ICCJ. Decizia nr. 4056/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4056/2011
Dosar nr. 29243/3/2008
Şedinţa publică din 13 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, la data de 30 iulie 2008, reclamanta P.Y. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC A.F. SA Bucureşti, obligarea acesteia la restituirea în natură a imobilului format din două camere şi dependinţe, situat la etajul 5 al imobilului, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin notificarea înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti nr. 1826 din 9 august 2001, a solicitat obligarea acesteia de a-i restitui în natură, un spaţiu comercial, precum şi un apartament format din două camere şi dependinţe situate la parterul, respectiv, la etajul 5 al imobilului, fosta proprietate a autorilor săi M. şi L.K., care au fost naţionalizate în baza Decretului nr. 92/1950 poziţia 4132 din anexa la decret.
Prin Dispoziţia nr. 1105 din 10 iulie 2003 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, i-a fost restituit reclamantei doar spaţiul comercial aflat la parterul şi subsolul imobilului, fără a se face nici o referire cu privire la situaţia apartamentului aflat la etajul 5 al aceluiaşi imobil.
Prin Dispoziţia nr. 9677 din 27 februarie 2008 Primăria Municipiului Bucureşti a apreciat că spaţiul revendicat de reclamantă, se află în administrarea pârâtei SC A.F. SA, motiv pentru care a declinat competenţa de soluţionare a notificării către această pârâtă.
A precizat reclamanta că la data de 25 aprilie 2008 a notificat pârâta, solicitându-i în raport de această Dispoziţie a Primăriei Municipiului Bucureşti, să-i restituie în natură imobilul apartament pe care îl deţine în administrare. La această notificare, pârâta i-a răspuns în sensul că nu i-au fost comunicate de către Primăria Municipiului Bucureşti, actele care au stat la baza emiterii dispoziţiei şi inclusiv dispoziţia nr. 9677 din 27 februarie 2008, deşi o dată cu notificarea, reclamanta i-a transmis în copie certificată, pârâtei toate actele care au stat la baza emiterii acestei dispoziţii.
Cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului, reclamanta a arătat că autorii săi au cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29113/1946, o cotă indiviză de 7,74 mp din totalul de 327 mp, aferentă încăperilor nr. 4 şi 5 şi dependinţe situate la etajul 5 al imobilului, apartament care a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia 4132 din anexă.
S-a mai arătat că anterior anului 1989, prin Ordinul emis la data de 2 decembrie 1985, de către fostul Minister al Educaţiei şi învăţământului, acest apartament a trecut din administrarea Institutului de Arhitectură, în administrarea Studioului Cinematografic A.F. După evenimentele din 1989, Studioul a fost privatizat conform HG nr. 530 din 02 septembrie 1991, devenind SC A.F. SA cu capital integral de stat.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca prematură, întrucât nu a apucat să se pronunţe asupra notificării formulate de reclamantă, deoarece nu a primit din partea Primăriei Municipiului Bucureşti, dosarul întocmit în baza Legii nr. 10/2001.
Prin încheierea de şedinţă din data de 21 ianuarie 2009, tribunalul a respins excepţia prematurităţii ca nefondată pentru considerentele reţinute în acea încheiere.
Prin sentinţa civilă nr. 731 din 27 mai 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a admis acţiunea reclamantei; a obligat pârâta să restituie în natură, reclamantei, imobilul alcătuit din două camere (biroul 4 şi 5 conform planului de situaţie, astfel cum sunt identificate în raportul de expertiză întocmit de domnul expert V.S.), hol şi wc situat la etajul 5 din imobil.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că prin Dispoziţia nr. 1105 din 10 iulie 2003, Primăria Municipiului Bucureşti a dispus restituirea în natură, în proprietatea reclamantei, a prăvăliei de la parter, compusă din cameră şi wc in suprafaţă de 22,98 mp, a depozitului de la subsol, în suprafaţă de 15,72 mp şi a boxei de la subsol în suprafaţă de 5,52 mp, iar prin Dispoziţia nr. 9677 din 27 februarie 2008 emisă tot de Primăria Municipiului Bucureşti, s-a declinat competenţa de soluţionare a notificării 1876 din 9 august 2001, privind restituirea în natură, a două birouri cu anexe, situate la etajul 5 al imobilului către SC A.F. SA.
Prima instanţă a mai reţinut că reclamanta a adresat o notificare către pârâta SC A.F. SA, solicitând restituirea în natură a apartamentului de la etajul 5 format din două camere şi dependinţe, care însă nu a fost soluţionată până în prezent.
Reţinând astfel vocaţia reclamantei la desfăşurarea procedurii administrative de restituire izvorâtă din formularea în termenul legal a notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001, precum şi posibilitatea acesteia de a se adresa instanţei de judecată în cazul omisiunii autorităţilor abilitate de a soluţiona notificarea, posibilitate recunoscută cu putere obligatorie conform art. 329 C. proc. civ. prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, tribunalul a analizat în raport de mijloacele de probă administrate, calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei, existenţa dreptului la restituire, precum şi măsura reparatorie care se impune a se lua în speţă..
S-a observat astfel că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29113/1946, de Grefa fostului Tribunal Ilfov, Secţia notariat, (filele 13-15 dosar fond), numiţii L.K. şi (M.)M.K. au cumpărat de la I.S. şi Ing. I.K., cota indiviză de teren de 7,74 mp din terenul în suprafaţă totală de 327 mp situat în Bucureşti, această cotă de teren fiind aferentă încăperilor nr. 4 şi 5 şi anexelor situate la etajul 5 al imobilului bloc care se construieşte pe acest teren. In acelaşi contract, s-a prevăzut că se vinde celor doi soţi, încăperile nr. 4 şi 5 împreună cu un vestibul şi una cameră wc în suprafaţă de 52,50 mp, situate la etajul 5 al imobilului menţionat mai sus.
Acest imobil a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 poziţia 4132 din anexă.
Tribunalul a reţinut în privinţa calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantei, că bunul pentru care s-a solicitat restituirea în natură, a fost proprietatea numiţilor L.K. şi (M.)M.K. astfel cum s-a arătat mai sus, iar reclamanta este moştenitoarea celor doi astfel cum rezultă din certificatele de calitate de moştenitor nr. 31 din 12 martie 2003 şi 32 din 12 martie 2003 (filele 44-45 dosar fond).
Tribunalul a reţinut incidenţa art. 2 alin. (1) lit. a) din lege, dispoziţii care includ bunul solicitat în sfera de aplicare a măsurilor reparatorii, situaţie în care restituirea în natură se face conform art. 9 din lege. In prezent, imobilul se află în administrarea societăţii pârâte, astfel cum rezultă şi din istoricul de rol fiscal şi din adresa nr. 1870 din 10 noiembrie 2000 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti (fila 91 dosar fond), fiind identificat conform raportului de expertiză întocmit de domnul expert V.S.
Pentru aceste considerente, s-a apreciat ca întemeiată cererea de chemare în judecată, fiind admisă, cu obligarea pârâtei SC A.F. SA să restituie în natură reclamantei, imobilul alcătuit din două camere (biroul 4 şi biroul 5 conform planului de situaţie astfel cum sunt identificate în raportul de expertiză întocmit de domnul expert V.S.), hol şi wc situat la etajul 5 din imobilul din Bucureşti.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC S.C. A.F. SA, arătând că reclamanta a introdus o cerere prin care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care instanţa să decidă în ceea ce priveşte restituirea în natură a imobilului format din două camere şi dependinţe situate la etajul 5 al imobilului, însă instanţa nu a ţinut cont de faptul că societatea deţinătoare nu putea să emită o decizie de restituire, cât timp nu erau lămurite toate aspectele care să identifice cu claritate, locul unde era situat imobilul şi calitatea de moştenitor a celor care-1 revendică. Imobilul revendicat în baza Legii nr. 10/2001, care a făcut obiectul notificării, este situat în sector 3, or, instanţa de judecată nu a observat că la dosarul cauzei (aşa cum a învederat şi pe fondul judecării cauzei) nu există niciun înscris oficial care să înfăţişeze fără putinţă de tăgadă, faptul că există identitate între imobilul solicitat a fi restituit în natură de către reclamantă şi imobilul deţinut de către societatea apelantă.
Pârâta a mai arătat că un alt aspect ignorat de către instanţă, este acela că există diferenţe de nume, la persoanele indicate de intimata-reclamantă, astfel: în actul de vindere-cumpărare din anul 1946, cumpărători sunt L. şi M.(M.)K.; în Decretul nr. 92/1950, apar ca şi proprietari K.M. şi L.; în certificatul de calitate de moştenitor nr. 31 din 12 martie 2003, reclamanta P.Y. are calitate de moştenitor după defunctul K.M.; în certificatul de calitate de moştenitor nr. 32 din 12 martie 2003, reclamanta P.Y. are calitate de moştenitor după defuncta K.L.
Dat fiind faptul că certificatele de deces au fost eliberate în Israel, pârâta consideră că instanţa, în virtutea rolului său activ, trebuia să pună în vedere reclamantei să depună la dosarul cauzei, declaraţii de notorietate care să lămurească faptul că autorii acesteia au rost cunoscuţi sub diferite variante de nume şi sunt unii şi aceiaşi cu proprietarii imobilului revendicat, astfel fiind înlăturată orice suspiciune s-ar fi născut cu privire la acest aspect.
Faţă de cele invocate mai sus, pârâta a arătat că nu putea proceda la soluţionarea notificării, atâta timp cât nu a avut la dispoziţie toate actele care să ateste calitatea intimatei de a cere restituirea imobilului, considerând că în speţă, nu au fost îndeplinite prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001.
In apel, au fost administrate probe noi, potrivit art. 292 alin. (2) şi art. 295 alin. (2) C. proc. civ., respectiv un plan/schiţă al blocului nr. 5 din sector 3, precum şi declaraţia autentică a intimatei, prevăzută de art. 5 din Legea 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 209/A. din 22 martie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul pârâtei.
Referitor la critica privind identitatea între imobilul care a aparţinut autorilor intimatei şi cel revendicat pe calea legii speciale, instanţa de apel a constatat că pe parcursul etapei administrative a procedurii Legii 10/2001, precum şi în cursul judecăţii în primă instanţă, au fost administrate probe care au atestat identitatea invocată, contrar deci, susţinerii apelantei.
In acest sens instanţa de apel a reţinut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29113/1946, de Grefa fostului Tribunal Ilfov, Secţia Notariat (filele 13 - 15 dosar fond), numiţii L.K. şi M. (M.) K. au cumpărat de la I.S. şi Ing. I.K., cota indiviză de teren de 7,74 mp din terenul în suprafaţă totală de 327 mp situat în Bucureşti, această cotă de teren fiind aferentă încăperilor nr. 4 şi 5 şi anexelor situate la etajul 5 al imobilului bloc care se construieşte pe acest teren. In acelaşi contract, s-a prevăzut că se vinde celor doi soţi, încăperile nr. 4 şi 5 împreună cu un vestiar şi una cameră wc în suprafaţă de 52,50 mp, situate la etajul 5 al imobilului menţionat mai sus.
Potrivit expertizei tehnice de specialitate efectuate de către expert S.V., expertiză solicitată în mod expres, în cadrul etapei administrative a procedurii speciale, potrivit adresei nr. 38840 din 8 octombrie 2007 a Primăriei Municipiului Bucureşti (fila 121 dosar fond), s-a identificat imobilul precizat, cumpărat prin actul menţionat, din 1946, constatându-se şi faptul că acesta este deţinut în prezent, de către apelantă (filele 59-60 dosar fond).
Nu mai puţin, expertiza judiciară efectuată în prezenţa ambelor părţi, în dosarul de revendicare de drept comun, nr. 12089/2004 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, purtat între aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi imobil, a atestat deţinerea imobilului în litigiu, de către apelantă, precum şi împrejurarea că menţiunea suprafeţei din contractul vechi priveşte suprafaţa construită şi nu cea utilă (filele 126-127 dosar fond). Potrivit menţiunii expertului, imobilul care a aparţinut autorilor intimatei, a fost identificat cu uşurinţă.
Aceste expertize au fost depuse în dosarul administrativ al procedurii şi nu au fost contestate de către pârâtă, în nici un fel, astfel încât atât susţinerea sa din cadrul motivelor de apel, că nu sunt lămurite toate aspectele care să identifice cu claritate locul situării imobilului, este neîntemeiată.
Pe de altă parte, instanţa de apel a constatat că mai multe înscrisuri (dintre care unele depuse de asemenea, în etapa administrativă a procedurii legii speciale, iar altele în faţa tribunalului), atestă aceeaşi identitate dintre imobilul revendicat şi cel deţinut de apelantă, ele coroborându-se astfel, cu cele două expertize menţionate.
Astfel, adresa 1870 din 10 noiembrie 2000 a Primăriei Municipiului Bucureşti (fila 91 dosar fond) atestă faptul că restul imobilului de la adresa menţionată, care nu se află în administrarea Direcţiei Generale de Administrare a Fondului Imobiliar, se află în administrarea apelantei sau a SC I.C. SA, în vreme ce din proces ui-verbal de cotă indiviză din 4 noiembrie 1993, rezultă că SC I.C. SA are spaţii, doar la subsol, parter şi la etajele 1, 2, 3, deci nu la etajul 5, unde se află imobilul autorilor intimatei (filele 94-95 dosar fond). Rezultă aşadar, deţinerea imobilului de către apelantă.
In acelaşi sens, converg şi adresele 1207/2003 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti (filele 65-66 dosar fond) şi nr. 5553 din 13 mai 2009 a Consiliului Local al Sectorului 3 Bucureşti - Direcţia Impozite şi Taxe Locale (filele 179-180 dosar fond), care atestă că etajul 5 se află în deţinerea apelantei, în vreme ce celelalte menţiuni din istoricul de rol fiscal sunt nerelevante, pentru că privesc perioada ulterioară naţionalizării (1950).
De altfel, Ordinul 66547 din 2 decembrie 1985 al Ministerului Educaţiei şi învăţământului atestă faptul că apelanta are în administrare, o parte a imobilului (fila 83 dosar fond).
Nu mai puţin, amplasamentul imobilului a fost reconstituit şi de către serviciul cadastru imobiliar - edilitar, potrivit notei care atestă existenţa spaţiilor comerciale notificate în cadrul imobilului de la intersecţia celor două străzi (fila 148 dosar fond).
Referitor la critica privind calitatea de moştenitor a persoanelor îndreptăţite în temeiul Legii 10/2001, prin prisma inadvertenţelor de nume, existente în actele exhibate de reclamantă, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că şi în cadrul procedurii speciale a Legii 10/2001, funcţionează principiul juridic al echivalenţei şi coroborării probelor, iar pe de altă parte, valoarea probatorie sub acest aspect, a actului normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive ori s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este determinată ca având caracter declarat subsidiar, potrivit sintagmei folosite de legiuitor: „In absenţa unor probe contrare".
Cu alte cuvinte, organele competente stabilite de Legea 10/2001, îşi vor întemeia aprecierile lor asupra aspectului dovedirii existenţei şi întinderii dreptului de proprietate, pe aprecierea coroborativă a probelor administrate cauzei, putând acorda motivat, preferinţă, unora pe care le vor considera ca oferind un grad mai mare de certitudine, în detrimentul altora. De asemenea, în subsidiar, deci în lipsa unor alte dovezi, îşi vor putea întemeia Decizia, pe menţiunile din cadrul actului normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive şi numai dacă acestea se coroborează totuşi, cu alte probe.
In acest sens, instanţa de apel a constatat că reclamanta a dovedit atât dreptul de proprietate al autorilor săi, cât şi calitatea sa de succesor al acestora, respectiv, prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 29113/1946, de Grefa fostului Tribunal Ilfov - Secţia Notariat (filele 13-15 dosar fond), numiţii L.K. şi M. (M.) K. au cumpărat de la I.S. şi Ing. I.K., cota indiviză de teren de 7,74 mp din terenul în suprafaţă totală de 327 mp situat în Bucureşti, această cotă de teren fiind aferentă încăperilor nr. 4 şi 5 şi anexelor situate la etajul 5 al imobilului bloc care se construieşte pe acest teren. In acelaşi contract, s-a prevăzut că se vinde celor doi soţi, încăperile nr. 4 şi 5 împreună cu un vestiar şi una cameră wc în suprafaţă de 52,50 mp, situate la etajul 5 al imobilului menţionat mai sus.
Menţiunile din cadrul acestui înscris au prioritate din punct de vedere probator, faţă de menţiunile din anexa la Decretul 92/1950, aceasta din urmă având un caracter subsidiar, împrejurare faţă de care inadvertenţa menţionată (faţă de anexa la actul de preluare al statului) nu reprezintă un element dirimant al cauzei.
In ceea ce priveşte inadvertenţele dintre menţiunile certificatelor de moştenitor nr. 31 din 12 martie 2003 şi 32 din 12 martie 2003 (filele 44 - 45 dosar fond) şi cele ale actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29113/1946, de Grefa fostului Tribunal Ilfov, Secţia Notariat (filele 13-15 dosar fond), instanţa de apel a constatat că potrivit extrasului din registrul stării civile pentru născuţi din anul 1940, reclamanta este fiica lui M. şi al lui L.K. (fila 170 dosar fond), extrasul având aceeaşi valoare probatorie din punctul de vedere al Legii, în referire speciale la prevederile ilustrate ale art. 23.1 lit. b) din Normele Metodologice de aplicare a legii, aprobate prin HG nr. 250/2007.
Instanţa de apel a mai constatat că acest document de stare civilă, se coroborează cu conţinutul celor două certificate de moştenitor (de calitate) menţionate, sub aspectul calităţii reclamantei, de fiică a celor doi, astfel încât indiferent de menţiunile din aceste certificate – L. şi M., în loc de L.I. şi M.H., cum apare în convenţia de vânzare-cumpărare, rezultă identitatea dintre aceste persoane, astfel: reclamanta este fiica lui L.K., potrivit actului de stare civilă, iar pentru că în certificatul de moştenitor, apare ca fiind şi fiica lui L.K., rezultă că L.K. este aceeaşi persoană cu L.K., reclamanta neputând avea decât o singură mamă.
De asemenea, numita L.(L.)K. era căsătorită cu M.K., tatăl reclamantei, la data naşterii acesteia, potrivit menţiunilor din acelaşi act de stare civilă, iar întrucât cumpărarea imobilului s-a realizat de către L.K. împreună cu M.K., ulterior - în anul 1946, rezultă că acest coproprietar M.K. consemnat în actul de vânzare, nu putea fi decât tatăl reclamantei - M.K., al cărui moştenitor este reclamanta, potrivit certificatului de moştenitor nr. 31 din 12 martie 2003 (fila 44 dosar fond).
Referitor la menţiunile finale din cadrul motivelor de apel, privitoare la imposibilitatea pârâtei de a soluţiona notificarea pentru lipsa elementelor necesare, instanţa de apel a constatat că atâta timp cât la dosar există dovada formulării notificării prin executor judecătoresc, către pârâtă, la data de 25 aprilie 2008, notificare însoţită de copii ale contractului de vânzare-cumpărare din 1946, ale certificatelor de moştenitor (de calitate), ale notificării formulate către primărie şi ale hotărârilor judecătoreşti de obligare la soluţionarea de către primărie, într-un sens sau altul, a notificării cu privire la imobilul în litigiu (filele 38-49 dosar fond), această critică nu poate fi reţinută.
Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, în explicitarea dispoziţiilor legale enunţate, prevăd la pct. 25.1, că termenul de 60 zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire, are două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
Astfel, prima dată de referinţă - data depunerii notificării - este aplicabilă în cazul în care persoana îndreptăţită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă şi a făcut precizarea că nu mai deţine alte probe - pct. 25.1 alin. (3).
In cadrul tezei secunde, potrivit punctului 25.1 alin. (4) din Norme, este necesar ca unitatea notificată să comunice în termen de 60 zile, necesitatea completării documentaţiei, depunerea actelor suplimentare sau comunicarea nedeţinerii altora; depunerea actelor sau comunicarea că persoana îndreptăţită nu posedă actele solicitate, având semnificaţia prorogării termenului de 60 zile, ceea ce înseamnă că acest termen se va calcula, după caz, de la data depunerii actelor solicitate sau de la data comunicării răspunsului de către persoana îndreptăţită.
Or, în cauză, pârâta nu a comunicat niciodată reclamantei să completeze dosarul administrativ, adresa sa de la fila 35 dosar fond având doar caracter de informare, neconstituindu-se în vreo solicitare de completare.
Instanţa de apel a mai reţinut că lipsa răspunsului unei instituţii solicitate o singură dată în anul 2008, după primirea notificării (fila 36 dosar fond), într-un termen rezonabil, (în speţă, circa 2 ani), coroborată cu lipsa solicitării de informaţii suplimentare de la reclamantă, nu pot duce la concluzia întârzierii sine die a soluţionării notificării, în speţă trecând circa 2 ani de la data când pârâta trebuia să răspundă la notificare, potrivit considerentelor anterioare, sancţiunea pentru nedepunerea actelor doveditoare constând în respingerea notificării şi nu în nesolutionarea acesteia.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC S.C.A.F. SA, formulând următoarele critici:
I. Nedovedirea în cauză a identităţii între imobilul care a aparţinut autorilor reclamantei şi cel revendicat pe calea legii speciale, instanţele pronunţând hotărâri nelegale, fără a ţine cont că nu erau lămurite toate aspectele care să stabilească cu exactitate locul în care era situat imobilul în litigiu;
II. In mod greşit instanţele s-a constatat caritatea de moştenitor a persoanelor îndreptăţite la restituire a reclamantei, în condiţiile existenţei unor inadvertenţe de nume în actele de stare civilă exhibate de aceasta, respectiv, în actul de vânzare-cumpărare din anul 1946 figurează drept cumpărători L. şi M.(M.)K., în Decretul nr. 92/1950 apar ca proprietari K.M. şi L., în certificatul de calitate de moştenitor nr. 31 din 12 martie 2003 reclamanta are calitate de moştenitor după defunctul K.M., iar în certificatul de calitate de moştenitor nr. 32 din 12 martie 2003 are calitate de moştenitor după defuncta K.L.
Recursul nu poate fi primit, în considerarea argumentelor ce succed:
I. Critica privind lipsa de identitate dintre imobilul ce a aparţinut autorilor reclamantei şi cel revendicat prin procedura legii speciale nu poate fi reţinută, întrucât, atât în cadrul procedurii prealabile administrative, cât şi în cadrul procedurii judiciare au fost administrate probatorii contrare susţinerilor pârâtei.
Astfel, din actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29113/1946 a rezultat că autorii reclamantei au cumpărat de la numiţii I.S. şi Ing. I.K. cota indiviză de teren de 7,74 mp din suprafaţa totală de 327 mp situat în Bucureşti, cotă de teren aferentă încăperilor nr. 4 şi 5 şi anexelor situate la etajul 5 al blocului edificat pe acel teren. In acelaşi contract s-a prevăzut că se vând celor doi soţi încăperile nr. 4 şi 5 cu dependinţe, în suprafaţă de 52,50 mp, situate la etajul 5 al imobilului.
Din expertizele efectuate în procedura administrativă prealabilă, necontestate de către pârâtă, a rezultat că imobilul cumpărat în anul 1946 prin actul mai sus-menţionat este identic cu cel deţinut în prezent de aceasta, cu precizarea că menţiunea suprafeţei din contractul vechi priveşte suprafaţa construită şi nu cea utilă, aspect care însă nu are nici o relevanţă în ceea ce priveşte critica privind lipsa identităţii între imobilul deţinut de autorii reclamantei şi cel revendicat.
De asemenea, din înscrisurile depuse în probaţiune la dosarul cauzei cu prilejul cercetării judecătoreşti rezultă aceeaşi identitate despre care se face vorbire în expertizele menţionate.
Este vorba de adresa nr. 1870 din 10 noiembrie 2000 a Primăriei Municipiului Bucureşti din care rezultă că restul imobilului de la adresa menţionată, care nu se află în administrarea Direcţiei Generale de Administrare a Fondului Imobiliar, se află în administrarea pârâtei sau a SC I.C. SA, iar din procesul-verbal de cotă indiviză din 04 noiembrie 1993 rezultă că SC I.C. SA are spaţii doar la subsol, parter şi la etajele 1, 2, 3, deci nu la etajul 5, unde se află imobilul în litigiu, parte ce este deţinută de către pârâtă.
Faptul că imobilul ce a aparţinut autorilor reclamantei este deţinut de către pârâtă este atestat şi de adresele nr. 1207/2003 a CGMB (filele 65-66 dosar fond) şi nr. 5553 din 13 mai 2009 a Consiliului Local al Sectorului 3 Bucureşti - DITL(filele 179-180 dosar fond), precum şi de Ordinul nr. 66547 din 02 decembrie 1985 al Ministerului Educaţiei şi învăţământului.
Amplasamentul imobilului a fost reconstituit şi de către serviciul cadastru imobiliar-edilitar, conform notei care atestă existenţa spaţiilor comerciale notificate în cadrul imobilului de la intersecţia celor două străzi.
Dat fiind existenţa la dosarul cauzei a acestor probe coroborate, din care rezultă în mod de necontestat că imobilul ce a aparţinut autorilor reclamantei este acelaşi cu cel deţinut în prezent de pârâtă, deci, obiect al prezentei proceduri întemeiată pe legea specială de reparaţie, critica pârâtei în acest sens va fi înlăturată.
II. Nici critica privind lipsa calităţii de moştenitor a reclamantei faţă de persoanele îndreptăţite, pentru inadvertenţe de nume existente în actele de stare civilă, nu poate fi reţinută, instanţele reţinând în mod corect că reclamanta a făcut dovada atât a dreptului de proprietate al antecesorilor săi, cât şi a calităţii de succesoare a acestora.
Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 23 din Legea nr. 10/2001, sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul.
Noţiunea de „acte doveditoare" la care face referire art. 23 din lege a fost precizată prin Normele Metodologice aprobate prin HG nr. 250/2007, în art. 23.1 lit. a)-h), în care s-au enumerat înscrisurile cu valoare probantă în dovedirea dreptului de proprietate de către persoana îndreptăţită, respectiv, acte translative de proprietate, acte ce atestă calitatea de moştenitor, acte ce permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, acte care atestă deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită sau ascendentul acesteia la data preluării abuzive, acte ce descriu construcţia, declaraţii notariale pe proprie răspundere date de persoana ce se consideră îndreptăţită, precum şi orice alte înscrisuri de care înţelege să se folosească aceasta.
Dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 incidente în cauză stabilesc, la rândul lor, în alin. (1) că „în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive", iar în alin. (2) că „în aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar".
Din prevederile legale anterior citate rezultă că în cadrul litigiilor născute sub imperiul Legii nr. 10/2001 dovedirea existenţei şi întinderii dreptului de proprietate se realizează prin coroborarea tuturor probelor administrate în contextul soluţionării cauzei, valoarea probatorie prioritară fiind acordată celor cu un grad mai ridicat de certitudine, iar în subsidiar, în lipsa unor alte dovezi, se va acorda preferinţă actului de autoritate prin care s-a dispus măsura abuzivă, doar în măsura în care acesta se coroborează cu alte probe.
In speţă, din actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29113/1946 rezultă calitatea de proprietari ai imobilului în litigiu a autorilor reclamantei, menţiunile existente în acest înscris fiind prioritare din punct de vedere probator în raport cu cele existente în anexa la Decretul nr. 92/1950, inadvertenţa faţă de actul de preluare abuzivă neavând nici o relevanţă asupra dovedirii dreptului de proprietate.
Inadvertenţele existente între menţiunile cuprinse în certificatele de moştenitor nr. 31 şi 32 din 12 martie 2003 şi cele actului de vânzare-cumpărare din 1946 sunt clarificate de extrasul din registrul stării civile pentru cei născuţi în anul 1940, din care rezultă că reclamanta este fiica lui M. şi a lui L.K., aflat la fila 170 dosar fond, document ce se coroborează cu conţinutul celor două certificate de calitate de moştenitor sub aspectul calităţii reclamantei de fiică a celor doi, ceea ce atestă identitatea acestor persoane, indiferent că apar cu numele de L. şi M. ori L.I. şi M.I.
Potrivit actului de stare civilă, reclamanta este fiica lui L.K., iar faptul că aceasta din urmă apare în certificatul de calitate de moştenitor sub numele de L.K. nu poate fi interpretat în sensul că ar fi vorba de persoane diferite.
De asemenea, deşi tatăl reclamantei apare în actul de vânzare-cumpărare cu numele de M.K., conform aceluiaşi act de stare civilă rezultă că este una şi aceeaşi persoană cu M.K., persoană cu care figurează căsătorită mama reclamantei la data naşterii acesteia.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, situaţie faţă de care Înalta Curte va face aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. şi va obliga recurenta-pârâtă la plata, către intimata-reclamantă, a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3000 lei, conform chitanţei nr. 287196 din 10 mai 2011 depusă la dosarul cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC S.C.A.F. SA împotriva deciziei nr. 209A din 22 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurenta-pârâtă la 3000 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă P.Y.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4059/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4052/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
