ICCJ. Decizia nr. 4064/2011. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4064/2011
Dosar nr. 2290/96/2009
Şedinţa publică din 13 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 363 din 16 februarie 2010, Tribunalul Harghita, secţia civilă, a admis în parte acţiunea reclamantului F.P., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive de declarare a reclamantului şi familiei sale ca chiaburi în perioada 1951-1955, a respins capetele de cerere referitoare la obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata despăgubirilor morale şi materiale şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 100 lei reprezentând onorariu avocaţial.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că familia reclamantului şi acesta au fost declaraţi chiaburi în perioada 1951-1955, cu toate obligaţiile şi interdicţiile ce decurgeau din această categorisire, astfel cum rezultă din declaraţiile martorilor şi din registrul agricol din anii 1951-1955, poziţia 156 vol. II, împrejurare de natură să confere reclamantului dreptul de a solicita constatarea faptului că a fost supus unor măsuri administrative abuzive şi că acestea au caracter politic, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Tribunalul a constatat că solicitările privitoare la obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale şi materiale pentru suferinţele şi prejudiciile suferite nu pot fi acordate, deoarece art. 5 lit. a) din lege menţionează în mod expres şi limitativ categoria de persoane care pot beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral, şi anume acelea care au suferit o condamnare cu caracter politic.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părţi.
Apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a vizat exonerarea acestuia de plata cheltuielilor de judecată dispuse, în cuantum de 100 lei.
In motivarea apelului a arătat că instanţa de fond a acordat reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 100 lei, în considerarea faptului că Statul Român a căzut în pretenţii în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., însă având în vedere dispozitivul sentinţei, acordarea cheltuielilor de judecată s-a făcut cu nerespectarea prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Apelul reclamantului a vizat schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii în tot a acţiunii introductive de instanţă şi obligarea intimatei la suportarea cheltuielilor de judecată.
In motivarea apelului a arătat că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică întrucât, respingând petitul privind despăgubirile materiale şi morale solicitate, instanţa de fond practic a refuzat să judece sub cuvânt că legea nu prevede, fiind culpabilă de denegare de dreptate, conform art. 5 C. civ.
Scopul Legii nr. 221/2009 este tocmai acela de a încerca repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite prin condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, or instanţa de judecată, prin refuzul de acordare a despăgubirilor sub motiv că legea nu prevede, goleşte de conţinut şi de efecte o lege cu caracter reparatoriu. In consideraţia scopului legii, acela de a încerca repararea prejudiciului suferit, atât în cazul persoanelor care au suferit condamnări pronunţate de instanţe judecătoreşti cât şi în cazul celor care au fost supuşi unor măsuri administrative cu caracter politic, aceştia au dreptul de a solicita instanţei de judecată acordarea despăgubirilor morale şi materiale.
In ceea ce priveşte despăgubirile materiale, a invocat prev. art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, arătând că instanţa de fond, pornind de la premisa greşită că legea nu prevede acordarea de despăgubiri materiale în cazul persoanelor cărora li s-au aplicat măsuri administrative cu caracter politic, nici măcar nu a mai analizat susţinerile şi probele administrate, privitoare la acest petit.
Referitor la daunele morale, în mod nejustificat instanţa de judecată le-a respins, apreciind că nu există temei legal pentru acordarea acestora, în speţă fiind incidente dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, ceea ce înseamnă că, măsurile administrative constatate de instanţa de judecată ca având caracter politic, reprezintă o condamnare cu caracter politic în accepţiunea legii, cu consecinţele prevăzute de art. 5 alin. (1) din lege.
Regimul de persecuţie şi oprimare la care a fost supus reclamantul şi familia acestuia, pe lângă obligaţia împovărătoare de predare de produse agricole către stat, de plată a unor impozite în mod nejustificat majorate, s-a concretizat prin interdicţia de a părăsi localitatea fără încuviinţarea prealabilă a autorităţilor locale, prin interzicerea participării la activităţi sociale şi culturale, prin punerea acestora într-o situaţie de inferioritate şi izolare fată de membrii comunităţii, aspecte dovedite prin înscrisuri şi prin relatările martorilor. Prin luarea unor asemenea măsuri şi prin supunerea reclamantului şi a familiei sale unui asemenea tratament au fost lezate valori morale în strânsă şi directă legătură cu onoarea şi demnitatea umană. Practic, în regimul comunist etichetarea ca şi chiaburi era echivalentă cu duşmani ai poporului, care trebuiau izolaţi atât la propriu, prin instituirea domiciliului forţat, cât şi prin excluderea din viaţa socială a comunităţii. Chiar dacă prejudiciul moral este foarte dificil de cuantificat şi de multe ori despăgubirea nu poate acoperi în sens real suferinţa psihică resimţită şi privarea efectivă de o viaţă normală şi liniştită pe parcursul anilor de represiune comunistă, totuşi instanţa de judecată avea la îndemână criterii de determinare a acestora prin prisma consecinţelor negative ale prejudiciului şi a implicaţiilor acestora pe toate planurile vieţii sociale, dovedite prin probele administrate. Astfel, măsurile administrative cu caracter politic ce au fost aplicate reclamantului şi familiei sale de către regimul comunist, dau dreptul atât la despăgubiri de ordin moral pentru prejudiciile cauzate personalităţii sociale, cât şi de ordin material constând în echivalentul bunurilor remise ca şi cotă de produse agricole şi diferenţa dintre impozitul perceput şi cel efectiv datorat.
Reclamantul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului declarat de pârât şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, apreciind demersul judiciar al apelantului ca nefondat, având în vedere prevederile art. 274 alin. (1), raportate la art. 276 C. proc. civ., în sensul că instanţa de judecată a încuviinţat doar în parte cheltuielile de judecată solicitate de reclamant, reducând cuantumul acestora de la 300 lei la 100 lei, proporţional cu pretenţiile admise.
Prin Decizia civilă nr. 86/A din 1 iunie 2010 Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă si asigurări sociale, pentru minori şi familie, a respins ca nefondate ambele apeluri.
Referitor la apelul pârâtului instanţa de apel a constatat că, pe de o parte, acesta nu a fost motivat, invocându-se generic prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (în situaţia în care iniţial s-a declarat recurs, recalificat de către instanţa de control în apel), iar pe de altă parte, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 274, raportat la art. 276 C. proc. civ., în condiţiile în care acţiunea reclamantului a fost admisă în parte iar pârâtul, căzând în pretenţii, în accepţiunea dată de art. 274 alin. (1) C. proc. civ., era obligat să suporte cheltuielile de judecată ale reclamantului, bineînţeles în măsura admiterii acţiunii.
Referitor la apelul reclamantului, instanţa de apel a reţinut că prin petitele 2 şi 3 ale acţiunii reclamantul a solicitat despăgubiri morale de 500.000 lei pentru suferinţele morale în cei 5 ani, cât au fost categorisiţi chiaburi, el şi părinţii lui, cu toate consecinţele ce au însemnat această calificare, precum şi despăgubiri materiale de 10.000 lei, pentru prejudiciile suferite în cei 5 ani, tribunalul respingând aceste petite, reţinând prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Instanţa de apel a mai reţinut că aplicarea corectă şi judicioasă a unui text de lege sau constatarea că solicitările nu sunt întemeiate pe un text de lege în vigoare nu poate duce automat la acuzarea instanţei de denegare de dreptate, iar scopul Legii nr. 221/2009 este unul cu caracter reparator, ceea ce nu presupune însă şi aplicarea legii, dincolo de prevederile ei, sau interpretarea exhaustivă a legii, în raport cu interesele uneia sau alteia dintre părţi.
Reclamantul este cel care face o interpretare greşită a art. 5 alin. (1) lit. b), text de lege care prevede, fără echivoc, că se poate cere acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005. Este vorba de „bunuri confiscate" şi nu de faptul că familia reclamantului a fost obligată să plătească cote mai mari de produse agricole şi un impozit majorat or, în speţă, reclamantul nu a susţinut şi nu a probat că, în urma măsurii administrative cu caracter politic, constatată ca atare de prima instanţă, lui şi familiei sale i s-ar fi confiscat bunuri aflate în proprietatea lor. Ca atare, în mod corect prima instanţă a respins acest petit, fără a mai fi necesară cercetarea probatoriului sub acest aspect, cară vreme solicitarea reclamantului nu se încadra în prevederea expresă şi imperativă a textului de lege suscitat.
Reclamantul face o interpretare greşită a legii şi când apreciază că din coroborarea prevederilor art. 4 alin. (2) cu art. 1 alin. (3) şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 se poate trage concluzia că măsurile administrative constatate de instanţa de judecată ca având caracter politic reprezintă de fapt condamnare cu caracter politic, întrucât omite să facă referire la prev. art. 1 alin. (1) şi (2) din lege, în care se defineşte condamnarea cu caracter politic ca fiind „orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat după data de 6 martie 1945", precum şi „condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute în...". De asemenea, alin. (3) al art. 1 face vorbire şi „orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999". Sintagma „persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive", face parte din titlul OUG nr. 214/1999, astfel cum este enunţat integral până la sfârşitul alin. (3). La această Ordonanţă face referire legea în art. 4 alin. (2) din lege, când se arată că „prev. art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
Instanţa de apel a constatat că dacă legiuitorul ar fi dorit să includă măsurile administrative abuzive în categoria condamnărilor politice ar fi făcut acest lucru, la momentul la care a definit noţiunea de „condamnare cu caracter politic", or, dimpotrivă, la art. 3 din lege se defineşte separat ce anume constituie „măsură administrativă cu caracter politic" iar la art. 4 se arată că se poate constata de către instanţă caracterul politic şi al altor măsuri administrative [alin. (2)], aşa cum s-a şi admis în speţa dedusă judecăţii.
Art. 5 din lege face distincţia între caracterul măsurii reparatorii care urmează a se aplica, în sensul că în cazul condamnării cu caracter politic se acordă despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [alin. (1)] iar în cazul măsurii administrative se acordă despăgubiri pentru bunurile confiscate, în echivalent [alin. (2)], distincţia fiind clară şi fără posibilitate de interpretări.
Instanţa de apel a concluzionat că singura măsură reparatorie cu caracter material care se putea acorda reclamantului, în funcţie de starea de fapt reţinută, era acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative, însă cum în speţă reclamantul nu a invocat confiscarea de bunuri ca efect la declarării ca chiaburi, instanţa nu putea acorda aceste despăgubiri, iar despre acordarea de daune morale se putea vorbi doar dacă reclamantul ar fi suferit o condamnare cu caracter politic, aşa cum a fost definită în lege.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul F.P. arătând că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, în sensul că în mod greşit instanţele anterioare, constatând caracterul politic al măsurii administrative de declarare a reclamantului şi familiei acestuia drept chiaburi, au respins cererea de acordare de despăgubiri cu motivarea că acestea se acordă doar pentru condamnările cu caracter politic.
Neacordarea despăgubirilor materiale şi morale constituie o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, în contextul în care situaţia reclamantului este reglementată de art. 4 alin. (2) din actul normativ arătat, respectiv, măsura administrativă cu caracter politic este asimilată, din punct de vedere al reparaţiei acordate, cu condamnarea cu caracter politic, ambele beneficiind de acelaşi regim juridic reparator.
Prejudiciul moral suferit de reclamant în perioada în care acesta şi familia sa au fost declaraţi chiaburi a fost dovedit prin probatoriul administrat în faţa instanţelor de fond şi apel, care a conturat regimul de persecuţie şi de oprimare la care a fost supus reclamantul, constând în obligaţia de predare de produse agricole către stat, plata unor impozite în mod ne justificat majorate, interdicţia de a părăsi localitatea fără încuviinţarea prealabilă a autorităţilor locale, interzicerea participării la activităţile sociale şi culturale, etc.
Reclamantul mai arată că etichetarea ca chiaburi era echivalentă cu noţiunea de duşmani ai poporului, care trebuiau izolaţi la propriu de restul comunităţii, prin instituirea domiciliului forţat şi excluderea din viaţa socială.
Prejudiciul material constă în contravaloarea bunurilor confiscate de către stat de la reclamant şi familia acestuia în perioada 1951-1955 cu titlu de cotă de produse agricole şi animaliere.
Recursul este fondat şi va fi admis, pentru următoarele argumente:
Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau faţă de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Acest act normativ adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale destinate a repara prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.
Scopul legii rezultă şi din expunerea de motive a actului normativ ce a însoţit proiectul legii în procesul de legiferare, care nu distinge între condamnaţii politic şi persoanele faţă de care s-au luat măsuri administrative cu caracter politic, incluzând în noţiunea generică de „condamnaţi" ambele categorii de victime ale totalitarismului.
Legiuitorul a definit cele două categorii de măsuri abuzive ale regimului comunist, respectiv, condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative cu caracter politic.
Condamnările cu caracter politic sunt definite prin enumerare şi trimitere expresă la infracţiunile ce au atras condamnarea, pe de o parte în art. 1 al legii, iar pe de altă parte, prin trimiterea la condamnare pentru alte fapte prevăzute de legea penală care pot fi asimilate celor cu caracter politic fiind săvârşite în scopul prevăzut de art. 2 din OUG nr. 214/1999 cu condiţia constatării caracterului politic-cu urmarea procedurii prevăzute de art. 4 din lege.
Măsurile administrative cu caracter politic sunt definite prin art. 3 din lege, în care sunt enumerate şi actele normative în baza cărora s-au dispus, iar potrivit art. 4 alin. (2) pot fi asimilate acestora şi alte măsuri administrative decât cele al căror caracter politic este prevăzut expres-cu condiţia de a se constata caracterul politic al acestora de către instanţă.
In speţă, caracterul politic al măsurii administrative luate faţă de familia reclamantului a fost constatat ca atare de instanţă în baza dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, pe baza probatoriilor administrate, apreciindu-se că declararea ca chiaburi a reclamantului şi familiei sale, cu toate consecinţele negative ale unei asemenea calificări, este de natură să-1 încadreze pe acesta în categoria persoanelor îndreptăţite să solicite constatarea faptului că au fost supuse unor măsuri abuzive cu caracter politic.
Din interpretarea logică şi teleologică a legii rezultă cu evidenţă că atât persoanele care au suferit condamnări penale cu caracter politic, cât şi cele fată de care s-au luat măsuri administrative cu caracter politic în perioada de referinţă, beneficiază de despăgubiri în temeiul art. 5 din lege, întrucât atât condamnările penale, cât şi măsurile administrative cu caracter politic reprezintă măsuri abuzive ale regimului totalitar fără vreo diferenţiere sub caracterul abuziv al acestora.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din lege prevede că la dimensionarea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral instanţa va ţine seama şi de măsurile reparatorii acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 şi OUG 214/2000 or, aceste acte normative prevăd, fără nici o distincţie, acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, deportate ori condamnate politic, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse măsuri administrative abuzive. Dacă legiuitorul ar fi intenţionat să excludă de la despăgubirile pentru prejudiciul moral persoanele care au făcut obiectul unor măsuri politice administrative, pornind aprioric de la premisa că cele două acte normative anterioare au fost de natură să acopere în totalitate aceste prejudicii, ar fi prevăzut-o expres, aşa cum a făcut-o la redactarea art. 5 lit. b) din lege.
Toate aceste considerente duc la concluzia că dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt aplicabile şi persoanelor faţă de care s-au luat măsuri administrative cu caracter politic, indiferent că este prevăzut expres de lege, ori trebuie constatat de instanţă, cum este cazul în speţă astfel încât sub acest aspect critica reclamantului este întemeiată.
Deşi legiuitorul nu a conturat criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina şi jurisprudenţa au consacrat totuşi anumite repere pentru cuantificarea despăgubirilor acordate cu acest titlu, cum este echitatea şi proporţionalitatea.
Stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică, în mod inevitabil, o doză de aproximare, instanţa fiind nevoită să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje de natură a atenua suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
In termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
Înalta Curte va constata că, în condiţiile în care instanţele anterioare în mod corect au stabilit caracterul politic al măsurii administrative constând în declararea ca chiaburi a reclamantului şi familiei sale, măsură ale cărei consecinţe s-au repercutat în mod negativ asupra vieţii ulterioare a acestora, suma de 4000 de Euro cu titlu de daune morale reprezintă o satisfacţie echitabilă pentru suferinţele îndurate, respectiv, 1000 de Euro pentru fiecare an cât a durat măsura abuzivă.
In stabilirea cuantumului daunelor morale, Înalta Curte are în vedere, aşa cum s-a arătat, intervalul de timp în care solicitantul a suportat consecinţele măsurii abuzive (1951-1955), impactul pe care această măsură l-a avut asupra vieţii sociale, onoarei şi reputaţiei solicitantului, presiunile şi restricţiile la care a fost supus din partea autorităţilor.
In egală măsură însă, instanţa ia în considerare intervalul de timp care a trecut de la încetarea măsurii abuzive, prin raportare la anul 1955 indicat de reclamant în acţiune, precum şi faptul că, spre deosebire de alte măsuri administrative, cum ar fi de exemplu deportarea, ale căror consecinţe au fost extrem de tragice, având ca efect înjosirea şi degradarea fiinţei umane, condiţiile de viaţă ale reclamantului şi familiei sale nu au fost în mod semnificativ schimbate, aspecte ce se vor reflecta în cuantumul despăgubirilor acordate.
Referitor la acordarea daunelor materiale astfel cum a fost solicitată de reclamant, art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 statuează că este posibilă „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001... sau ale Legii nr. 247/2005...".
Din interpretarea dispoziţiilor legale anterior citate, rezultă că pentru acordarea daunelor materiale în condiţiile Legii nr. 221/2009 trebuie, pe de o parte, să se facă dovada că bunurile a căror contravaloare se solicită au calitatea de „bunuri confiscate", iar pe de altă parte, în vederea evitării unei duble reparaţii, că solicitantul nu a beneficiat de măsuri reparatorii pentru acestea în temeiul unui alt act normativ de reparaţie.
In speţă, în urma administrării probatoriilor în fond şi apel reclamantul nu a produs dovezi nici cu privire la preluarea bunurilor sub forma confiscării, şi nici cu privire la împrejurarea că nu ar fi obţinut deja despăgubiri materiale corespunzătoare valorii acestora prin intermediul altor acte de reparaţie.
Spre deosebire de prejudiciul moral, pentru care legiuitorul nu a instituit criterii legale de evaluare, lăsând la aprecierea judecătorului, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, stabilirea acestuia, prejudiciul material are un regim juridic probator diferit, în sensul că orice pretenţie de gen trebuie dovedită conform regulilor din materia răspunderii civile, lucru care nu s-a realizat în cauză.
Pe de altă parte, faptul că familia reclamantului a fost obligată la plata unor impozite şi a unor cote de produse agricole majorate nu poate fi asimilată noţiunii de „bunuri confiscate", astfel încât această solicitarea va fi înlăturată.
Pentru considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va modifica în parte Decizia recurată în sensul admiterii apelului reclamantului, cu consecinţa schimbării în parte a hotărârii de fond, prin obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a sumei de 4000 Euro cu titlu de daune morale, sumă ce se va achita în echivalent lei la cursul BNR la data plăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul F.P. împotriva deciziei nr. 86/A din 1 iunie 2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Modifică în parte Decizia recurată, admite apelul reclamantului împotriva sentinţei nr. 363 din 16 februarie 2010 a Tribunalului Harghita, secţia civilă, schimbă în parte sentinţa în sensul că obligă pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 4000 Euro către reclamant cu titlu de daune morale, sumă ce va fi plătită în echivalent lei la cursul BNR la data plăţii.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4067/2011. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4060/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
