ICCJ. Decizia nr. 4072/2011. Civil. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 4072/2011
Dosar nr. 29/63/2002
Şedinţa publică din 13 decembrie 2011
Prin sentinţa nr. 3015 din 10 decembrie 2009 a Tribunalului Dolj s-a admis acţiunea formulată de reclamanta SC C. SA Craiova împotriva pârâţilor S.G., P.M., S.V. şi S.I.M. şi în consecinţă, pârâţii au fost obligaţi la plata sumei de 425.696,10 lei reprezentând contravaloare îmbunătăţiri aduse de reclamantă imobilului ”H.P.”, stabilind în favoarea acesteia un drept de retenţie, până la achitarea sumei de mai sus. Totodată, pârâţii au fost obligaţi la plata sumei de 10.067 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut existenţa pe rolul instanţelor civile a unei contestaţii formulate de pârâţii din prezenta cauză, la Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia reclamanta SC C. SA a formulat cerere reconvenţională care a fost disjunsă şi judecată ca litigiu comercial, având ca obiect contravaloarea reparaţiilor efectuate de societate cu bună-credinţă în anii 1978, 1979, 2000 şi 2001, în valoare de 4 miliarde lei.
S-a reţinut că imobilul a fost restitui în natură în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, precum şi faptul că reclamanta urmează a fi despăgubită cu contravaloarea îmbunătăţirilor evidenţiate prin expertizele administrate în cauză.
Împotriva acestei sentinţe pârâţii au declarat apel, care a fost admis prin decizia nr. 24 din 24 februarie 2011 a Curţii de Apel Craiova, în sensul schimbării acesteia şi diminuării sumei la 255.529 lei reprezentând sporul de valoare, menţinându-se celelalte dispoziţii şi obligând pe intimata-reclamantă la plata sumei de 1.504,50 lei cheltuieli de judecată.
În considerentele deciziei s-a reţinut, în esenţă, aplicabilitatea art. 19 din Legea nr. 10/2001 în baza căruia pârâţii au calitate procesuală pasivă, art. 494 alin. (3) teza finală C. civ. ca temei juridic de drept comun al dreptului de creanţă invocat de reclamanta care a posedat bunul imobil cu bună-credinţă, faptul că pârâţii au optat pentru varianta sporului de valoare, sub forma unor apărări la raportul de expertiză. În aceste condiţii, instanţa de apel a avut în vedere ca opţiune, varianta în care pârâţii au solicitat determinarea sporului de valoare adus imobilului prin adăugirea la imobilul iniţial a altui corp de clădire,prin spor de valoare, în accepţiunea art. 494 alin. ultim teza finală C. civ., înţelegându-se o sumă de bani egală cu aceea a creşterii valorii fondului, respectiv varianta în care expertul a determinat valoarea bănească ce s-ar fi obţinut în plus, în ipoteza înstrăinării imobilului împreună cu corpul adăugit, în comparaţie cu aceea a vânzării imobilului în forma iniţială.
Cheltuielile de judecată vizând plata onorariului expertului au fost acordate în temeiul art. 274 C. proc. civ.
Împotriva deciziei pronunţate în apel, reclamanta şi pârâţii au declarat recurs.
1. Prin recursul declarat de reclamanta SC C. SA se solicită modificarea deciziei, respingerea apelului pârâţilor şi menţinerea sentinţei primei instanţe, invocându-se prevederile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, subsumat motivului prevăzut la pct. 6 teza a doua, recurenta susţine că instanţa de apel a dat ceea ce nu s-a cerut, respectiv sporul de valoare, care nu a făcut obiect al vreunei cereri în primă instanţă, astfel că cererea ”implicită” din apel a pârâţilor este inadmisibilă.
Recurenta mai susţine, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. că soluţia este nelegală deoarece în apel s-a încuviinţat proba cu o nouă expertiză, fără a se arăta ce texte legale au fost încălcate în legătură cu administrarea acestei probe în primă instanţă şi fără a se motiva necesitatea acestei probe. În plus, arată că s-a reţinut greşit suma acordată ca spor de valoare, care este mai mare, conform expertizei din apel şi că eronat s-a calculat suma la nivelul anului 2007 şi nu la data efectuării expertizei.
2. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâţii P.M., S.V. şi S.I.M., criticile sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi vizează următoarele aspecte: lipsa calităţii procesuale active a reclamantei SC C. SA; lipsa oricărei obligaţii de plată în temeiul art. 9 din Legea nr. 10/2001 şi supraevaluarea sporului de valoare, greşita interpretare a art. 494 C. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâţii arată următoarele:
Cu privire la primul aspect susţine că reclamanta nu a făcut dovada niciunei îmbunătăţiri aduse imobilului, acestea fiind realizate din fondurile statului şi doar acesta poate avea calitatea de subiect activ.
În al doilea rând, se invocă greşita aplicare a art. 9 din Legea nr. 10/2001, care prevede că imobilele se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire, cu toate îmbunătăţirile, excluzând orice drept de creanţă al unităţii deţinătoare sau a fostului proprietar la acesta.
În fine, se critică, sub aspectul sporului de valoare acordat, faptul că expertizele efectuate nu fac o determinare riguroasă a acestuia, prin metodele de evaluare folosite.
Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate se vor reţine următoarele:
1. Cât priveşte recursul reclamantei, acesta este nefondat, urmând a se respinge potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., pentru următoarele considerente:
Imobilul în litigiu a intrat în patrimoniul SC C. SA Craiova prin decizia nr. 85/1078 a Consiliului Popular al judeţului Dolj, potrivit procedurii prevăzute de Decretul nr. 409/1955, iar la data de 1 iunie 2000, în urma divizării acesteia, a fost preluat de societatea reclamantă SC C. SA, prin protocol de predare-primire, care i-a adus îmbunătăţiri şi a edificat anexe.
Invocând posesia de bună-credinţă, necontestată în speţă, prin cererea sa, reclamanta a solicitat contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului, în temeiul art. 494 alin. (3) C. civ., după restituirea sa în natură pârâţilor, în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în temeiul Deciziei nr. 3631 din 4 mai 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Dispoziţiile art. 494 alin. (3) teza finală C. civ., impun proprietarilor obligaţia de a-şi exprima una dintre opţiunile prevăzute de textul legal, respectiv fie aceea referitoare la plata privind valoarea materialelor şi preţul muncii, fie de a plăti o sumă de bani egală cu creşterea valorii fondului, respectiv sporul de valoare.
Aşa cum s-a reţinut, textul legal nu limitează în vreun fel modalitatea în care dreptul de opţiune poate fi manifestat şi, contrar celor susţinute în recurs, se va reţine că, într-adevăr, pârâţii, încă în faza judecăţii în primă instanţă, sub forma unor apărări la raportul de expertiză, au solicitat determinarea sporului de valoare, exprimându-şi în acest mod şi opţiunea prevăzută de lege.
Din acest punct de vedere, nu există un plus petit, iar motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat.
În al doilea rând, recurenta a susţinut nelegalitatea deciziei, prin aceea că a încuviinţat o nouă probă, cu expertiza, fără a se invoca textul de lege încălcat în primă instanţă în legătură cu administrarea acestei probe.
Potrivit art. 292 teza finală C. proc. civ., ,,Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri”.
Pe de altă parte, părţile pot folosi în apel motivele invocate în faţa primei instanţe, ele pot readuce în discuţie, în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în primă instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului, rezultând din acestea, caracterul devolutiv al apelului.
Instanţa de apel verifică deci, atât legalitatea sentinţei, în ce măsură prima instanţă a aplicat şi interpretat corect legea, cât şi temeinicia acesteia, respectiv dacă situaţia de fapt stabilită prin hotărâre corespunde probelor administrate.
Din această perspectivă, instanţa de apel nu a încălcat legea prin încuviinţarea şi administrarea de noi probe, astfel că nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este prezent, urmând a se reţine, totodată, că, în finalul recursului reclamanta a adus în discuţie situaţii de fapt legate de interpretarea probelor administrate, ceea ce excede cadrului procedual al prezentului recurs.
2. Analizând recursul pârâţilor se vor reţine următoarele:
Calitatea societăţii reclamante de unitate deţinătoare, în sensul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001 a fost stabilită irevocabil prin Decizia nr. 3631 din 4 mai 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În plus, cum corect s-a reţinut, chiar în cuprinsul notificării în baza Legii nr. 10/2001, pârâţii au recunoscut faptul că imobilul pentru care au solicitat restituirea în natură se află în administrarea societăţii reclamante.
Cât priveşte dispoziţiile art. 9 ale Legii nr. 10/2001, se va reţine că instanţa de apel a reţinut corect că acestea nu sunt aplicabile speţei, respectiv imobilului în litigiu, care a suferit în timp modificări, amenajări, îmbunătăţiri şi noi edificări.
Recurenţii critică, de asemenea, greşita interpretare a dispoziţiilor art. 494 C. civ., însă în dezvoltarea acestei critici aduc în discuţie împrejurări de fapt, legate de modalitatea de lucru a experţilor, de condiţiile efectuării expertizei, de administrarea şi interpretarea probelor, ceea ce excede analizei de legalitate din prezentul recurs, neputând fi valorificate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Având în vedere considerentele mai sus reţinute, nefiind fondate, în lumina dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se vor respinge recursurile declarate de reclamantă şi pârâţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC C. SA CRAIOVA şi de pârâţii P.M., S.V. şi S.I.M. împotriva deciziei nr. 24/2011 din 24 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4076/2011. Civil. Actiune în daune... | ICCJ. Decizia nr. 4040/2011. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs → |
|---|
