ICCJ. Decizia nr. 3965/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.3965/2011
Dosar nr. 12136/63/2009
Şedinţa publică din 12 mai 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 423 din 15 decembrie 2009, Tribunalul Dolj a respins contestaţia formulată de reclamantul B.D.C. împotriva dispoziţiei nr. 24523 din 14 septembrie 2009 emisă de Primarul mun. Craiova, reţinând că în mod corect a fost respinsă ca tardivă notificarea formulată de reclamant după expirarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Aceasta deoarece termenul de şase luni prevăzut pentru depunerea notificării este un termen de decădere, a cărui nerespectare atrage pierderea dreptului de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii. Raţiunea pentru care acest termen a fost instituit ca un termen de decădere şi nu de prescripţie sau de recomandare, nu poate fi interpretat ca un impediment în atingerea scopului final al legii. De aceea nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 şi ale art. 103 C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel reclamantul, solicitând desfiinţarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, considerând că în mod greşit s-a reţinut tardivitatea notificării şi inadmisibilitatea cererii de repune în termenul de formulare a notificării. A susţinut că prima instanţă trebuia să unească excepţia cu fondul şi să procedeze la administrarea probelor solicitate de reclamant în combaterea excepţiei tardivităţii, că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că nu intervine decăderea atunci când partea dovedeşte că printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei a fost împiedicată să îndeplinească actul de procedură. Or, reclamantul se afla într-o asemenea situaţie, pe care a încercat s-o dovedească cu probatoriul solicitat, respectiv că averea autorului său a fost preluată abuziv ca moştenire vacantă, ca urmare a expulzării moştenitorilor săi, printre care se afla şi reclamantul.
Prin Decizia nr. 110 din 14 aprilie 2010 Curtea de Apel Craiova a respins apelul ca nefondat, reţinând că decăderea este întâlnită atât în dreptul substanţial, cât şi în dreptul procesual, că termenul de decădere prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este un termen de drept substanţial, care nu este susceptibil de repunere în termen, iar notificarea formulată de reclamant în temeiul Legii 10/2001 nu constituie un act procedural subsecvent investirii înstanţei, ci chiar cererea de valorificare a unui drept subiectiv şi că, în mod corect, prima instanţă nu a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 103 C. proc. civ. în soluţionarea excepţiei privind tardivitatea notificării. Cum termenul de decădere din dreptul substanţial nu admite repunerea în termen, devenea inutilă administrarea de probatorii în soluţionarea unei cereri inadmisibile.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul, solicitând modificarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond. A invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul greşitei interpretări a dispoziţiilor art. 103 C. proc. civ. A susţinut că decăderea reglementată de Legea nr. 10/2001 este de natură procedurală şi nu de drept substanţial, ceea ce atrage aplicarea dispoziţiilor referitoare la repunerea în termen a părţii împiedicate de o împrejurare mai presus de voinţa ei să îndeplinească un act de procedură. De asemenea, critică Decizia instanţei de apel şi, implicit, hotărârea primei instanţe, deoarece nu a fost unită excepţia tardivităţii cu fondul şi nu i s-a permis să administreze probe cu privire la împrejurările mai presus de voinţa sa, care l-au împiedicat să depună notificarea în termenul prevăzut de lege.
Analizând recursul reclamantului, în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate formal în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:
Recurentul-reclamant a formulat notificare în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, la 17 august 2009, arătând că s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă de a efectua demersurile în termenul prevăzut de lege, că perioada în care a s-a aflat în această imposibilitate nu intră în calculul termenului de prescripţie, care este suspendat, iar motivele enunţate se încadrează în dispoziţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, precum şi ale art. 103 C. proc. civ., care reglementează instituţia repunerii în termen.
Urmare a respingerii notificării prin dispoziţia 24523 din 14 septembrie 2009, criticile sale au vizat doar aplicabilitatea instituţiei decăderii şi caracterizarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ca fiind un termen de decădere de drept procesual, căruia îi sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 103 C. proc. civ.
Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „Persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului."
Termenul de şase luni a fost prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 şi prin OUG nr. 145/2001, cu câte 3 luni, astfel încât persoanele îndreptăţite puteau formula notificări până cel mai târziu la 14 februarie 2002.
În completarea acestor dispoziţii legale, art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prevede că „nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent."
Nu există niciun dubiu asupra faptului că acest termen este un termen de decădere. Însă, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, decăderea, ca sancţiune determinată de neexercitarea unui drept înăuntrul unui interval de timp, expres prevăzut de lege, este atât o instituţie de drept substanţial, cât şi de drept procesual.
Decăderea, în dreptul substanţial, reprezintă pierderea unui drept subiectiv ce nu a fost exercitat de titularul său în intervalul de timp prevăzut de lege.
Sancţiunea prevăzută de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 pentru neexercitarea dreptului subiectiv la măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, înăuntrul termenului prevăzut în alin. (1), este tocmai pierderea dreptului.
Notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu reprezintă un simplu act procedural, ci constituie chiar modalitatea de valorificare a dreptului subiectiv la măsuri reparatorii.
Faţă de faptul că sancţiunea decăderii în dreptul substanţial are ca efect chiar pierderea dreptului subiectiv, aplicarea instituţiei repunerii în termen este exclusă.
Pe cale de consecinţă, în mod corect instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 103 C. proc. civ., ce vizează doar exerciţiul drepturilor procesuale, nu sunt aplicabile în speţă. În ipoteza vizată de art. 103 C. proc. civ. decăderea priveşte un drept procesual subsecvent sesizării instanţei, pe când sancţiunea prevăzută de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 are în vedere dreptul subiectiv în sine.
Nu în ultimul rând, trebuie subliniat că instituţia repunerii în termen are drept condiţie de aplicare existenţa unui termen legal imperativ.
Din perspectiva acestor argumente, în mod corect instanţa de apel a apreciat că nu se impunea unirea excepţiei tardivităţii cu fondul cauzei şi administrarea de probe în acest sens.
Argumentul recurentului-reclamant potrivit căruia o asemenea interpretare a textului de lege reprezintă o îngrădire a dreptului său de acces la instanţă nu poate fi primit.
Dreptul de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 25 din Constituţia României implică obligaţia pentru partea interesată de a respecta procedura instituită de stat pentru a obţine recunoaşterea şi protecţia dreptului material pretins.
Nu o dată Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că dreptul de acces la o instanţă nu este absolut, fiind supus unor limitări implicit acceptate, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat. Aceste limitări sunt conforme cu art. 6 alin. (1) din Convenţie dacă ele urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit. Or, stabilirea unui termen legal în care partea interesată trebuie să-şi exercite un drept subiectiv vizează principiul securităţii raporturilor juridice şi nu poate fi privită ca o îngrădire a dreptului de acces la instanţă.
Pentru aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecinţa menţinerii hotărârilor pronunţate în fond şi apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.D.C. împotriva deciziei nr. 110 din 14 aprilie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3966/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3961/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
