ICCJ. Decizia nr. 402/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.402/2011
Dosar nr.4332/118/2008
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2011
Asupra cauzei civile de faţă, din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:
Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 2375 din 21 decembrie 2007, a respins acţiunea formulată de reclamanta D.A. şi intervenienţii în interes propriu D.I., D.T., D.G. şi B.I., în contradictoriu cu pârâtul Primarul comunei Cumpăna, având ca obiect anularea dispoziţiei nr. 3 din 8 ianuarie 2007 emisă de Primarul comunei Cumpăna şi acordarea de despăgubiri băneşti pentru teren intravilan în suprafaţă de 2000 mp şi construcţie situate pe raza comunei Cumpăna, sat Straja, judeţul Constanţa, cu următoarea motivare:
Prin notificarea înregistrată la B.E.J. S.C.A. Constanţa, sub nr. 502 din 13 februarie 2002, adresată Prefecturii judeţului Constanţa, D.R. şi D.A. au solicitat despăgubiri băneşti pentru terenul în suprafaţă de 2000 mp, situat în comuna Cumpăna, sat Straja, iar pentru casa demolată au solicitat actualizarea despăgubirilor de la vremea respectivă în funcţie de indicele de inflaţie actual. Suma la care s-a evaluat terenul a fost de 800.000.000 lei.
Prin dispoziţia nr. 3 din 08 ianuarie 2007 emisă de Primarul Comunei Cumpăna, notificarea nr. 502 din 13 februarie 2002 a fost respinsă cu motivarea că imobilul nu a fost preluat abuziv şi nu face obiectul Legii nr. 10/2001.
Dar, faţă de cuprinsul notificării, pârâtul oricum nu avea obligaţia şi nici dreptul de a soluţiona notificarea care privea cererea de despăgubiri întrucât, în ceea ce priveşte despăgubirile băneşti pentru terenul preluat şi construcţia demolată, reclamanta trebuia să urmeze procedura prevăzută la art. 36 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în forma iniţială) şi să se adreseze prefectului cu notificare, ceea ce a şi făcut de altfel, în mod corect, primarul neavând competenţa de a soluţiona o cerere prin care se solicită direct despăgubiri pentru construcţii demolate sau terenuri care nu se pot restitui în natură.
Acesta nu avea competenţă să se pronunţe asupra notificării nici prin prisma dispoziţiilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 16 alin. (1) şi (2), conform cărora deciziile de soluţionare a notificărilor în sensul acordării de despăgubiri şi notificările nesoluţionate însoţite de propunerea de acordare a despăgubirilor se predau Comisiei Centrale, de entităţile învestite cu soluţionarea lor, dar în limitele competenţelor acestora.
Primarul nu avea competenţa nici măcar să emită o decizie motivată cu propunere de acordare a despăgubirilor în sensul art. 16 alin. (2) întrucât nu avea competenţa să soluţioneze o astfel de notificare, competenţa aparţinând prefectului.
Din acest punct de vedere, dispoziţia 3 din 08 ianuarie 2007 emisă de Primarul Comunei Cumpăna a fost emisă de un funcţionar care nu avea competenţa legală de a o emite.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, care, prin Decizia civilă nr. 75 C din 9 aprilie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a fost admis, s-a desfiinţat sentinţa apelată şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului Constanţa.
La pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut următoarele:
Soluţia Tribunalului Constanţa, conform căreia, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, unitatea administrativ teritorială, prin primar, nu are competenţa să emită o dispoziţie motivată cu ofertă de restituire prin echivalent titularilor notificării, conform art. 26 alin. (1) din Legea 10/2001 republicată, nu are fundament legal.
Din modul de formulare a textului art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care se referă la decizii/dispoziţii emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, la ordine ale conducătorilor administraţiei publice centrale învestite cu soluţionarea notificărilor în care s-au consemnat sume ce urmează a se acorda ca despăgubire, care trebuie predate Secretariatului Comisiei Centrale în cel mult 60 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, rezultă că este vorba de notificări soluţionate până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Se reţine că dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu sunt aplicabile în speţă, notificarea reclamanţilor nefiind soluţionată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, ci ulterior acestei date, prin dispoziţia nr. 3 din 8 ianuarie 2007.
Dimpotrivă alin. (2) art. 16 din Titlul VII priveşte numai notificările nesoluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, statuând că deciziile, dispoziţiile sau ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale care conţin propunerile motivate de acordare a despăgubirilor vor fi înaintate Secretariatului Comisiei Centrale în termen de 10 zile de la data adoptării lor.
Numai prin Legea nr. 247/2005 s-a introdus un articol nou, art. 1 alin. (2)1, potrivit căruia măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensarea cu alte bunuri şi servicii se acordă prin Decizia/dispoziţia motivată a entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în timp ce măsurile reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale se propun a fi acordate prin Decizia/dispoziţia entităţii învestite cu soluţionarea notificării.
Legea nouă se aplică imediat situaţiilor obiective care iau naştere sub imperiul ei. Dreptul subiectiv reclamat îşi are fundamentul direct şi imediat în preluarea abuzivă a imobilului pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii prin echivalent, adică într-un raport juridic trecut. Efectele viitoare ale acestui raport sunt imperativ stabilite de legea nouă – Legea nr. 247/2005, existentă la momentul emiterii deciziei/dispoziţiei, de imediată aplicare.
Întrucât în planul dreptului intertemporal, dispoziţiile cuprinse în legea în vigoare la data soluţionării notificării, de imediată aplicare din momentul intrării lor în vigoare, sunt imperative, iar după intensitatea şi puterea lor, obligatorii, rezultă că legea veche rămâne fără aplicare.
Prin urmare, în conformitate cu dispoziţiile art. 26 din Legea 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea 247/2005, unitatea administrativ teritorială învestită cu soluţionarea notificării este obligată, în ipoteza în care restituirea în natură a bunului nu mai este posibilă, să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Din dispoziţiile legale mai sus invocate rezultă că legiuitorul a stabilit, în mod expres, care este procedura de urmat în cazul acordării de despăgubiri băneşti, precum şi autorităţile competente în desfăşurarea acesteia, iar, în aceste condiţii, Tribunalul, în mod greşit, a apreciat că Primarul comunei Cumpăna nu avea competenţa să se pronunţe asupra notificării formulate de reclamanţi.
Şi critica ce vizează nepronunţarea primei instanţe în limitele învestirii, asupra obiectului cererii deduse judecăţii, este fondată.
Conform art. 129 ultim alineat C. proc. civ., instanţei de judecată îi revine obligaţia de a se pronunţa în limitele învestirii, cu privire la părţile şi obiectul dedus judecăţii, analiza cererii reclamanţilor urmând a fi făcută în limitele contestaţiei şi în raport cu recunoaşterile pe care unitatea deţinătoare le-a făcut prin Decizia contestată.
Deşi reclamanţii au supus controlului judiciar legalitatea dispoziţiei nr. 3 din 08 ianuarie 2007 emisă de Primarul comunei Cumpăna, sub aspectul respingerii cererii de acordare de despăgubiri pentru imobilul expropriat, instanţa nu a analizat susţinerile şi apărările părţilor cu privire la calitatea reclamanţilor, de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii conform Legii 10/2001, ci a reţinut, în mod greşit, că Primarul comunei Cumpăna nu era competent să soluţioneze notificarea reclamanţilor, hotărârea pronunţată nerăspunzând exigenţelor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Constatând că prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului contestaţiei reclamanţilor, iar, prin hotărârea apelată, nu s-a dat un răspuns explicit şi specific părţilor, în legătură cu temeinicia pretenţiei lor, de acordare a unor despăgubiri băneşti conform Legii 10/2001, pentru imobilul expropriat, ce a făcut obiectul notificării nr. 502/2002, în baza art. 297 C. proc. civ., s-a admis apelul reclamanţilor şi s-a desfiinţat hotărârea apelată, cauza fiind trimisă spre rejudecare, Tribunalului Constanţa, în limitele învestirii.
În fond, după rejudecare, Tribunalul Constanţa a pronunţat sentinţa civilă nr. 1603 din 18 decembrie 2008, prin care a respins, ca nefondată, acţiunea reclamanţilor, cu următoarele argumente:
Prin dispoziţia nr. 3 din 08 ianuarie 2007 emisă de Primarul comunei Cumpăna, s-a respins cererea reclamanţilor, de acordare de despăgubiri băneşti pentru imobilul compus din teren intravilan, în suprafaţă de 2000 mp, şi construcţie, imobil situat pe raza comunei Cumpăna, sat Straja, ce a fost preluat de stat, prin expropriere, în baza Decretului 199/1987, pentru construcţia Canalului Dunăre-Marea Neagră.
Contestatorii au urmat procedura instituită prin Legea nr. 10/2001, adresându-se Primăriei Cumpăna cu notificarea înregistrată sub nr. 502 din 13 februarie 2002.
S-a motivat respingerea cererii prin aceea că imobilul solicitat nu face obiectul Legii nr. 10/2001, nefiind preluat în mod abuziv, reliefându-se în procesul verbal din 28 decembrie 2006 întocmit de Comisia locală de aplicare a Legii nr. 10/2001, că autorul reclamanţilor, D.R., nu figurează în lista anexă la Decretul nr. 199/1987, care conţine persoanele expropriate de pe raza comunei Cumpăna şi nici în procesele de evaluare întocmite.
Totodată, s-au avut în vedere şi menţiunile din fila din registrul agricol al localităţii Straja.
Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.
Din această dispoziţie legală rezultă că, pentru a beneficia de măsuri reparatorii, contestatorii trebuie să dovedească că, la data preluării abuzive a imobilului, autorul acestora, D.R., era proprietarul terenului şi al construcţiei, dovadă pe care aceştia nu au făcut-o.
Terenul în litigiu este afectat de construcţia Canalului Dunăre - Marea Neagră, exproprierile pentru realizarea acestuia fiind efectuate în baza Decretului nr. 199/1987, autorul reclamanţilor nefigurând în lista anexă la acest decret.
Raportat la data emiterii acestui decret, realizarea lucrării a început în anul 1987, astfel încât, indiferent de menţionarea sau nu a autorului reclamanţilor în lista anexă la Decret, contestatorii trebuia să probeze că, la acest moment, autorul lor era proprietarul terenului în litigiu.
Din fila registrului agricol al localităţii Straja rezultă că autorul reclamanţilor a figurat în calitate de proprietar al terenului în suprafaţă de 2000 mp şi a unei construcţii amplasată pe acesta, pe raza localităţii menţionate, până în anul 1967, după care s-a mutat în localitatea Cumpăna.
În măsura în care autorul reclamanţilor şi-ar fi păstrat proprietatea pe raza acestei localităţi, ar fi continuat să fie menţionat în acest registru ori în registrul cadastral al acestei localităţi, sau în evidenţele fiscale, ca fiind plătitor de taxe şi impozite ori scutit de plata acestora.
În consecinţă, s-a probat că autorul reclamantului a deţinut dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu numai până în anul 1967, deci, cu 20 de ani înainte ca terenul să fi fost preluat de către stat, pentru realizarea canalului.
Coroborând această ultimă împrejurare cu faptul că autorul reclamanţilor nu figura în lista anexă la Decretul nr. 199/1987, instanţa şi-a format convingerea că terenul nu a fost preluat din patrimoniul autorului reclamantului şi, deci, moştenitorii acestuia nu sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) cu referire la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Faţă de această situaţie rămâne fără relevanţă împrejurarea că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, întrucât, pe lângă preluare abuzivă, pentru a se obţine măsuri reparatorii, conform Legii nr. 10/2001, era necesar ca această preluare să se realizeze de la autorul reclamanţilor, ceea ce nu s-a dovedit.
Dispoziţiile legale invocate de contestatori instituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă şi nu o prezumţie relativă că imobilul a fost preluat din patrimoniul unei anumite persoane, împrejurarea că autorul reclamanţilor era proprietar la data preluării abuzive fiind necesar să fie probată de către aceştia, în condiţiile în care s-au depus la dosarul cauzei înscrisuri din care rezultă contrariul.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, apel care a fost admis de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia civilă nr. 229/C din 8 octombrie 2009, s-a schimbat, în tot, hotărârea apelată, în sensul că s-a admis acţiunea; s-a anulat dispoziţia nr. 3 din 8 ianuarie 2007 emisă de Primarul comunei Cumpăna; a fost obligat Primarul comunei Cumpăna să emită dispoziţie cu propunere de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 în beneficiul reclamanţilor, pentru imobilul situat în satul Straja, comuna Cumpăna, judeţul Constanţa, compus din teren în suprafaţă de 200 mp şi casă cu 3 încăperi şi dependinţe, ce nu poate fi restituit în natură.
Prin încheierea pronunţată în Camera de Consiliu, în data de 30 noiembrie 2009, aceeaşi instanţă a admis cererea formulată de reclamanţi şi a îndreptat eroarea materială strecurată în dispozitivul deciziei civile sus-menţionate, în sensul că s-a trecut suprafaţa de 2000 mp, în loc de 200 mp.
Pentru a pronunţa Decizia arătată, Curtea a reţinut următoarele argumente:
Principalul considerent pentru care a fost respinsă notificarea nr. 502 din 13 februarie 2002, prin Decizia nr. 3 din 08 ianuarie 2007 a Primarului comunei Cumpăna, s-a raportat la inaplicabilitatea prevederilor Legii nr. 10/2001 faţă de imobilul ce a aparţinut numiţilor D.R. şi D.A. (casă de locuit şi terenul de 2.000 mp din satul Straja), în sensul că „preluarea imobilului nu s-a făcut în mod abuziv".
În jurisprudenţă s-a statuat constant că problema preluării abuzive sau, dimpotrivă, cu titlu a bunului, de către statul român, în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 nu naşte în sarcina persoanei îndreptăţite o obligaţie absolută în sensul probării/invocării actului normativ sau de autoritate care a fundamentat măsura de preluare şi că, dimpotrivă, statul - prin entităţile sale - trebuie să dovedească împrejurarea că modalitatea de intrare a imobilului în patrimoniul său exclude incidenţa legii speciale.
Este cazul imobilelor preluate abuziv, incluse cu titlu general în raportarea dată de art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 şi care vizează de plano „orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal".
Or, existenţa faptică a bunului solicitat în detenţia/administrarea pârâtei, în condiţiile neindicării ori neidentificării actului de preluare, nu înseamnă că bunul s-ar afla în proprietatea statului cu titlu.
Împrejurarea - necontestată - că imobilul ce a aparţinut autorilor apelanţilor reclamanţi, înscris până în anul 1967, în registrul agricol al localităţii Straja, este afectat în totalitate de construcţia Canalului Dunăre-Marea Neagră ridică, aşadar, două chestiuni, legate de dovada exproprierii unui terţ - titular al dreptului de proprietate asupra bunului preluat de stat după această dată şi de intrarea imobilului în proprietatea statului cu titlu legal. Aceste două aspecte urmau a fi, însă, probate de către intimatul pârât, întrucât apelanţii reclamanţi au făcut dovada titlului de proprietate al autorilor lor, că toate locuinţele fostei localităţi au fost demolate în mai multe etape pentru edificarea canalului şi că mutarea în comuna Cumpăna a fost determinată de exproprierile necesare efectuării lucrărilor - astfel cum rezultă din declaraţiile martorului C.G.
În cauză, nu s-a dovedit faptul că autorii apelanţilor reclamanţi au fost cuprinşi în anexa Decretului de Stat nr. 199 din 19 august 1987, că li s-au acordat despăgubiri băneşti ori teren în compensare, potrivit acestui act normativ, pentru suprafaţa de 2.000 mp din localitatea Straja, ori că acest teren - având poziţia nr.105 în planul cadastral întocmit în anul 1977 pentru această localitate - figurează pe numele altei persoane fizice până la expropriere.
Dimpotrivă, adresa nr. 21095 din 3 decembrie 2007 a A.C.N. S.A., confirmată prin adresa nr. 3812 din 4 mai 2009 a Consiliului local al comunei Cumpăna, care a anexat Indexul alfabetic al posesorilor din vatra satului Straja şi schiţa de plan cadastral (filele 38-40 şi 35 apel), atestă că, pentru lotul cu nr. cadastral 105, figurează ca titular al dreptului de proprietate Consiliul local Cumpăna.
Astfel fiind, în cauză, este evident că preluarea bunului s-a realizat în mod abuziv, acesta intrând sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, autoritatea locală nefiind în măsură să probeze faptul că preluarea imobilului a fost realizată în temeiul unui titlu, pe numele unui terţ - adevăratul titular al dreptului de proprietate, motiv pentru care instanţa de fond nu a dat o corectă aplicare şi interpretare normelor legale.
Împrejurarea invocată prin întâmpinare, anume obligaţia impusă prin pct. 3.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, persoanei pretins îndreptăţite, de a dovedi, potrivit principiului actori incumbit probatio, deţinerea proprietăţii, nu este relevantă în speţă, întrucât apelanţii reclamanţi au probat existenţa titlului de proprietate al autorilor lor, nefiind ţinuţi să certifice şi actul în baza căruia bunul a fost preluat abuziv sau cu titlu; sarcina probei contrare - referitoare la pierderea titlului de proprietate la momentul preluării imobilului în proprietatea statului, cât şi la momentul efectiv de preluare şi la titlul în baza căruia a operat această măsură, revine însă autorităţii locale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Primarul comunei Cumpăna, criticând-o pentru următoarele motive:
Decizia emisă de pârât este corectă în raport de două aspecte.
a. Imposibilitatea probării, de către intimaţii-reclamanţi, a preluării abuzive (nu s-a putut preciza nici măcar data la care a operat pretinsa preluare abuzivă);
b. Faptul că intimaţii-reclamanţi nu au fost în măsură să probeze că bunul se afla în patrimoniul autorului comun la momentul emiterii Decretului nr. 199/1987 (potrivit registrului agricol, autorul părţilor a figurat în calitate de proprietar doar până în anul 1967, după care s-a mutat în comuna Cumpăna).
Prin Decizia recurată, s-au încălcat dispoziţiile art. 1.3 lit. a) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, potrivit cu care incidenţa preluării abuzive nu se prezumă.
Sarcina probei calităţii de persoane îndreptăţite revenea intimaţilor-reclamanţi în condiţiile art. 3.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care enumeră actele doveditoare ale dreptului de proprietate ce trebuie prezentate de persoana care pretinde dreptul.
Instanţa de apel a nesocotit aceste dispoziţii, exprese, stabilind că sarcina probei dreptului de proprietate invocat de intimaţii-reclamanţi revenea recurentului, în condiţiile în care reclamanţii nu au făcut dovada calităţii de proprietar a autorului D.R., asupra imobilului notificat, la momentul preluării abuzive.
La dosar nu există niciun extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării.
A fost depus doar un extras din registrul agricol al satului Straja, extras potrivit cu care autorul nu mai locuia în sat din 1968, acesta mutându-se în Cumpăna.
Or, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate nu se prezumă, nefiind, deci, îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Autorul intimaţilor reclamanţi nu figurează în Decret, nici în procesul de evaluare, iar prezumţia relativă de preluare invocată de aceştia nu se coroborează cu nicio altă probă administrată în cauză.
Dacă în faţa instanţei de fond intimaţii-reclamanţi au susţinut (încheierea din 11 decembrie 2008) că nu pot preciza data preluării abuzive, iar, pe de altă parte, că aceasta a avut loc după anul 1987, în baza Decretului nr. 199, în apel, luând act de considerentele hotărârii instanţei de fond, susţin că preluarea s-a realizat în baza Decretului 199/1987, încă din anul 1967, când autorul acestora figura în registrul agricol.
În viziunea intimaţilor-reclamanţi, preluarea a operat în temeiul unui anumit act normativ cu 20 de ani anterior intrării sale în vigoare, ceea ce este mai presus de orice discuţie.
Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea, în tot, a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului şi al menţinerii soluţiei instanţei de fond, cu obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.
În dosar au depus întâmpinare intimaţii reclamanţi, solicitând, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând Decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Mai întâi, trebuie menţionat că prezenta instanţă nu va verifica situaţia de fapt stabilită prin Decizia recurată, în raport de probele administrate în cauză, ci doar criticile de nelegalitate, privind încălcarea art. 1.3. lit. a), art. 3.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, şi art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Situaţia de fapt nu mai poate fi reevaluată faţă de actuala structură a recursului, care nu mai conţine motivul de casare ce permitea o asemenea analiză, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. şi abrogat prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000.
Prin urmare, vor fi examinate doar acele susţineri legate de încălcarea dispoziţiilor legale privind sarcina probei şi aplicarea greşită a unor prezumţii pe care, în opinia recurentului, legea nu le prevedea.
Recurentul a susţinut că, prin încălcarea dispoziţiilor legale sus-enunţate, instanţa de apel ar fi reţinut, în mod greşit, că reclamanţii au probat preluarea abuzivă, precum şi calitatea de proprietar a autorului lor, asupra imobilului, la momentul deposedării.
În opinia recurentului, aceste aspecte, reţinute ca fiind dovedite de către Curtea de Apel, în realitate, nu au fost probate de reclamanţi, deoarece instanţa a considerat eronat că, în favoarea acestora, operează o prezumţie de preluare abuzivă, deşi art. 1.3. lit. a) din Norme specifică faptul că „preluarea abuzivă" nu se prezumă.
În egală măsură, Curtea a încălcat şi dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că dreptul de proprietate şi întinderea acestuia nu se prezumă.
De asemenea, instanţa a nerespectat şi dispoziţiile art. 3.1. din aceleaşi norme, prin răsturnarea sarcinii probei proprietăţii în persoana pârâtului, deşi textul de lege menţionează expres că aceasta revine persoanei care pretinde dreptul, în consecinţă reclamanţilor, iar nu pârâtului, aşa cum a stabilit Curtea.
În plus, înscrisurile depuse la dosar nu produc astfel de dovezi, nefăcând parte din categoria celor enumerate în art. 3.1.
Toate aceste susţineri sunt neîntemeiate.
Astfel, art. 1.3. lit. a) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 arată că incidenţa „preluării abuzive" nu este prezumată, ci, în funcţie de fiecare situaţie, entitatea învestită cu soluţionarea notificării trebuie să aprecieze în ce măsură situaţia respectivă se încadrează în prevederile art. 2 alin. (1) din Lege.
În continuare, textul de lege sus-menţionat prevede că, pentru cazul special din art. 11 din Lege, situaţia respectivă se încadrează în prevederile legii atunci când deposedarea s-a realizat prin expropriere, preluarea fiind considerată a fi aprioric abuzivă (lipsa unor despăgubiri echitabile).
Recurentul contestă atât preluarea imobilului în litigiu, cel puţin sub aspectul momentului la care a avut loc, cât şi caracterul abuziv al acesteia.
Sub primul aspect, Curtea a reţinut existenţa faptică în detenţia sau administrarea pârâtului a imobilului care a aparţinut autorilor reclamanţilor, acesta fiind afectat în totalitate de construcţia Canalului Dunăre-Marea Neagră. De asemenea, instanţa a avut în vedere, la stabilirea existenţei bunului în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, şi adresele emise de Administraţia Canalelor Navigabile şi chiar de pârât, din care rezultă că acesta din urmă figura ca titular al dreptului de proprietate pentru teren, ceea ce înseamnă o dată în plus că imobilul a fost preluat de către stat.
Ca atare, chiar dacă nu a făcut referire expresă, instanţa de apel, raportându-se la aflarea imobilului în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, sub oricare dintre cele două forme (detenţie sau administrare), precum şi afectaţiunea actuală a bunului, a aplicat prezumţia legală instituită în art. 1 lit. e) teza a II-a din capitolul 1 al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. Acestea menţionează că „în cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu, Decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul se regăseşte în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului), soluţionarea notificării se va face şi în funcţie de acest element-faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă".
Prin urmare, însăşi legea instituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă în ipoteza bunurilor care se regăsesc în patrimoniul statului şi pentru care nu există dovada formală a preluării.
Textul de lege enunţat se coroborează şi cu dispoziţiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, reţinute, de asemenea, de către Curtea de Apel, şi care enumeră în categoria imobilelor preluate în mod abuziv, printre altele, pe cele preluate fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării.
Or, nemenţionarea imobilului în niciun document emis de puterea sau administraţia de stat, care să îndeplinească, cel puţin, cerinţa formală de justificare a preluării nu este imputabilă reclamanţilor, ci statului. Ca atare, nu poate produce efecte defavorabile acestora, sub aspectul probatoriului, şi reflectă o preluare faptică a bunului, fără temei legal.
Din această perspectivă, în mod corect, Curtea a aplicat prezumţia relativă de preluare abuzivă a imobilului şi a reţinut, totodată, această natură a preluării în condiţiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, prima instanţă a reţinut şi Curtea nu a revenit asupra acestei chestiuni, că preluarea terenurilor pentru construcţia Canalului Dunăre-Marea Neagră a avut loc prin exproprierile realizate în baza Decretului nr. 199/1987, autorul reclamanţilor nefigurând, însă, în lista anexă la acest decret.
Indiferent că imobilul sau fostul proprietar nu figurează în anexa la acest decret sau în alt act normativ, este de necontestat că imobilul este afectat de lucrarea Canalului, ceea ce înseamnă că preluarea bunului a avut loc printr-o expropriere în fapt.
Or, cum s-a arătat în precedent, potrivit art. 1.3. lit. a) din Norme, în cazul exproprierilor, se prezumă preluarea abuzivă.
Făcând aplicarea prezumţiilor instituite de lege, atât cea generală privind deţinerea imobilului de către stat, cât şi cea specială pentru cazul exproprierilor, nu se mai poate considera că sarcina probei preluării abuzive revenea reclamanţilor şi că, nepretinzând administrarea lor de către părţile menţionate, instanţa ar fi răsturnat, în mod nelegal, sarcina probei, cu încălcarea art. 1.3. lit. a) teza I din Norme.
Referitor la demolarea construcţiilor din fosta localitate afectată de construirea Canalului, precum şi pe aspectul scopului mutării autorilor reclamanţilor în comuna Cumpăna, Curtea nu a mai procedat la aplicarea niciunei prezumţii, ci a avut în vedere declaraţiile martorului C.G., probă administrată în condiţiile legii, pe situaţia de fapt. Sub aceste aspecte, nu se mai poate pune problema răsturnării sarcinii probei deoarece reclamanţii au solicitat această dovadă, iar concluziile instanţei cu privire la valoarea probatorie a declaraţiei testimoniale respective nu poate fi pusă în discuţie, în dosarul de recurs, pentru argumentele arătate în precedent, privind abrogarea art. 304 pct. 11 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte răsturnarea sarcinii probei în legătură cu aflarea bunului în patrimoniul autorului reclamanţilor la data deposedării, nici aceste susţineri nu sunt întemeiate.
Curtea a reţinut că reclamanţii au dovedit dreptul de proprietate al autorilor lor cu titlu de proprietate şi cu menţiunile din registrul agricol de la nivelul anului 1967, astfel încât pârâtul era obligat să procedeze la dovada contrară, în sensul că aceste persoane pierduseră dreptul de proprietate anterior preluării imobilului.
Argumentele instanţei sunt corecte deoarece, dovedind dreptul de proprietate la un anume moment, anterior deposedării, pentru autorii lor, nu li se poate cere tot reclamanţilor să facă dovada unui fapt negativ, şi anume că „dreptul de proprietate nu s-a pierdut" de către aceştia, persoana interesată, respectiv pârâtul, urmând să facă dovada faptului pozitiv contrar, şi anume că proprietatea imobilului s-a transmis, în condiţiile legii, unui terţ.
Reţinând că această probă nu s-a efectuat de către pârât, Curtea a considerat că imobilul a fost preluat de la autorii reclamanţilor, ceea ce le conferă acestora din urmă dreptul la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru bunul preluat.
Nu se poate considera, astfel, că s-ar fi încălcat principiul „actori incumbit probatio", în materie de probare a deţinerii proprietăţii la momentul deposedării, exprimat şi în art. 3.1. din Norme.
De asemenea, nu se poate pune nici problema încălcării dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 deoarece, pe de o parte, Curtea nu a aplicat vreo prezumţie în legătură cu aspectul sus-menţionat, ci s-a raportat, cum s-a arătat, la titlul de proprietate şi menţiunile din registrul agricol privind pe autorii reclamanţilor. Pe de altă parte, textul nu este incident deoarece, neexistând vreun act normativ sau de autoritate în legătură cu preluarea imobilului, nu se poate proceda la aplicarea prezumţiilor referitoare la existenţa, întinderea dreptului de proprietate şi deţinerea bunului sub nume de proprietar de către cel individualizat într-un asemenea act.
Recurentul a mai contestat şi dovedirea dreptului de proprietate în persoana autorilor reclamanţilor, sens în care a invocat încălcarea art. 3.1., care enumeră, în opinia sa, actele doveditoare ale dreptului în discuţie.
În primul rând, textul de lege sus-menţionat nu vizează categorii de înscrisuri ce pot fi depuse pentru dovedirea dreptului de proprietate, dispoziţia legală care explicitează conţinutul noţiunii de „acte doveditoare" fiind cea de la art. 23.1. din Norme.
Cum instanţa de apel a reţinut că dreptul de proprietate al autorilor reclamanţilor a fost dovedit cu titlu de proprietate, respectiv actul de vânzare-cumpărare încheiat la 10 octombrie 1959 între S.T. şi D.R., privind suprafaţa de 2000 mp teren şi casă de locuit din satul Straja, comuna Bărăganul, Raionul Negru Vodă, Regiunea Constanţa, şi acesta reprezintă un act translativ de proprietate în condiţiile art. 1295 C. civ., el face parte din categoria actelor doveditoare ale dreptului de proprietate enumerate în art. 23.1. lit. a) din HG nr. 250/2007.
De asemenea, extrasul de pe registrul agricol reprezintă şi el o asemenea dovadă, a deţinerii proprietăţii, în sensul art. 23.1. lit. d) din Norme (bineînţeles, pentru anul în care sunt efectuate menţiunile din registru).
Coroborând, însă, aceste probe şi reţinând că pârâtul nu a făcut dovada contrară, a ieşirii imobilului din patrimoniul autorilor reclamanţilor anterior preluării, Curtea a considerat că acesta a fost preluat de la persoanele menţionate.
Interpretarea probelor sub acest aspect, neavând legătură cu chestiuni de legalitate în materie de probatoriu, nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs.
Faptul că autorul reclamanţilor nu figurează în decretul de expropriere şi nici în procesul de evaluare, alături de inexistenţa dovezilor privind acordarea despăgubirilor sau unor bunuri în compensare pentru imobilul preluat au reprezentat argumentele pentru care Curtea a considerat că preluarea bunului a avut loc fără temei legitim, ceea ce a condus la încadrarea sa în dispoziţiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, cu consecinţa acordării de măsuri reparatorii către reclamanţi.
Preluarea bunului fără îndeplinirea formalităţilor de rigoare nu este imputabilă persoanelor astfel deposedate şi nu poate produce, contrar celor susţinute de recurent, efectul înlăturării dreptului la reparaţie pentru moştenitorii acestor persoane; dimpotrivă, îl justifică în condiţiile art. 2 lit. i) cu referire la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Cât priveşte susţinerile reclamanţilor privind preluarea bunului în vederea construirii Canalului anterior emiterii Decretului nr. 199/1987, cu efecte asupra lipsei de temei legitim al exproprierii terenurilor afectate de această lucrare, ele sunt corecte din punctul de vedere al realităţii istorice.
Construcţia Canalului a început în anul 1949, lucrările au fost sistate în 1955 şi reluate în 1975, acesta fiind inaugurat la data de 26 mai 1984, toate aceste momente plasându-se anterior emiterii decretului sus-menţionat.
Prin urmare, măsura preluării, în absenţa unui act normativ sau de autoritate emis în acest sens, anterior sau concomitent cu preluarea, nu poate constitui un titlu valabil pentru stat, contrar celor arătate de recurent, şi o plasează în categoria măsurilor abuzive, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, susţinerile reclamanţilor privind posibilitatea preluării imobilului în litigiu la o dată apropiată de cea la care autorul lor figura înscris în registrul agricol nu pot fi considerate de plano contrare realităţii, atât timp cât nici pârâtul nu a putut proba momentul preluării imobilului, deşi, operând preluarea, ar fi trebuit să-şi asigure şi actul normativ sau de autoritate în baza căruia a dispus această măsură, alături de toate celelalte condiţii formale pentru a proceda la o expropriere în condiţii legale, inclusiv sub aspectul plăţii „unei drepte şi prealabile despăgubiri", conform art. 481 C. civ.
Or, faţă de cele relatate mai sus în legătură cu data inaugurării Canalului, 26 mai 1984, şi cu cea a emiterii decretului prin care au fost expropriate imobilele necesare construirii acestei lucrări, 19 august 1987, este neîndoielnic că toate exproprierile s-au realizat în fapt, anterior Decretului şi, în consecinţă, fără temei legitim.
Ca atare, în niciun caz nu s-ar putea imputa reclamanţilor că nu au putut arăta, în mod precis, momentul preluării imobilului pretins de ei atât timp cât, în general, pentru toate imobilele preluate în acest scop, nu exista actul normativ sau de autoritate în baza căruia să fi operat preluarea.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că nu subzistă motivele de nelegalitate invocate de pârât în materie de probatoriu sub cele două aspecte (preluarea abuzivă şi deţinerea proprietăţii, de către autorii reclamanţilor, la această dată), astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de Primarul comunei Cumpăna, ca nefondat, nefiind îndeplinite cerinţele art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul comunei Cumpăna împotriva deciziei nr. 229 din 8 octombrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4052/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3925/2011. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
