ICCJ. Decizia nr. 3959/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3959/2011
Dosar nr. 5065/62/2008
Şedinţa publică din 12 mai 2011
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 21 iulie 2008 pe rolul Tribunalului Braşov şi precizată ulterior, reclamanţii T.G. şi S.M. au chemat în judecată pe pârâta SC R. SRL şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea deciziei nr. KK din 30 noiembrie 2005 emisă de pârâtă în procedura Legii nr. 10/2001 şi să oblige pârâta să emită o nouă decizie prin care să dispună restituirea în natură a imobilului situat în Braşov, strada M. (fost) nr. X.
Prin sentinţa civilă 36 din 12 februarie 2010, Tribunalul Braşov a admis contestaţia, a anulat Decizia nr. KK din 30 noiembrie 2005 emisă de intimată şi a obligat intimata să emită, în condiţiile reglementate de Legea nr. 10/2001, o nouă decizie, prin care să soluţioneze notificarea pe care contestatorii au formulat-o, cu privire la imobilul situat în Braşov, strada M. nr. Y, înscris în CF nr. AA Braşov, sub numărul topografic iniţial XX, în sensul restituirii în natură către contestatori a părţii din acest imobil, care nu a fost înstrăinată, astfel cum ea este determinată prin documentaţia topografică nr. T/2009 întocmită de ing. V.M., şi propunerii de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor în condiţiile legii speciale de stabilire şi odată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru partea din acest imobil ce a format obiectul material al unor acte de înstrăinare, astfel cum aceasta este identificată prin documentaţia topografică menţionată, ce face parte integrantă sentinţă.
Prin încheierea şedinţei de la termenul de judecată din data de 11 decembrie 2009, instanţa a respins excepţia de tardivitate a contestaţiei supusă judecăţii, iar în ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a reţinut următoarele:
Din copia integrală şi legalizată a CF nr. AA Braşov, rezultă că imobilul evidenţiat sub numărul topografic XX, compus din casă şi grădină, a constituit obiectul dreptului de proprietate al numitului T.M., fiind dobândit de acesta cu titlu de cumpărare, în anul 1931.
La data de 18 iunie 1958, în evidenţele de carte funciară, a fost intabulat dreptul de proprietate pe care Statul Român l-a dobândit asupra imobilului mai sus descris, cu titlu de naţionalizare, în temeiul Decretului nr. 92/1950
Ulterior datei la care imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea Satului Român, el a fost dezmembrat în 8 loturi, corespunzătoare apartamentelor ce intră în compunerea acestora.
Din evidenţele de publicitate imobiliară, rezultă că unităţile locative ce compun imobilele din litigiu au fost înstrăinate în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 112/1995, iar terenul aferent acestora a fost atribuit în proprietate subdobânditorilor potrivit prevederilor Legii nr. 18/1991, cu excepţia apartamentelor nr. 2, nr. 3 şi nr. 6, evidenţiate la poziţiile A+5, A 6 şi A 9, aflându-se în proprietatea Statului Român, potrivit datelor de CF.
În ceea ce priveşte imobilul eu destinaţia de grădină, în suprafaţă de 640,80 m.p., ce este evidenţiat în CF nr. AA Braşov, sub nr. top. XX, prin documentaţia cadastrală s-a stabilit că 271 m.p. din suprafaţa acestuia sunt ocupaţi de curtea şi clădirea aparţinând Liceului de Construcţii din Braşov, restul suprafeţei fiind liberă, pe aceasta existând doar construcţii provizorii.
Din certificatul de calitate de moştenitor, emis de notariatul VI H., rezultă că, au calitatea de succesori în drepturi ai numitului M.T., văduv, decedat la data de 01 octombrie 1967, contestatorii din prezenta cauză, T.G. şi S.M., în calitate de fii. Urmând procedura prealabilă obligatorie instituită de Legea nr. 10/2001, contestatorii au înregistrat, prin intermediul executorului judecătoresc, o notificare, prin care au solicitat să le fie restituit în natură imobilul - construcţie şi teren - situat în Braşov, strada M. (fost) nr. X, înscris în C.F. nr. AA Braşov, sub nr. top. XX, imobil ce a aparţinut tatălui lor, M.T.
Prin Decizia nr. KK din 30 noiembrie 2005, intimata a respins notificarea pe care contestatorii au formulat-o în temeiul Legii nr. 10/2001, reţinând că părţile menţionate nu au depus, în termenele şi în condiţiile reglementate de actul normativ menţionat, actele doveditoare ale calităţii lor de persoane îndreptăţite în înţelesul Legii nr. 10/2001.
Tribunalul a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea imobilului mai sus identificat, în calitate de moştenitori ai proprietarului iniţial al acestuia, conform art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Din raportul extrajudiciar de expertiză, pe care contestatorii l-au depus la dosarul cauzei, cu privire la care intimata şi-a manifestat acordul în sensul administrării ca probă, rezultă că din imobilul cu destinaţia de construcţie sunt libere şi, prin urmare, susceptibile de a fi restituite în natură apartamentele nr. 2, nr. 3 şi nr. 6, iar din imobilul cu destinaţia de grădină este liberă şi poate fi restituită în natură suprafaţa de 369,80 m.p.
Tribunalul a constatat că, în conformitate cu art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, contestatorii sunt îndreptăţiţi să beneficieze de restituirea în natură a părţii din imobilele din litigiu care nu a fost înstrăinată şi de măsuri reparatorii prin echivalent pentru partea din aceste imobile care a format obiectul material al unor acte translative de proprietate.
Împotriva acestei sentinţe a formulat SC R. SRL, iar prin Decizia nr. 78/Ap din 17 iunie 2010, Curtea de Apel Braşov a admis în parte apelul declarat şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că adresa corectă a imobilului înscris în CF nr. AA, nr. top. XX este Braşov, str. M. nr. X şi nu Braşov, strada M. nr. Y cum s-a consemnat în dispozitivul sentinţei, iar adresa actuală este Braşov strada D.M. nr. Z, păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Pentru a respinge excepţia tardivităţii formulării contestaţiei împotriva deciziei emisă de SC R. SRL, instanţa de fond a reţinut că există un dubiu în ceea ce priveşte procedura de comunicare către contestatori a deciziei atacate, care profită acestora.
Într-adevăr, prin notificarea formulată de contestatori prin avocat N.Z. s-a cerut a fi comunicat răspunsul pe adresa cabinetului de avocatură, fapt ce s-a întâmplat la data de 20 ianuarie 2006.
Totuşi, această dată nu poate fi considerată ca dată a comunicării deciziei emisă de SC R. SRL, deoarece avocatul N.Z. a comunicat către SC R. SRL faptul că nu s-a perfectat încheierea contractului de asistenţă cu contestatorii. Din adresa înregistrată din 6 mai 2008 emisă de cabinet avocat N.Z. rezultă că SC R. SRL a fost înştiinţată cu privire la acest aspect încă din septembrie 2002.
Cabinetul avocaţial N.Z., la cererea instanţei, a dat lămuriri asupra modului în care s-a emis notificarea, arătând că notificarea a fost depusă în temeiul unui mandat verbal, şi doar în scopul protejării drepturilor contestatorilor care pierdeau termenul de depunere a notificării, însă ulterior depunerii notificărilor, mandatul nu s-a mai perfectat.
Aşadar, în acest context, se impunea comunicarea deciziei la domiciliul notificatorilor care era cunoscut de emitentul deciziei, fiind menţionat în notificare.
În legătură cu soluţionarea în fond a contestaţiei, s-a reţinut că motivul de apel prin care se arată că două din apartamentele imobilului în cauză au fost vândute şi nu pot face obiectul restituirii în natură nu duce la schimbarea sentinţei. Instanţa de fond a dispus obligarea apelantei să emită o nouă decizie prin care să restituie în natură partea din imobil care nu a fost înaintată fără a fi individualizată, aceasta reprezentând o problemă de executare a sentinţei. S-a constatat că motivul de apel prin care apelanta susţine că nu deţine în administrare grădini, terenuri şi şcoli şi că nu poate fi obligată la emiterea unei decizii în acest sens este nefondat.
Curtea de Apel a apreciat că şi această chestiune de fapt este o problemă de executare a sentinţei, apelanta urmând ca la momentul emiterii unei alte decizii să dispună trimiterea către Municipiul Braşov - despre care afirmă că are administrarea terenurilor din intravilan conform HCL KK/2005 - a capetelor de cerere din notificare privind imobilele terenuri ce nu se află în administrarea sa.
S-au constatat ca nefondate şi criticile cu privire la soluţionarea contestaţiei în condiţiile în care contestatorii nu au depus înscrisurile necesare soluţionării cererii de restituire (acte de stare civilă, declaraţii), reţinându-se că tribunalul a justificat dispoziţia de anulare a deciziei nr. KK/2005 în mod prioritar prin dovedirea calităţii de persoane îndreptăţite de către contestatori prin depunerea certificatelor de calitate de moştenitor şi acte de stare civilă.
Curtea de Apel a constatat că singurul motiv de apel care impune admiterea parţială a apelului este cel care vizează de fapt o eroare materială cu privire la reţinerea greşită în dispozitivul sentinţei a adresei imobilului.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs pârâta SC R. SRL.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
În mod nelegal a fost respinsă excepţia tardivităţii depunerii contestaţiei, invocată de SC R. SRL Braşov.
Comunicarea deciziei a fost corect făcută de pârâtă la avocatul N.Z., în temeiul împuternicirii avocaţiale existente la dosar pe numele acestuia, emisă în baza contractului de asistenţă juridică din 06 februarie 2002. Dl. avocat N.Z. a semnat, certificând primirea deciziei la data de 20 ianuarie 2006, dată de la care, conform dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, începe să curgă termenul de 30 zile pentru depunerea contestaţiei împotriva deciziei comunicate. Acest termen s-a împlinit la data de 20 februarie 2006.
Nu poate fi reţinută afirmaţia avocatului N.Z. conform căreia, acesta a depus notificarea din 12 februarie 2002, în baza unui mandat verbal, că nu s-a perfectat încheierea unui contract de asistenţă juridică şi astfel nu a dispus de dreptul de reprezentare, din moment ce a fost eliberată o împuternicire avocaţială în baza contractului de asistenţă juridică din 06 februarie 2002.
În cuprinsul adresei din 06 mai 2008 avocatul N.Z. afirmă (fără însă a susţine cu dovezi) faptul că, în luna septembrie 2002, a depus la SC R. SRL Braşov o adresă prin care a adus la cunoştinţă împrejurarea că nu s-a perfectat contractul de asistenţă juridică şi a solicitat comunicarea tuturor datelor necesare notificatorilor, la adresa lor din Germania.
SC R. SRL Braşov a emis adresa din 27 noiembrie 2008 către notificatori, prin care a arătat că s-au efectuat verificări în toate dosarele administrative înregistrate de aceeaşi notificatori şi nu s-a găsit nici o adresă care să fi fost depusă de avocatul N.Z., nu numai în luna septembrie, ci în tot cursul anului 2002.
SC R. SRL Braşov a solicitat instanţei de apel să pună în vedere intimaţilor-reclamanţi să facă dovada faptului că adresa din septembrie 2002 a fost primită de SC R. SRL, dar instanţa, nu au dat curs cererii pârâtei, deşi de dovedirea existenţei sau inexistenţei adresei din septembrie 2002, depindea însăşi dezlegarea prezentei cauze.
La un interval de 10 luni de la emiterea deciziei nr. KK din 30 noiembrie 2005 a SC R. SRL Braşov, prin adresa din 29 septembrie 2006, notificatorul T.G. a solicitat relaţii cu privire la stadiul de soluţionare al notificării sale, precizând totodată că are domiciliul ales la dl. L.W. şi doreşte comunicarea tuturor adreselor în Braşov strada B.R..
SC R. SRL Braşov a recomunicat Decizia nr. KK din 30 noiembrie 2005 către notificatori. Dl. L.W. a semnat, certificând primirea deciziei, la data de 19 octombrie 2006, dată de la care, conform dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a început să curgă un nou termen de 30 zile pentru depunerea contestaţiei împotriva deciziei comunicate. Acest termen s-a împlinit la data de 19 noiembrie 2006, iar în acest interval de timp, Decizia nr. KK din 30 noiembrie 2005 a SC R. SRL Braşov nu a fost contestată de notificatori.
Împrejurarea că, la data de 08 iulie 2008 (ulterior soluţionării notificării din 12 februarie 2002 şi a emiterii deciziei nr. KK din 30 noiembrie 2005) la B.N.P. B.G.D. este autentificată procura specială prin care dl. L.W. în calitate de mandatar al notificatorilor T.G. şi S.M. mandatează la rîndul său pe dl. D.C. să reprezinte interesele imobiliare ale acestora, excede cadrului reprezentat de introducerea notificării din 12 februarie 2002.
Depunerea acestei procuri speciale pe parcursul desfăşurării prezentului litigiu, nu creează nici o obligaţie în sarcina SC R. SRL Braşov, cât priveşte emiterea sau comunicarea deciziei sale, întrucât la aceea dată, SC R. SRL Braşov îşi îndeplinise deja cele două obligaţii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în calitatea sa de unitate deţinătoare a imobilului notificat, respectiv acelea de a emite decizie motivată şi de a comunica notificatorilor Decizia emisă.
Cu privire la fondul litigiului, recurenta arată că, până la data emiterii deciziei contestate, notificatorii nu au făcut dovada calităţii lor de persoane îndreptăţite, respectiv aceea a calităţii de moştenitori ai fostului proprietar tabular al imobilului notificat, în înţelesul art. 4 alin. (2) şi art. 23 din Legea nr. 10/2001 republicată şi art. 22.1 lit. b) din HG nr. 498/2003 (actual HG nr. 250/2007), fapt care conduce la concluzia că Decizia nr. KK din 30 noiembrie 2005 emisă de SC R. SRL Braşov, pe baza actelor existente la dosar până la data emiterii ei, este corectă şi legală.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
Decizia nr. KK/2005, contestată în prezenta cauză, a fost emisă de pârâta SC R. SRL la data de 30 noiembrie 2005, iar contestaţia formulată de reclamanţi a fost înregistrată pe rolul instanţelor de judecată la data de 21 iulie 2008.
Ca regulă generală, art. 102 C. proc. civ. prevede că „termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel".
Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, „Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită (...) în termen de 30 de zile de la comunicare".
Prin urmare, legea aplicabilă în cauză – Legea nr. 10/2001– nu cuprinde nici o derogare în stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de 30 de zile pentru declanşarea fazei judiciare a procedurii pe care o reglementează, stabilind, în acord cu norma generală incidentă, că acest termen curge de la comunicarea actului contestat.
Instanţa de apel a respins excepţiei de tardivitate a formulării contestaţiei invocată de pârâta SC R. SRL, pentru mai multe argumente şi anume:
Deşi prin notificarea formulată de contestatori prin avocat N.Z. s-a cerut comunicarea deciziei pe adresa cabinetului de avocatură, fapt ce s-a întâmplat la data de 20 ianuarie 2006, această dată nu poate fi considerată ca dată a comunicării deciziei emisă de SC R. SRL, deoarece avocatul N.Z. a înştiinţat SC R. SRL încă din septembrie 2002 asupra faptului că nu s-a perfectat încheierea contractului de asistenţă cu contestatorii, aşa cum rezultă din adresa înregistrată la 02 din 6 mai 2008 emisă de cabinet avocat N.Z. În acest context, se impunea comunicarea deciziei la domiciliul notificatorilor care era cunoscut de emitentul deciziei, fiind menţionat în notificare.
Înalta Curte constată că la dosarul cauzei a fost depusă numai adresa înregistrată din 06 mai 20008 la SC R. SRL, prin care, într-adevăr, cabinetul de avocat N.Z. solicita comunicarea tuturor datelor necesare petenţilor T.G. şi S.M. la adresa indicată de aceştia în notificare, deoarece nu fusese perfectat contractul de asistenţă juridică care să acorde avocatului mandatul necesar în vederea purtării corespondenţei cu unitatea notificată.
Însă, deşi în cuprinsul acestei adrese se menţionează că aspectele învederate fuseseră comunicate pârâtei încă din septembrie 2002, această împrejurare nu a fost dovedită prin probele administrate în cauză.
Sub aspectul aplicării prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pretinsa înştiinţare a unităţii deţinătoare în luna septembrie 2002 asupra necesităţii comunicării tuturor actelor emise în procedura Legii nr. 10/2001 direct notificatorilor, la adresa acestora din Germania, iar nu la sediul cabinetului de avocat, este esenţială. Aceasta deoarece, în lipsa unei astfel de înştiinţări, comunicarea deciziei nr. KK/2005, la data de 20 ianuarie 2006, la adresa cabinetului de avocatură N.Z. răspunde cererii expres formulată în acest sens de notificatori în cuprinsul notificării din 12 februarie 2002 şi constituie momentul de la care începe să curgă termenul de 30 de zile reglementat de lege pentru formularea contestaţiei ce declanşează procedura judiciară.
Or, aceste aspecte nu au fost lămurite de instanţa de apel care s-a mulţumit să-şi fundamenteze soluţia asupra excepţiei tardivităţii formulării contestaţiei numai prin raportare la conţinutul adresei emise de cabinetul de avocat N.Z., înregistrată din 06 mai 20008 la SC R. SRL, fără a lămuri aspectul esenţial pretins prin această adresă şi anume acela că, încă din luna septembrie 2002, recurenta fusese înştiinţată despre necesitatea comunicării actelor sale pe adresa petenţilor, iar nu la sediul cabinetului de avocat.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că excepţia tardivităţii contestaţiei invocată de pârâtă a fost susţinută atât prin raportare la data comunicării deciziei contestate către cabinetul de avocat – 20 ianuarie 2006, cât şi prin raportare la data de 19 octombrie 2006, dată la care Decizia a fost recomunicată mandatarului L.W.
Pârâta a pretins că, faţă de oricare dintre cele două date de comunicare a deciziei, contestaţia înregistrată la data de 21 iulie 2008 pe rolul instanţelor, este tardivă.
Deşi Tribunalul a răspuns excepţiei formulate, analizând atât aspectul comunicării deciziei contestate către cabinetul de avocat cât şi către mandatarul D.C., şi deşi hotărârea primei instanţe a fost criticată prin motivele de apel sub aspectul dezlegărilor date ambelor aspecte, Curtea de Apel nu a analizat acele critici cu care a fost legal învestită şi care vizau legala comunicare a deciziei la data de 19 octombrie 2006 către mandatarului L.W.
Prin urmare, constatând că situaţia de fapt sub aspectul comunicării deciziei contestate nu a fost pe deplin lămurită de instanţa de apel şi că această instanţă nu a răspuns tuturor criticilor cu care afost învestită prin motivele de apel, în temeiul art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta SC R. SRL împotriva deciziei nr. 78/Ap din 17 iunie 2010 a Curţii de Apel Braşov, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
Faţă de soluţia pronunţată, instanţa de recurs nu va mai analiza acele critici formulate de pârâtă şi care vizează dezlegările date de instanţa de apel asupra modalităţii de soluţionare a notificării formulate de contestatori.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC R. SRL împotriva deciziei nr. 78/Ap din 17 iunie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3958/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3926/2011. Civil → |
|---|
