ICCJ. Decizia nr. 4060/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4060/2011
Dosar nr. 4092/115/2009
Şedinţa publică din 13 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 212 din 16 februarie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea reclamantului L.I. şi a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către acesta a sumei de 110.000 Euro echivalentă în lei la data efectuării plăţii, reprezentând daune morale.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că la data de 18 iunie 1951, bunica reclamantului a fost deportată din localitatea de domiciliu în Câmpia Bărăganului, în temeiul hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 344 din 15 martie 1951, situaţie ce se încadrează în dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, conform cărora „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul II inclusiv pot solicita instanţei de judecată în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ...".
Prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, instanţa de fond a apreciat că i-au fost cauzate bunicii reclamantului prejudicii materiale şi morale ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii ulterioare a acesteia, fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoare şi reputaţie. De asemenea, stabilirea unui domiciliu forţat, lipsirea de libertate au produs consecinţe şi în planul vieţii private a antecesoarei reclamantului, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, respectiv după 4 ani şi jumătate, când nu a mai găsit decât o casă complet distrusă, în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum şi asupra surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Faţă de situaţia de fapt reţinută, instanţa de fond a apreciat că suma de 250.000 Euro solicitată prin acţiunea introductivă cu titlu de daune morale este exagerată, stabilind ca indemnizaţie echitabilă pentru prejudiciul produs prin obligarea la un domiciliu forţat, suma de 110.000 Euro.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, arătând că hotărârea apelată este netemeinică şi nelegală, bunica reclamantului a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic şi nu a suferit o condamnare, astfel că nu poate beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral, întrucât potrivit art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 numai persoanele supuse unei astfel de măsuri pot beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, depunând şi practică juridică în acest sens.
Pârâtul a mai arătat că, potrivit Legii nr. 221/2009, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, trebuie să se ţină seama şi de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, astfel că acordarea despăgubirilor în baza Legii nr. 221/2009 nu se justifică, iar suma de 110.000 Euro acordată reclamantului este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real, având în vedere că nu se poate transforma într-un mijloc de îmbogăţire fără just temei.
Prin Decizia civilă nr. 235 din 23 iunie 2010 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul pârâtului sub aspectul cuantumului daunelor morale, pe care le-a redus la suma de 25.000 Euro, reţinând că acordarea despăgubirilor pentru daunele morale suferite nu trebuie să se transforme într-un mijloc de îmbogăţire pentru victima prejudiciului, suma de 25.000 Euro reprezentând o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de bunica reclamantului şi de reclamant.
Instanţa de apel a apreciat că nu pot fi însuşite susţinerile pârâtului, potrivit cărora numai persoanele condamnate, nu şi cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot beneficia de acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, întrucât art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 se referă la ambele categorii de persoane, măsurile administrative fiind asimilate condamnărilor cu caracter politic, ceea ce presupune identitate de tratament juridic în acordarea despăgubirilor.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, formulând următoarele critici:
Lin mod greşit instanţele au acordat despăgubiri reclamantului în temeiul Legii nr. 221/2009, în condiţiile în care pentru măsura administrativă a dislocării şi stabilirii forţate a domiciliului aplicată bunicii acestuia legea de reparaţie nu prevede acordarea de măsuri reparatorii.
In acest sens, arată că măsura administrativă cu caracter politic nu se confundă cu condamnarea politică constatată prin hotărâre judecătorească şi nu poate fi asimilată acesteia din urmă, căci ar însemna o adăugare la lege;
II.Suma acordată cu titlu de daune morale încalcă principiile echităţii şi proporţionalităţii, fiind supradimensionată în raport de prejudiciul suferit de reclamant.
Daunele morale nu pot avea echivalent valoric, iar cuantificarea prejudiciului moral trebuie să se realizeze printr-o apreciere rezonabilă, echitabilă şi corespunzătoare vătămării suferite, astfel încât prin măsura reparatorie să nu se procedeze la o îmbogăţire fără justă cauză.
Recursul este fondat si va fi admis, pentru următoarele argumente:
I. Susţinerea că hotărârea ar fi lipsită de temei legal întrucât a nesocotit dispoziţiile Legii nr. 221/2009, acordând daune morale deşi nu s-a făcut dovada existenţei unei condamnări politice, nu poate fi primită.
Aşa cum în mod corect au stabilit instanţele fondului, prin dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 este reglementată posibilitatea acordării daunelor morale nu doar pentru ipoteza în care persoana a suferit condamnări cu caracter politic, ci şi atunci când a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
In acest sens, dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, stabilind sfera persoanelor îndreptăţite la asemenea măsuri reparatorii, statuează că este vorba despre „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic".
Faptul că la lit. a) din art. 5 alin. (1) se face referire la acordarea despăgubirilor „pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare" nu poate conduce la concluzia susţinută de recurent, întrucât această normă trebuie coroborată cu ipoteza normei aflată în alin. (1) şi care are în vedere, în mod egal, situaţia condamnărilor politice şi a măsurilor administrative cu caracter politic.
In consecinţă, constatându-se că este vorba despre o măsură administrativă cu caracter politic în sensul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, respectiv, dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în mod corect instanţele fondului au reţinut incidenţa art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, hotărârea pronunţată având, sub acest aspect, temei legal.
II. Este întemeiată însă critica privind reaprecierea cuantumului despăgubirilor, recursul urmând a fi admis pe acest aspect.
Este de necontestat că măsura dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu suferită de antecesoarea reclamantului în temeiul Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 344 din 15 martie 1951 i-a creat acesteia prejudicii materiale şi morale ale căror consecinţe s-au repercutat în mod negativ asupra vieţii sale ulterioare, fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv, onoare şi reputaţie.
Dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea forţată în Câmpia Bărăganului, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiţii materiale precare, constituie suferinţe care în mod cert justifică acordarea unei compensaţii materiale pentru abuzurile suportate.
Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, ştiinţifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor şi cuantumul bănesc al despăgubirilor.
Stabilirea acestui cuantum include o doză apreciabilă de arbitrar, iar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea ce vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanţa prejudiciului moral din perspectiva valorii morale lezate.
In aprecierea importanţei prejudiciului moral trebuie avute în vedere consecinţele acestuia asupra atributelor fundamentale ale persoanei, respectiv, dreptul la viaţă, la sănătate, la libertate, la afirmare profesională, la viaţa de familie, etc.
Prin raportare la atingerea adusă drepturilor personale nepatrimoniale anterior evocate, instanţa de fond a acordat 110.000 Euro daune morale, iar instanţa de apel a acordat 25.000 Euro daune morale, apreciind că acest din urmă cuantum reprezintă o reparaţie echitabilă, corespunzătoare datelor concrete ale cauzei.
Cu toate că a operat deja o ajustare a pretenţiilor formulate de reclamant, Înalta Curte constată că, deşi nu există criterii obiective şi nici legale de apreciere a prejudiciului şi, implicit, a cuantumului reparaţiei, cu atât mai mult cu cât libertatea, viaţa şi demnitatea sunt noţiuni ce nu pot fi echivalate financiar, suma de 25.000 Euro este prea mare, avându-se în vedere consecinţele negative suferite de antecesoarea reclamantului în urma strămutării, prin raportare la importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care a fost percepută consecinţa vătămării.
Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată datorită imposibilităţii de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.
Repararea daunelor morale trebuie să fie percepută într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nu e posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale al căror scop e acela că, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie (pe căi indirecte oarecum) pentru suferinţele îndurate.
Ca atare, Înalta Curte constată că acordarea despăgubirilor băneşti pentru suferinţele psihice îndurate în urma strămutării antecesoarei reclamantului şi familiei sale timp de 4 ani şi 6 luni în Câmpia Bărăganului în cuantum de 10.000 Euro este suficientă pentru acoperirea prejudiciului suferit, fiind în concordanţă cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului care, recunoscând dreptul la despăgubiri băneşti în asemenea situaţii, statuează şi asupra acordării lor în condiţii de echitate şi proporţionalitate care să excludă posibilitatea, pentru solicitanţi, de a-şi procura venituri nejustificate pe această cale.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa se va raporta inclusiv la perioada cât a durat măsura abuzivă, respectiv, între anii 1951-1955, la intervalul de timp care a trecut de la prejudiciul suferit (peste 50 de ani), de natură a diminua consecinţele negative ale prejudiciului suferit, precum şi la împrejurarea că reclamantul nu a beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, astfel cum eronat susţine pârâtul.
Pentru considerentele arătate, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va admite recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, declarat împotriva deciziei civile nr. 235 din 23 iunie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, se va modifica în parte Decizia recurată în sensul admiterii apelului declarat de această parte împotriva sentinţei civile nr. 212 din 16 februarie 2010 a Tribunalului Caraş-Severin, secţia civilă, care va fi schimbată în parte, în sensul că se va reduce cuantumul despăgubirilor de la 110.000 Euro la 10.000 Euro, echivalent în lei la data plăţii, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva deciziei nr. 235 din 23 iunie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică în parte Decizia recurată, admite apelul declarat de pârât împotriva sentinţei civile nr. 212 din 16 februarie 2010 a Tribunalului Caraş-Severin, secţia civilă, schimbă în parte sentinţa în sensul că obligă pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice să achite reclamantului suma de 10.000 Euro în echivalent lei la cursul BNR la data plăţii.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4064/2011. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4059/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
