ICCJ. Decizia nr. 4078/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 4078/2011
Dosar nr. 10135/2/2010
Şedinţa publică din 13 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I.- Hotărârile pronunţate în primul ciclu procesual derulat în cauză.
1. Prin sentinţa comercială nr. 2941 din data de 3 mai 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis acţiunea formulată de reclamanta S.N.A.M. SA Bucureşti şi în consecinţă a obligat pârâta SC R.D. SA să plătească reclamantei suma de 2.191.629 Rol, cu titlu de diferenţă de preţ şi suma de 1.479.350.600 Rol cu titlu de penalităţi de întârziere.
Totodată pârâta a fost obligată şi la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă respectiv 113.379.200 lei.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut din ansamblul probatoriu administrat în fapt şi în drept următoarele:
Între antecesorul reclamantei R.A.A.M. din România, în calitate de vânzător şi pârâta, cumpărător, s-a încheiat la data de 28 noiembrie 1996 contractul de vânzare-cumpărare nr. 15933 având ca obiect vânzarea de apă minerală naturală negazoasă din sursa F.2 Rieni – Bihor, preţul stabilit de părţi conform art. 8 din contract fiind de 10,10 lei/litru plus TVA.
Prin actul adiţional nr.574 din 2 iunie 1999, părţile au modificat preţul la 17 lei/litru fără TVA.
În temeiul contractului, reclamanta a livrat pârâtei apă minerală plată, contractul iniţial fiind încheiat pe o durată de 10 ani, iar începând cu data de 1 martie 2002 a facturat apa minerală livrată la preţul de 60 lei/litru, apreciind că preţul de 17 lei a fost modificat prin Avizul nr. 490 din 25 februarie 2002 emis de fostul Oficiu al concurenţei.
Suma solicitată de reclamantă prin acţiunea introductivă reprezentând diferenţa de preţ de la 17 lei /litru la 60 lei/litru pe care pârâta a refuzat să o achite, potrivit facturilor emise în perioada 31 august 2002 – 31 martie 2003, în valoare totală de 2.954.960.400 lei, sumă din care a achitat 76.458.780 lei, a fost apreciată de prima instanţă ca datorată, alături de penalităţile de întârziere calculate conform clauzei penale de la art. 25 din contract.
În drept, tribunalul a constatat incidenţa în cauză a dispoziţiilor O.U.G. nr. 36/2001 şi O.U.G. nr. 178 din 20 decembrie 2001 prin care a fost inclusă în categoria produselor supuse prin lege unui regim special şi apa minerală naturală la sursă pentru consumul alimentar al cărui preţ este stabilit de Consiliul Concurenţei.
În temeiul acestor acte normative, Oficiul Concurenţei a emis la data de 25 februarie 2002 avizul nr.490 prin care a stabilit că începând cu data de 1 martie 2002 preţul apei minerale la sursă este de 60 lei/litru fără TVA.
Aşa fiind, prima instanţă a apreciat că facturarea de către reclamantă a apei minerale vândute la preţul de 60 lei/litru, începând cu data de 1 martie 2002 s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor imperative ale O.U.G. nr. 36/2001 şi a avizului 490/2000 al Oficiului Concurenţei a cărui legalitate a fost confirmată de instanţa judecătorească în dosarul nr. 98/2003 al Curţii de Apel Târgu Mureş.
Apelul.
2. Prin decizia comercială nr. 553 din 27 octombrie 2006 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei fondului.
Răspunzând criticilor formulate prin motivele de apel, instanţa de control judiciar a apreciat că nu operează prescripţia dreptului material la acţiune pentru debite mai vechi de trei ani deoarece pârâta a efectuat plăţi parţiale pentru fiecare factură, ceea ce echivalează cu o recunoaştere a datoriei de natură să întrerupă cursul prescripţiei.
Referitor la fondul pretenţiilor instanţa a constatat că în cauză nu a intervenit o modificare unilaterală a contractului impusă de reclamanta, legea fiind cea care a impus modificarea preţului acestui produs.
Recursul.
3. Prin decizia nr. 1942 din 22 mai 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul declarat de societatea pârâtă împotriva deciziei nr. 553/2006 date în apel, în sensul casării hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în vederea administrării de probatorii privind calculul datoriei pârâtei.
În considerentele acestei decizii instanţa de recurs a statuat următoarele:
,,Prin O.U.G. nr. 36/2001, legiuitorul a prevăzut produsele şi serviciile care se realizează în cadrul activităţilor cu monopol natural, supunând companiilor şi societăţilor naţionale preţuri ce se stabilesc şi ajustează prin aviz de Oficiul Concurenţei. Începând cu 1 martie 2002 s-a prevăzut preţul de 60 lei/litru de apă minerală la sursă, pentru consumul alimentar.
În aceste condiţii reclamanta nu mai putea supune voinţei cumpărătorului un preţ mai mic decât cel prevăzut în actul normativ, care atacat în instanţă a rămas neschimbat.
Cu privire la prescripţia dreptului material la acţiune, Curtea constată că ,,instanţele de fond în mod greşit au reţinut întreruperea cursului prescripţiei pentru datoriile existente în sarcina pârâtei, peste termenul de trei ani de la data introducerii acţiunii deoarece, faptul plăţii parţiale a facturilor, numai la nivelul convenit de părţi, nu justifică interpretarea extensivă a dispoziţiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
4. În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă.
Curtea a constatat, în raport de data promovării acţiunii introductive – 20 ianuarie 2006 -, şi scadenţa obligaţiei de plată a preţului conform art. 10 din contract, că pârâta datorează diferenţa de preţ pentru un număr de 4 facturi din cele 8 indicate în acţiune, facturi care însumează 276.614,07 lei potrivit raportului de expertiză contabilă dispus în cauză.
6. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta invocând încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., a principiului disponibilităţii şi a prevederilor contractuale.
Prin decizia nr. 1166 din 24 martie 2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul pârâtei şi a casat decizia nr. 348 din 2 iulie 2009 a Curţii de Apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă.
Instanţa de recurs a constatat că deşi problema prescripţiei fusese dezlegată prin prima decizie de casare, în rejudecare instanţa de apel, în mod greşit a luat în considerarea şi valoarea facturilor prescrise deşi în cazul acestora reclamanta a pierdut ocrotirea dreptului său pe calea acţiunii în justiţie.
7. În rejudecarea apelului pârâtei, urmare ultimei decizii de casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin decizia nr. 620 din 13 decembrie 2010 a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat în parte sentinţa fondului în sensul că, a admis în parte acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 96.413,8 lei cu titlu de diferenţă de preţ şi a sumei de 96.413,8 lei cu titlu de penalităţi de întârziere.
În raport de cele statuate în drept prin cele două decizii de casare, instanţa de apel a constatat că suma datorată de pârâta şi neprescrisă face obiectul a patru facturi emise în perioada decembrie 2002, ianuarie, februarie şi respectiv martie 2003, iar penalităţile de întârziere aferente acestora urmând a fi limitate la cuantumul debitului principal, astfel cum reclamanta şi-a precizat acţiunea prin cererea din data de 22 februarie 2006.
Motivul de critică vizând, modificarea unilaterală a contractului dintre părţi prin intervenirea O.U.G. nr. 36/2001 completată prin O.U.G. nr. 447/2002, a fost respins ca nefondat, instanţa de apel constatând că această problemă a fost dezlegată în drept prin decizia de casare nr. 1942 din 22 mai 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în cauză.
Recursul.
8. Împotriva acestei ultime decizii date în rejudecarea apelului, pârâta SC R.D. SA a declarat recurs la data de 14 ianuarie 2011, în termen legal, întemeiat, în drept pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor de nelegalitate, recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 315 C. proc. civ. considerând că prin decizia de casare nr. 1942/2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a rezolvat problema de drept privind incidenţa O.U.G. nr. 36/2001 asupra contractului încheiat de părţi.
Potrivit recurentei, instanţa de recurs, în cuprinsul deciziei nr. 1942/2007 nu s-a pronunţat asupra motivului privind imposibilitatea modificării unilaterale a preţului, singura problemă tranşată fiind aceea a prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, iar referirile la O.U.G. nr. 36/2001 fiind făcute exclusiv în contextul aprecierii temeiniciei motivului privind incidenţa prescripţiei.
Susţine recurenta, în continuarea expunerii raţionamentului său, că în măsura în care această problemă nu a fost dezlegată prin decizia de casare, instanţa de apel trebuia să constate că după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 36/2001 părţile au încheiat un nou act adiţional la contract, la data de 21 decembrie 2005 prin care au agreat ca preţul apei minerale utile să fie de 7 lei pentru 1000 litri şi şi-au asumat obligaţia ca pentru viitor orice modificare a preţului apei minerale să se facă prin acordul părţilor.
Concluzionând recurenta arată că în raport de principiul forţei obligatorii a contractului reclamanta nu avea dreptul să procedeze la modificarea unilaterală a preţului, şi în consecinţă se impune respingerea acţiunii introductive ca neîntemeiată.
Prin întâmpinarea depusă la data de 19 iunie 2011, intimata reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esenţă, că decizia dată în apel nu este susceptibilă de critică în raport de dezlegările date prin prima decizie de casare pronunţate în cauză.
9. Înalta Curte, verificând decizia atacată în raport de motivul de nelegalitate invocat, constată că prezentul recurs este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Dispoziţiile legale incidente art. 315 C. proc. civ., a căror aplicare greşită este criticată prin cererea de recurs au următorul conţinut:
,,În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.
Examinând dispozitivul deciziei nr. 1942 din 22 mai 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, considerentele pe care aceasta se sprijină precum şi motivele de recurs formulate de pârâtă, Curtea constată că dezlegările în drept date prin decizie de casare şi prin urmare obligatorii pentru instanţa de rejudecare au vizat atât aplicarea preţului stabilit prin O.U.G. nr. 36/2001 cu consecinţa modificării contractului părţilor sub acest aspect, cât şi intervenirea prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru datoriile existente în sarcina pârâtei peste termenul de trei ani calculat în raport de data introducerii acţiunii, astfel cum rezultă incontestabil din considerentele deciziei reproduse, in terminis, la pct. 3 din această decizie.
Altfel spus, instanţa de recurs, a statuat sub un prim aspect, că preţul apei minerale aplicabil contractului părţilor începând cu 1 martie 2002 este cel stabilit prin avizul Oficiului Concurenţei potrivit O.U.G. nr. 36/2001, care au modificat şi contractul părţilor, casarea totală a deciziei atacate fiind determinată de incidenţa prescripţiei pentru o parte din pretenţii prescripţie care fusese înlăturată de instanţele de fond.
Distinct de acestea, numai o astfel de abordare, din punct de vedere logico juridic, impunea casarea cu trimitere spre rejudecare, deoarece analiza prescripţiei era subsecventă preţului contractului, în condiţiile în care acţiunea introductivă viza diferenţa de preţ datorată prin aplicarea O.U.G. nr. 36/2001 şi nu preţul stabilit prin contract, care fusese achitat la scadenţă.
Considerentele deciziei de casare, sunt clare şi explicite în privinţa modificării contractului sub aspectul preţului aplicabil începând cu data de 1 martie 2002, astfel încât această chestiune de drept, statuată prin decizia de casare nu mai poate fi repusă în discuţie în raport de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.
Aşa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat şi va obliga recurenta la plata către intimată a cheltuielilor de judecată ocazionate de această fază procesuală, potrivit art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC R.D. SA RIENI împotriva deciziei comerciale nr. 620 din 13 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Obligă recurenta la 4.000 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatei S.N.A.M. SA BUCUREŞTI.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4079/2011. Civil. Evacuare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4076/2011. Civil. Actiune în daune... → |
|---|
