ICCJ. Decizia nr. 3929/2011. Civil. Conflict de competenţă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3929/2011
Dosar nr. 7647/2/2011
Şedinţa publică de la 30 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 7 octombrie 2009 creditoarea R.A.E.F. a solicitat instanţei emiterea ordonanţei de plată împotriva debitoarei N.I.M. pentru restituirea sumei de 917.421,52 Euro evaluată prin cererea completatoare depusă în şedinţă publică la data de 5 decembrie 2010 la suma de 3.908.215,67 lei.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, pe care a admis-o prin sentinţa comercială nr. 136 din 8 ianuarie 2010, declinând competenţa în favoarea Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, reţinând că debitoarea este o persoană fizică ce nu întruneşte condiţiile prevăzute de lege pentru a deţine calitatea de comerciant iar debitoarea este o societate non profit, astfel că cererea care face obiectul litigiului nu se soluţionează potrivit legii comerciale, litigiul fiind civil, de competenţa Judecătoriei Sector 1 Bucureşti.
Prin încheierea din camera de consiliu din 2 februarie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis sesizarea privind îndreptarea erorii materiale din dispozitivul sentinţei comerciale în sensul că în loc de declină competenţa în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti se menţionează declină competenţa în favoarea Secţiei civile a Tribunalului Bucureşti şi înaintează cauza conducerii Tribunalului Bucureşti în vederea repartizării uneia dintre secţiile civile, motivând această soluţie prin aceea că aspectul care a determinat declinarea competenţei a fost calitatea de comerciant a părţilor şi nu valoarea litigiului.
Recursul declarat împotriva acestei încheieri a fost anulat ca netimbrat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 617 R din 23 aprilie 2010.
Prin încheierea din şedinţa publică de la 6 aprilie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, învestit cu soluţionarea litigiului a pus în discuţia părţilor excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei civile, pe care a admis-o şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Secţiei a VI comercială, reţinând că certificatul emis la 7 octombrie 2009 de Secretatul de Stat Departamentul Statului Delaware confirmă că petenta creditoare are personalitate juridică şi este autorizată să desfăşoare activităţi comerciale astfel că în conformitate cu art. 48 alin. (1) din Legea nr. 105/1992 şi a legii statului unde petenta a fost autorizată să funcţioneze, raportate la art. 4 C. com., pârâta are calitate de comerciant.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a constatat că a fost învestit să se pronunţe asupra unei cereri cu privire la care ea însăşi s-a declarat necompetentă material iar această soluţie a rămas irevocabilă şi că formal nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 20 pct. 2 C. proc. civ. în sensul că nu există două hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care jurisdicţiile s-au declarat necompetene, ci o hotărâre şi o încheiere de dezinvestire, reciproce, instanţa apreciind că trebuie aplicate prin analogie dispoziţiile care reglementează conflictul negativ de competenţă, aceasta fiind singura cale de tranşare a incidentului procedural intervenit, în caz contrar cursul judecăţii fiind întrerupt. În raport de dispoziţiile art. 21 şi art. 23 C. proc. civ., constatând ivit conflictul negativ de competenţă, instanţa a dispus înaintarea dosarului către Curtea de Apel Bucureşti pentru soluţionarea acestuia.
Prin sentinţa civilă nr. 23F din 5 septembrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins sesizarea ca inadmisibilă potrivit dispoziţiilor art. 20-22 C. proc. civ. întrucât conflictul negativ de competenţă presupune ipoteza ca două sau mai multe instanţe care să se declare deopotrivă necompetente să soluţioneze aceeaşi pricină iar cele două secţii ale aceluiaşi tribunal nu îndeplinesc exigenţele noţiunii de instanţă din textul legal menţionat, dispoziţii care se coroborează cu H.C.S.M. nr. 387/2005 în sensul că organizarea pe secţii a instanţelor judecătoreşti este realizată în scopul unei mai bune administrări a acestora, astfel că pentru situaţia necompetenţei materiale funcţionale, cum este cazul în speţă, preşedintele instanţei este cel care intervine în reglementarea incidentelor ivite relativ la competenţa funcţională.
Împotriva acestei sentinţe debitoarea N.I.M. a formulat recurs prin care a solicitat casarea în tot a hotărârii atacate şi constatarea existenţei conflictului negativ de competenţă cu consecinţa stabilirii instanţei competente.
A invocat în susţinerea recursului art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că instanţa nu a intrat în cercetarea fondului şi că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, cu referire la faptul că instanţa de judecată învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă nu a realizat o cercetare a fondului cererii, respingând-o ab initio şi că nelegalitatea soluţiei instanţei de fond este vădită în condiţiile în care este utilizată calea administrativă pentru soluţionarea unei probleme care la momentul intrării în vigoare a noilor norme de procedură, va fi soluţionată de către instanţa de judecată ierarhic superioară.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reglementează modificarea hotărârii atacate dacă aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Din motivele invocate de recurentă se constată că este vizată încălcarea şi aplicarea greşită a art. 20 C. proc. civ., consecinţă a unei interpretări eronate a legii şi a ignorării normelor procedurale care se preconizează a intra în vigoare.
Conform art. 20 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. există conflict de competenţă când două sau mai multe instanţe se declară deopotrivă competente să judece aceeaşi pricină sau când două sau mai multe instanţe, prin hotărâri irevocabile s-au declarat necompetente de a judeca aceeaşi pricină, existenţa conflictului de competenţă fiind intrinsec legată de afirmarea sau negarea propriei competenţe aparţinând instanţei de judecată, în speţă tribunalul şi nicidecum structurilor interne de jurisdicţie ale acestuia.
Art. 36 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prevede că tribunalele sunt instanţe cu personalitate juridică, alin.3 al acestui articol reglementând funcţionarea tribunalelor în secţii sau, după caz, complete specializate, acestea fiind structuri interne de jurisdicţie, fără a putea fi asimilate instanţelor de judecată.
Aşadar, se poate discuta de un conflict negativ de competenţă în reglementarea art. 20 C. proc. civ. doar atunci când negarea competenţei aparţine instanţei judecătoreşti, fiind exclusă existenţa unui conflict de competenţă între secţiile aceleiaşi instanţe.
Raportând dispoziţiile legale menţionate mai sus, la cauza supusă prezentei judecăţi, Înalta Curte constată că secţiile a V-a civilă şi a VI-a comercială ale Tribunalului Bucureşti nu sunt instanţe judecătoreşti în sensul art. 36 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 ci, acestea sunt structuri interne de jurisdicţie de funcţionare a tribunalului intrând sub incidenţa alin. (3) al art. 36 din legea precitată, astfel că între aceste secţii nu poate exista un conflict negativ de competenţă în reglementarea art. 20 C. proc. civ., soluţionarea cauzei fiind circumscrisă unei proceduri administrative supusă Regulamentului de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti.
Ca urmare se apreciază că în mod legal instanţa de apel a reţinut că între secţiile civilă şi comercială ale Tribunalului Bucureşti nu există conflict negativ de competenţă, dispoziţiile art. 20 C. proc. civ. presupunând doar ipoteza ca două sau mai multe instanţe să se declare deopotrivă necompetente în soluţionarea pricinii.
Invocarea împrejurării că în noua reglementare a Codului de procedură civilă este recunoscut conflictul de competenţă între cele două secţii, nu poate fi reţinută deoarece aceste norme nu sunt în vigoare, neputând fi aplicate.
Faţă de considerentele de mai sus urmează a se aprecia că hotărârea atacată este legală, criticile recurentei neavând fundament legal, motiv pentru care Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de N.I.M. împotriva sentinţei civile nr. 23F din 5 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3932/2011. Civil. Pretenţii. Contestaţie în... | ICCJ. Decizia nr. 3924/2011. Civil. Nulitate act juridic. Recurs → |
|---|
