D.I.M., sector 1.
Astfel, cu ocazia judecăţii în primă instanţă s-a precizat expres că obligarea pârâtei la respectarea dreptului de concesiune reprezintă un capăt de cerere distinct, timbrat ca atare şi asupra căruia tribunalul nu s-a pronunţat.
În mod eronat, instanţa de apel a considerat, nesocotind dispoziţiile art. 297 C. proc. civ. că, respingând cererea ca neîntemeiată, prima instanţă a avut în vedere toate capetele de cerere.
În justificarea pretenţiei referitoare la respectarea dreptului de concesiune, recurenta a invocat, alături de alte apărări, şi beneficiul art. 14 din Legea nr. 10/2001, care nu a făcut obiect de examinare la fond, instanţa de apel pronunţându-se pentru prima dată asupra acestui aspect şi lipsind partea de dublul grad de jurisdicţie.
- Instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a actului juridic dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul lămurit şi neîndoielnic al contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 26 septembrie 2003, ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Numai printr-o interpretare greşită a acestui act juridic a fost posibil să se considere că dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a), coroborate cu cele ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile intimatei şi justifică acesteia calitatea de persoană îndreptăţită.
Instanţa a considerat în mod greşit că natura contractului de vânzare-cumpărare menţionat nu este aceea a unei vânzări de drepturi succesorale litigioase, ci a unei cesiuni de creanţă, având ca obiect dreptul de a obţine măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Aceasta, în condiţiile în care din economia prevederilor contractului rezultă indubitabil că părţile au avut în vedere vânzarea-cumpărarea unor drepturi litigioase (respectiv, cele aferente Dosarului nr. 1448/2002 aflat pe rolul C.S.J.), simpla referire din conţinutul contractului referitoare la existenţa notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 nefiind suficientă pentru a conduce la concluzia că obiectul contractului l-a reprezentat o cesiune a dreptului de a obţine măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001.
În realitate, obiectul vânzării a privit exclusiv drepturile litigioase aferente acţiunii în revendicare promovate de către vânzători iar nu şi drepturile aferente dosarelor depuse de vânzători pe Legea nr. 10/2001.
- Toate aceste aspecte vizând modalitatea în care instanţa s-a pronunţat asupra contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, calificându-l ca fiind contract de cesiune de creanţă, în condiţiile în care instanţa n-a fost învestită cu o astfel de cerere se încadrează şi în motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
- Instanţa a făcut o defectuoasă aplicare şi a dispoziţiilor art. 1392 şi art. 1401–1403 C. civ. (ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) deoarece în condiţiile în care părţile au înţeles să supună convenţia lor dispoziţiilor art. 1399–1403 C. civ., instanţa nu putea să califice actul ca fiind o cesiune de creanţă.
Pentru a ne afla în prezenţa unei cesiuni de creanţă este obligatorie existenţa unei creanţe valide, care presupune obligaţia fermă şi neechivocă a cedentului de a răspunde de existenţa actuală a creanţei.
Or, din chiar cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare rezultă în mod explicit că cedenţii (vânzători) au garantat pe cumpărătoarea SC V.U.K. SRL exclusiv cu privire la faptul că sunt succesori în drepturi ai lui P.D. şi nu cu privire la faptul că deţin o creanţă certă, existentă în mod valid împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti.
De aceea, actul de vânzare-cumpărare în discuţie nu poate fi calificat ca o cesiune de creanţă.
- Instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001 (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) deoarece, în condiţiile în care s-ar accepta că actului de vânzare-cumpărare i-ar fi aplicabile regulile din materia cesiunii de creanţă, calitatea specială expresă şi limitativă impusă de art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 4 din Legea nr. 10/2001, tot nu ar putea fi transmisă.
Astfel, procedura Legii nr. 10/2001 instituie un scop special, acela de restituire a dreptului de proprietate strict în persoana deposedată, ceea ce înseamnă ca beneficiarul să aibă calitatea de persoană îndreptăţită sau să fie moştenitor al acesteia, condiţii pe care societatea – intimată nu le îndeplineşte.
- Instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., exercitând un rol activ exagerat, interpretând contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase ca o cesiune de creanţă, peste chiar susţinerile pârâtei care a uzat de acest act în apărarea sa.
În orice situaţie, instanţa de apel era obligată să pună în discuţia părţilor calificarea juridică a actului de vânzare-cumpărare.
- La pronunţarea soluţiei, instanţa nu a ţinut seama de raportul de constatare tehnico-ştiinţifică depus de către reclamantă, din ale cărui concluzii rezultă că procesul-verbal din anul 1940, care a stat la baza emiterii dispoziţiei de restituire a primarului, este alterat.
Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care s-a opus admiterii recursului, susţinând caracterul legal al deciziei atacate arătând că în ce priveşte pretinsa nesocotire a dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., critica nu poate fi primită deoarece nu se încadrează în dispoziţiile invocate, ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează doar nesocotirea unor norme de drept material şi pe de altă parte, că pretinsa neanalizare a unui capăt de cerere nu este motiv de apel care să atragă incidenţa art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
În privinţa celorlalte motive de recurs (art. 304 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.) ele nu se circumscriu ipotezelor reglementate de textele de lege menţionate. De asemenea, în ce priveşte calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii a intimatei-pârâte, ea a fost corect stabilită, fiind transmisă prin efectul contractului care a vizat o cesiune de creanţă care, contrar susţinerii recurentei, poate avea ca obiect şi creanţe viitoare sau chiar eventuale.
Prealabil dezbaterii recursului, recurenta-reclamantă a solicitat suspendarea judecăţii acestuia pe temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., susţinând că dezlegarea pricinii în această fază este influenţată de soluţia care se va pronunţa în Dosarul nr. 23324/3/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, având ca obiect, printre altele, şi constatarea nulităţii contractului de concesiune.
Asupra aspectelor deduse judecăţii în recurs, Înalta Curte constată următoarele:
- În primul rând, incidentul procedural invocat cu referire la art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., nu poate fi primit în sensul pretins, al suspendării judecăţii, având în vedere că în recurs, critica vizând modalitatea de tranşare a chestiunii dreptului de concesiune este pe aspecte de ordin procedural – respectiv, împrejurarea că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra acestui capăt de cerere, iar instanţa de apel a făcut greşit aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
În aceste condiţii, faptul că într-un litigiu separat se dezbate chestiunea valabilităţii contractului de concesiune nu este de natură să influenţeze judecata în prezenta fază jurisdicţională în care problema trebuie dezlegată, conform criticilor, din punct de vedere formal, procedural, respectiv, dacă instanţa s-a pronunţat sau nu asupra cererii vizând dreptul de concesiune.
- Critica vizând modalitatea de apreciere asupra naturii juridice a contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase este nefondată şi ca atare, nu este aptă să atragă incidenţa motivului invocat, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Interpretarea instanţei, conform căreia prin intermediul acestei vânzări-cumpărări s-a realizat şi o cesiune a drepturilor vânzătorilor la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, nu vine în contradicţie, cum se susţine, cu conţinutul clauzelor contractului, câtă vreme se menţionează expres că este vorba de drepturile asupra terenului în suprafaţă de 1.453 m.p. (din strada B.A., sector 1), teren care face obiect al unei acţiuni în revendicare, cât şi obiect al notificărilor formulate conform Legii nr. 10/2001, aflate în curs de soluţionare (şi prin care s-a solicitat restituirea în natură a unei suprafeţe de 1.081,5 m.p. şi prin echivalent, a restului de 371,5 m.p.).
Ca atare, nu poate fi primită susţinerea recurentei în sensul că obiectul vânzării l-ar fi privit exclusiv drepturile litigioase aferente acţiunii în revendicare promovate.
Prin „drepturi litigioase" nu se poate înţelege, cum afirmă recurenta, numai acelea care fac obiectul unui proces început şi ca atare, simpla transmitere a notificărilor nu s-ar încadra în această noţiune.
Transmiţând notificarea pe temeiul Legii nr. 10/2001, vânzătorii au declanşat procedura de recuperare a bunului, contestând titlul statului şi deţinerea imobilului în patrimoniul acestuia.
Drept urmare, chiar dacă rezolvarea pretenţiilor acestora s-ar fi realizat în procedura prealabilă, nejurisdicţională, nu înseamnă că nu a existat o „contestaţie" în privinţa deţinerii bunului, care a făcut necesară acţiunea de recuperare a acestuia.
- Este de asemenea, nefondată, critica recurentei potrivit căreia prin calificarea contractului de vânzare-cumpărare ca fiind unul de cesiune de creanţă, deşi instanţa nu a fost învestită cu o asemenea cerere, ar deveni incident motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Potrivit textului menţionat, hotărârea este supusă modificării „dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut", iar critica reclamantei nu se încadrează în nici una din ipotezele normei.
Instanţa de apel nu a depăşit limitele învestirii ci, în cadrul devoluţiunii fixate prin motivele de apel, a răspuns criticii formulate în legătură cu calitatea de persoană îndreptăţită a pârâtei, făcând trimitere la actul juridic din care decurgea legitimarea acesteia în a obţine măsurile reparatorii ale Legii nr. 10/2001.
În fapt, nu a fost vorba de o pronunţare – directă, prin dispozitiv sau de o manieră incidentală, prin considerente – asupra unei pretenţii neformulate, ci de justificarea soluţiei adoptate, prin considerente care au explicat, ca răspuns adus unei critici punctuale, de unde decurge calitatea de persoană îndreptăţită.
Rezultă că formularea criticilor cu referire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., este străină ipotezelor normative avute în vedere de textul menţionat.
- Susţinerea aspectului de nelegalitate, cu trimitere la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează în realitate, aceeaşi chestiune legată de calificarea contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase ca fiind o cesiune de creanţă.
Recurenta pretinde că, în măsura în care părţile au înţeles să supună convenţia lor dispoziţiilor art. 1399–1403 C. civ., instanţa nu putea aplica regulile de la cesiunea de creanţă, deoarece pentru a fi în prezenţa unei cesiuni de creanţă este obligatorie existenţa unei creanţe valide (iar vânzătorii nu puteau garanta pe cumpărătoarea SC V.U.K. SRL decât cu privire la faptul că sunt succesori în drepturi ai lui P.D., nu şi în legătură cu faptul că deţin o creanţă certă împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti).
Or, astfel cum s-a arătat anterior, calificarea actului juridic s-a realizat corespunzător, neputându-se susţine, cum se afirmă, că ar putea fi vorba de cesiunea unei moşteniri (cu incidenţa art. 1399–1403 C. civ.), câtă vreme obiectul vânzării nu l-a reprezentat dreptul asupra unei universalităţi succesorale ori asupra unei cote-părţi indivize, dintr-o asemenea universalitate, ci dreptul (la acea dată litigios) asupra unui bun determinat din moştenire (un teren în suprafaţă de 1.453 m.p., cu locul situării sale indicat), situaţie în care sunt aplicabile regulile generale ale vânzării.
Raportat la situaţia particulară din speţă, prin intermediul vânzării s-a realizat cesiunea de creanţă (care, în principiu, poate fi „strămutată" prin diverse acte cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, dar îndeosebi prin intermediul vânzării, ţinând seama şi de faptul că sediul reglementării ei în C. civ. se află în materia vânzării).
Afirmaţia recurentei în sensul că nu poate fi vorba de o cesiune de creanţă deoarece vânzătorii nu puteau garanta că deţin o creanţă certă împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti, nu este de natură să influenţeze calificarea actului juridic.
Aspectul învederat ţine de efectele contractului în relaţia dintre părţi, de modalitatea în care cedentul îşi îndeplineşte obligaţia de garanţie faţă de cesionar.
Or, stabilirea naturii juridice a unui act nu se face în funcţie de modalitatea în care părţile îşi îndeplinesc sau nu obligaţiile asumate, acest din urmă aspect interesând pe planul răspunderii contractuale (mai ales că părţile au posibilitatea să limiteze obligaţia de garanţie, putând să convină chiar asupra eliberării cedentului de orice obligaţie de garanţie).
- Critica vizând nelegalitatea deciziei în raport de dispoziţiile art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, susţine că şi în ipoteza în care s-ar admite că existenţa unei cesiuni de creanţă, calitatea specială impusă de textele menţionate pentru a fi persoană îndreptăţită, tot nu ar fi putut fi transmisă.
Contrar aprecierii recurentei, dreptul la restituire, în natură sau prin echivalent, născut în temeiul Legii nr. 10/2001, nu face în principiu, obiectul unei creanţe incesibile (excepţia este expres prevăzută de lege, fiind introdusă prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi vizează „titlurile de despăgubiri" care nu pot fi vândute sau cumpărate înainte de conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea).
De aceea, instanţa de apel a reţinut corect că sunt susceptibile de cesiune şi creanţele litigioase, că în speţă nu este vorba de o creanţă strict legată de creditorul originar (strict personală) care să nu poată face obiectul transmisiunii şi că, raportat la dreptul de a obţine măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, nu există motive pertinente pentru a include cesiunea dreptului în categoria excepţiilor de la principiul libertăţii contractuale.
Ca atare, legitimarea pârâtei ca persoană îndreptăţită a decurs din această transmisiune cu titlu oneros şi particular făcută de cei care, la rândul lor, îndeplineau cerinţele art. 3 alin. (1) lit. a), art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ca moştenitori ai proprietarului deposedat abuziv.
- Recurenta-reclamantă pretinde, cu referire la art. 129 C. proc. civ. şi o exercitare „exacerbată" a rolului activ al instanţei, readucând în discuţie aceeaşi calificare a actului juridic (contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase) şi faptul că, oricum, instanţa trebuia să pună în discuţia părţilor o asemenea calificare.
Având în vedere că primul aspect vizând calificarea actului a făcut deja obiect de analiză conform considerentelor anterioare, se va constata în continuare, cu privire la cea de-a doua împrejurare invocată, că ea nu este întemeiată.
Pe de o parte, instanţa nu putea să pună în discuţia părţilor considerentele care urmau să-i fundamenteze soluţia, pentru că aceasta ar fi însemnat o antepronunţare în cauză.
Pe de altă parte, argumentele aduse în motivarea calităţii de persoană îndreptăţită a intimatei-pârâte nu sunt de natură să surprindă părţile, nefiind în afara dezbaterii judiciare în cadrul procesului, în condiţiile în care prin întâmpinarea depusă în apel, intimata a invocat tocmai calitatea de cesionară a unui drept de creanţă de a obţine măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.
- Critica referitoare la omisiunea din analiză a unui mijloc de probă (respectiv, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică) excede motivelor de recurs prevăzute de art. 304 C. proc .civ. şi analizei care poate fi realizată în această fază procesuală, nesubsumându-se unui aspect de nelegalitate, ci unuia de apreciere a probatoriului.
- Este însă fondată şi urmează să fie primită critica reclamantei referitoare la modalitatea în care în apel s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. faţă de necercetarea cererii deduse judecăţii în primă instanţă vizând respectarea dreptului de concesiune al reclamantei.
Astfel, conform precizării de acţiune, reclamanta SC V.F. SRL a arătat că solicită, sub forma unui capăt de cerere distinct, timbrat corespunzător, şi obligarea la respectarea dreptului său la concesiune (alături de cererile vizând inexistenţa dreptului de proprietate al pârâtei SC V.U.K. SRL şi nulitatea dispoziţiei primarului din 6 aprilie 2005).
În aceste condiţii, soluţia tribunalului de respingere a cererii ca neîntemeiată nu poate fi considerată ca dând răspuns tuturor capetelor de cerere, în condiţiile în care motivarea soluţiei a privit doar caracterul neîntemeiat al excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în constatare şi justificarea calităţii de persoană îndreptăţită a societăţii pârâte, cu trimitere la art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, fără nicio referire la pretenţia vizând dreptul de concesiune.
În acest context, este eronată aprecierea instanţei de apel în sensul că, respingând cererea ca neîntemeiată, prima instanţă ar fi avut în vedere toate capetele de cerere.
Un asemenea raţionament ar fi fost valabil dacă modalitatea de soluţionare a cererilor anterioare (constatarea inexistenţei dreptului de proprietate al pârâtei şi nulitatea dispoziţiei primarului) ar fi impus soluţia asupra pretenţiei vizând dreptul de concesiune, aşa încât să se poată susţine că este vorba de o rezolvare implicită a acestei pretenţii.
În realitate, este vorba de o pretenţie de sine-stătătoare, a cărei soluţionare nu este inclusă în soluţionarea celorlalte capete de cerere, ci dimpotrivă, abia în momentul în care pârâtei îi este confirmată calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea terenului conform Legii nr. 10/2001 (ca urmare a respingerii acţiunii în nulitatea dispoziţiei primarului) se pune problema respectării dreptului de concesiune de care se prevalează reclamanta, conform art. 14 din Legea nr. 10/2001.
Apărarea intimatei-pârâte în sensul că reclamanta nu s-a prevalat de dispoziţiile menţionate, ale art. 14 din Legea nr. 10/2001, neindicându-le în mod expres, nu poate fi primită întrucât pretenţia, chiar neavând indicat temeiul juridic, trebuie să fie calificată ca atare de către instanţă.
Or, litigiul aparţinând materiei Legii nr. 10/2001, câtă vreme este vorba de un imobil restituit prin procedurile acestui act normativ, este evident că cererea de respectare a dreptului de concesiune nu-şi putea avea sediul decât în prevederile art. 14 din Legea nr. 10/2001 [„dacă imobilul restituit prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege sau prin hotărâre judecătorească face obiectul unui contract de locaţiune, concesiune (…) noul proprietar se va subroga în drepturile statului sau ale persoanei juridice deţinătoare, cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului, dacă aceste contracte au fost încheiate potrivit legii"].
Celelalte aspecte invocate în întâmpinare, în sensul că art. 14 din Legea nr. 10/2001 nu ar fi incident în speţă deoarece nu ar fi fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale şi nu s-a procedat la o renegociere a clauzelor, sunt aspecte care vizează fondul cererii şi care nu justifică neluarea acesteia în examinare.
Ca atare, se constată că în mod greşit instanţa de apel a considerat că prin soluţia de „respingere a cererii", Tribunalul ar fi dat rezolvare tuturor pretenţiilor concrete deduse judecăţii, în condiţiile în care considerentele justificative ale hotărârii nu fac referire la toate capetele de cerere şi pe de altă parte, nici nu poate fi vorba de o rezolvare implicită (în statuarea expresă a instanţei nu se regăseşte legătura necesară care să impună aceeaşi soluţie asupra dreptului de concesiune).
Sub acest aspect, constatându-se o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., urmează ca recursul să fie admis pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. [în care este încadrabilă, cu referire la art. 306 alin. (3) C. proc. civ., critica vizând nesocotirea normei procedurale] şi în consecinţă, să fie casate, în parte, Decizia şi sentinţa, cu trimiterea cauzei la prima instanţă pentru soluţionarea cererii vizând obligarea SC V.U.K. SRL, la respectarea dreptului de concesiune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea formulată de recurenta SC V.F. SRL de suspendare a judecăţii cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Admite recursul declarat de reclamanta SC V.F. SRL împotriva deciziei nr. 169/ A din 8 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează în parte Decizia recurată şi sentinţa nr. 526 din 10 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi trimite cauza la acelaşi tribunal pentru soluţionarea cererii privind obligarea pârâtei SC V.U.K. SRL la respectarea dreptului de concesiune.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3882/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3875/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
