ICCJ. Decizia nr. 3920/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3920/2011
Dosar nr. 18853/3/2008
Şedinţa publică din 12 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 07 decembrie 2007 sub nr. 13268/300/2007, pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti reclamanta S.E.M., a chemat în judecată pe pârâţii S.S. şi S.O.M., solicitând instanţei pronunţarea unei sentinţe prin care pârâţii să fie obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 3 situat în imobilul din Bucureşti, sector 2 şi terenul aferent acestui apartament.
Motivându-şi acţiunea, reclamanta a susţinut că imobilul a fost proprietatea V.K. (născută I.), fiind dobândit de aceasta prin actul de donaţie autentificat sub nr. 10862/1937 şi transcris sub nr. 6289/1937 şi a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, prin naţionalizare.
S-a susţinut de reclamantă că Decretul nr. 92/1950, în baza căruia a fost preluat imobilul de către stat, era un act normativ neconstituţional şi, în condiţiile în care statul nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului, este evident că nici nu putea să înstrăineze valabil parte din imobil pârâţilor din prezenta cauză.
În consecinţă, reclamanta a solicitat instanţei ca în urma comparării titlului său de proprietate cu titlul invocat de pârâţi, respectiv un act de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, să se constate că titlul său este preferabil şi, pe cale de consecinţă, să fie obligaţi pârâţii să-i predea posesia asupra apartamentului în litigiu.
La data de 22 februarie 2008 s-a depus la dosar cerere de intervenţie în interes propriu, formulată de G.M.O. şi G.E.C., prin care s-a solicitat respingerea acţiunii principale formulată de reclamantă, ca neîntemeiată, obligarea pârâţilor S.O.M. şi S.S. să lase intervenienţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul menţionat în acţiunea principală şi revendicat de reclamantă, cu obligarea tuturor părţilor potrivnice la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, petenţii au învederat că apartamentul revendicat a fost proprietatea numitei V.K. şi a trecut în patrimoniul statului, în mod abuziv, prin naţionalizare.
V.K. a decedat la data de 08 aprilie 1964 lăsând ca unic moştenitor, conform certificatului de moştenitor nr. S 203 din 08 iunie 1964, pe numitul I.E.
La data de 23 martie 1979 acesta a decedat, iar conform certificatului de moştenitor nr. 91 din 26 ianuarie 1984 a avut ca succesori pe numiţii I.O.M. cu o cotă de 1/3 şi I.V. cu o cotă de 2/3 din succesiune.
În continuare, au arătat că la data de 13 decembrie 2004 a decedat şi I.V., care deţinea cota de 2/3 din imobil, lăsând ca moştenitori, conform certificatului de moştenitor nr. 34 din 01 aprilie 2005 pe I.C., L.L. şi I.E.E. care, în calitate de cedente, au încheiat cu intervenientul G.M.O., căsătorit cu intervenienta G.E.C., contractul de cesiune autentificat sub nr. 126 din 21 ianuarie 2008 prin care au transmis acestuia toate drepturile pe care le aveau asupra imobilului.
Intervenienţii au susţinut că reclamanta, în calitate de moştenitoare a lui I.O.M. pentru cota de 1/3 din dreptul de proprietate asupra imobilului, a fost despăgubită prin dispoziţiile nr. 9052 din 07 noiembrie 2007 şi nr. 9051 din 07 noiembrie 2007 (care au rectificat dispoziţiile nr. 7655 şi nr. 7756 din 05 aprilie 2007) emise în baza Legii nr. 10/2001, pentru cota sa din imobil, primind în natură imobilul situat în Bucureşti, sector 2, mai puţin apartamentele înstrăinate chiriaşilor conform Legii nr. 112/1995, pentru care s-a propus restituirea prin echivalent.
Partea din imobil restituită în natură reclamantei prin aceste decizii, cuprinde demisol (140 mp) şi mansardă (40 mp) şi reprezintă, conform susţinerii intervenienţilor, 1/3 din imobil, astfel încât aceasta nu mai deţine nici un drept pentru a revendica în instanţă apartamentul nr. 3 situat la etajul 1 al imobilului.
Intervenienţii au susţinut în continuare că, restul de imobil nerestituit reclamantei, inclusiv apartamentul în litigiu, reprezintă cota lor de 2/3 din imobil, iar titlul lor de proprietate este în mod evident preferabil în raport cu titlul de proprietate al pârâţilor, fiind singurul care provine de la adevăratul proprietar şi fiind mai vechi.
Prin sentinţa civilă nr. 1691 din 22 februarie 2008, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, invocată de pârâţi prin întâmpinare şi, pe cale de consecinţă, a dispus declinarea competenţei soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) teza I C. proc. civ. şi susţinerile pârâţilor, necontestate de celelalte părţi, în sensul că valoarea imobilului revendicat prin acţiune şi prin cererea de intervenţie depăşeşte suma de 500.000 lei prevăzută de acest text de lege.
La Tribunalul Bucureşti cauza a fost înregistrată pe rolul Secţiei a III-a Civilă sub nr. 18853/3/2008, iar la termenul de judecată din 03 septembrie 2008, intervenienţii au depus la dosar o cerere de precizare a acţiunii prin care au învederat că la data de 21 mai 2008 au încheiat cu reclamanta contractul de cesiune de drepturi litigioase succesorale autentificat sub nr. 1521 din 21 mai 2008 prin care aceasta le-a cedat toate drepturile sale litigioase cu privire la imobil, situaţie în care instanţa urmează să constate că au dobândit în cauză calitatea de reclamanţi, iar acţiunea pe care înţeleg să o deducă instanţei spre judecată este o veritabilă acţiune în revendicare împotriva pârâţilor.
Chematul în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primarul General a formulat la rândul său cerere de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor solicitând, ca în ipoteza în care instanţa de judecată va admite cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţi, să oblige Ministerul Economiei şi Finanţelor la plata despăgubirilor solicitate de reclamanţi, acesta fiind singurul ce are legitimare procesuală pasivă în cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 51 din Legea nr. 10/2001.
La termenul de judecată din data de 29 octombrie 2008, tribunalul a disjuns cererile de chemare în garanţie formulate de pârâţi şi de chematul în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primarul General, a respins excepţia netimbrării acţiunii, reţinând că acţiunea este scutită de plata taxei de timbru, conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi a unit cu fondul celelalte excepţii invocate de pârâţi prin întâmpinare.
Prin sentinţa civilă nr. 346 din 11 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi prematurităţii formulării acţiunii, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului S.O.M., a respins acţiunea faţă de acest pârât pentru lipsă calitate procesuală pasivă, a admis excepţia inadmisibilităţii şi pe cale de consecinţă a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamanţii G.M. şi G.C.E. în contradictoriu cu pârâţii S.S. şi S.O.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că potrivit probelor administrate în cauză, imobilul situat în Bucureşti, a aparţinut în întregime autoarei reclamanţilor cesionari – V.K., conform actului de donaţie menţionat în acţiune, a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, iar prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4380/1998, apartamentul nr. 3 din imobil a fost înstrăinat pârâţilor, conform Legii nr. 112/1995.
S-a reţinut în continuare că, după apariţia Legii nr. 10/2001, reclamanta cedentă S.E.M. a formulat notificare prin care a solicitat restituirea imobilului, iar prin dispoziţiile nr. 9051 şi nr. 9052 din 07 noiembrie 2007, s-a dispus restituirea în natură a imobilului către aceasta, cu excepţia apartamentelor vândute de stat în baza Legii nr. 112/1995, pentru care s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
S-a apreciat de instanţa de fond că actele depuse la dosar în dovedirea celor mai sus arătate vin să dovedească calitatea procesuală activă a reclamantei – cedente S.E.M., iar în baza contractului de cesiune de drepturi litigioase şi a reclamanţilor cesionari din prezenta cauză, respectiv soţii G.
Cu privire la excepţia prematurităţii formulării acţiunii, în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanţa de fond a reţinut de asemenea că este neîntemeiată, deoarece temeiul juridic al acesteia îl reprezintă dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ. şi nu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului S.O.M., tribunalul a reţinut că este întemeiată, întrucât la data introducerii acţiunii ca şi în prezent, acesta nu mai avea calitatea de proprietar al apartamentului revendicat.
Analizând apoi excepţia inadmisibilităţii acţiunii de revendicare, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480 C. civ., tribunalul a reţinut, în considerarea motivării cuprinse în Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în recurs în interesul legii, că este întemeiată, în situaţia conflictului existent între legea generală şi legea specială, impunându-se a se acorda prioritate reglementării speciale cuprinsă în Legea nr. 10/2001.
S-a considerat că această lege specială nu vine în contradicţie cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atâta timp cât prin acordarea acestei priorităţi se protejează un drept de proprietate valabil câştigat (cel al pârâţilor conferit prin contractul de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995) şi atâta timp cât prin această măsură se protejează şi securitatea raporturilor juridice concrete.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii - cesionari şi pârâta S.S. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele de apel formulate de apelanţii-reclamanţi sentinţa instanţei de fond a fost criticată cu privire la soluţia de admitere a excepţiei privind inadmisibilitatea acţiunii, susţinându-se că hotărârea nu este motivată în conformitate cu dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., iar admiterea excepţiei de inadmisibilitate este netemeinică şi nelegală.
Prin motivele de apel formulate de apelanta - pârâtă s-a susţinut nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei instanţei de fond, cu privire la soluţia de respingere a excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi prematurităţii acţiunii, dar şi cu privire la argumentele reţinute de instanţă în motivarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, pe care aceasta le consideră a fi insuficiente.
Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia nr. 27/A din 18 ianuarie 2010 a respins ca nefondat apelul pârâtei S.S., a admis apelul reclamanţilor, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa fondului.
În considerentele deciziei s-a reţinut că, acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile de drept comun reglementate de art. 480 C. civ., solicitându-se instanţei ca, în urma comparării titlului de proprietate al reclamanţilor cu titlul de proprietate al pârâtei, să se constate că primul este preferabil şi îi îndreptăţeşte la păstrarea imobilului în deplină proprietate şi liniştită posesie.
Deşi s-a dedus judecăţii o acţiune având ca obiect revendicarea unui imobil a cărei reglementare cade şi sub incidenţa Legii nr. 10/2001, care prevede o procedură prealabilă administrativă pe care persoanele interesate în restituirea imobilelor trebuie să o parcurgă anterior sesizării instanţei de judecată, nu se poate considera că acţiunea de faţă,întemeiată pe dreptul comun ar fi inadmisibilă, cum în mod nelegal a reţinut instanţa de fond.
Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie, care ar putea duce la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare de drept comun, în raport de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, prevede în art. 21 şi următoarele o procedură administrativă de restituire în natură a imobilelor ce cad sub incidenţa sa, care vizează însă, doar imobilele deţinute la data intrării în vigoare a legii de stat sau de diferite persoane juridice.
Nu se găsesc în cuprinsul acestei legi speciale, dispoziţii legale care să reglementeze restituirea în natură a locuinţelor înstrăinate chiriaşilor în condiţiile Legii nr. 112/1995, situaţie în care, nu se pune problema aplicării în cauză a regulii potrivit căreia în concursul dintre legea specială şi legea generală se aplică cu prioritate legea specială, ci a regulii de drept potrivit căreia în completarea legii speciale se aplică legea generală.
În consecinţă, câtă vreme apelanţii reclamanţi nu puteau solicita în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a imobilului preluat de stat de la autorul lor, aveau la îndemână calea acţiunii în revendicare, de drept comun, iar soluţia prin care instanţa de fond a apreciat că o astfel de acţiune este inadmisibilă, este în mod evident nelegală.
Faptul că anterior, numita S.E.M., de la care recurenţii reclamanţi au dobândit dreptul litigios din prezenta cauză, a formulat notificare în conformitate cu Legea nr. 10/2001, soluţionată de unitatea deţinătoare prin dispoziţie motivată, rămasă irevocabilă prin neatacare în instanţă, nu poate duce la concluzia inadmisibilităţii acţiunii formulată de aceasta în prezenta cauză şi continuată ulterior de recurenţii reclamanţi în baza actului de cesiune.
Notificarea era singura posibilitate pentru aceasta de a obţine restituirea în natură a părţii de imobil aflată încă în proprietatea statului, iar faptul că prin dispoziţie s-a făcut şi propunere de acordare de despăgubiri pentru partea de imobil vândută (inclusiv pentru apartamentul în litigiu) nu poate fi interpretat că ar duce la inadmisibilitatea acţiunii.
Inadmisibilitatea acţiunii de revendicare formulată în prezenta cauză nu poate fi reţinută de instanţă nici din punctul de vedere al nerespectării principiului unanimităţii, invocat de recurenta pârâtă.
Pe de altă parte, Curtea constată că în speţa dedusă judecăţii recurenţii reclamanţi au dobândit, prin cele două acte de cesiune depuse la dosar, dreptul litigios cu privire la întregul apartament revendicat prin acţiune, apartament ce nu a fost şi nici nu putea fi restituit în natură prin dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001.
Propunerea unităţii deţinătoare de acordare de despăgubiri pentru acest apartament, chiar definitivă fiind, nu poate duce la concluzia stingerii dreptului de proprietate al numitei S.E.M., cum se susţine de către recurenta pârâtă.
Modalităţile de stingere a dreptului de proprietate sunt strict şi limitativ prevăzute de lege, printre acestea enumerându-se într-adevăr şi uzucapiunea, invocată de recurenta pârâtă, cu privire la cota de 2/3 din imobil dobândită de recurenţii reclamanţi de la ceilalţi coindivizari.
Cu privire la excepţia de prematuritate a acţiunii, Curtea a constatat că, aceasta a fost întemeiată de apelanta pârâtă pe dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, text de lege abrogat în prezent de dispoziţiile Legii nr. 1/2009.
Pe de altă parte, textul invocat de apelanta pârâtă are în vedere exercitarea efectivă de către persoanele ale căror imobile au fost preluate de stat a dreptului de proprietate recunoscut prin decizie administrativă sau hotărâre judecătorească şi nu exercitarea acţiunilor prin care se tinde tocmai la recunoaşterea unui astfel de drept.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs pârâţii S. şi S.O.M. invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În cuprinsul cererii de recurs pârâţii au formulat şi cerere de repunere în termenul de declarare a recursului.
În motivarea cererii de repunere în termenul de declarare a recursului s-a arătat că, din motive neimputabile nu au intrat în posesia hotărârii recurate şi drept urmare nu au avut posibilitatea să declarare recurs în termenul prevăzut de dispoziţiile procedurale.
Examinând cererea de repunere în termenul de declarare a recursului se constată a fi nefondată în considerentele celor ce succed:
Dispoziţiile art. 103 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. reglementează repunerea în termen în condiţii restrictive, când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei să acţioneze înăuntrul termenului defipt de lege, în speţă înăuntrul termenului de 15 zile care curge de la data comunicării deciziei nr. 27 din 18 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
Textul legal invocat spre deosebire de art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 are un caracter mult mai restrictiv, deoarece consacră posibilitatea repunerii în termen pentru situaţia în care partea a fost împiedicată să îndeplinească actul de procedură de o împrejurare mai presus de voinţa ei, în timp ce art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 vizează împiedicarea părţii datorită unor motive temeinice.
În speţa supusă judecăţii, din analiza înscrisurilor existente la dosar se reţine că actul procedural a fost comunicat la domiciliul petenţilor la data de 12 februarie 2010 prin afişarea pe uşa principală a locuinţei.
Faptul că recurenţii nu au intrat în posesia actului procedural deşi, la data comunicării mama recurentei era acasă, aşa cum se susţine prin cererea formulată, nu constituie o împrejurare mai presus de voinţa părţii în sensul art. 103 C. proc. civ. care să fi împiedicat să promoveze calea de atac a recursului.
Trebuie menţionat că, Decizia nr. 27 din 18 ianuarie 2010 a fost comunicată cu respectarea dispoziţiilor art. 91 C. proc. civ. adică prin afişare pe uşa locuinţei încheindu-se în acest sens un proces verbal în care s-a subliniat situaţia corespunzătoare celei întâlnite de agent.
Aşadar, cererea de repunere în termen urmează a fi respinsă ca nefondată neîndeplinind condiţiile arătate în art. 103 C. proc. civ.
Ca urmare a respingerii cererii de repunere în termenul de declarare a recursului se va analiza în baza art. 137 C. proc. civ. excepţia de tardivitate invocată de intimaţii – reclamanţi.
Conform art. 301 C. proc. civ. termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii dacă legea nu dispune altfel.
În cauză se reţine că Decizia recurată a fost comunicată celor doi recurenţi la domiciliul invocat în acţiune, la data de 12 februarie 2010, iar în termenul legal de 15 zile aceştia nu au formulat calea de atac a recursului.
În condiţiile în care cererea de repunere în termenul de declarare a recursului a fost respinsă ca nefondată, în speţă a operat sancţiunea decăderii recurenţilor din dreptul de a mai exercita această cale de atac.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 301 C. proc. civ., se va admite excepţia tardivităţii şi se va respinge recursul declarat de pârâţi ca tardiv formulat.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge cererea de repunere în termen formulată de pârâţii S.S. şi S.O.M..
Respinge, ca tardiv formulat, recursul declarat de pârâţii S.S. şi S.O.M. împotriva deciziei civile nr. 27 A din 18 ianuarie 2010 Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 994/2011. Civil. Anulare act. Contestaţie în... | ICCJ. Decizia nr. 983/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
