ICCJ. Decizia nr. 4132/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 4132/2011
Dosar nr. 1390/2/2011
Şedinţa publica de la 14 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC A.P.O. SA, prin lichidator judiciar E.G. S.P.R.L. Tulcea, a chemat în judecată pe pârâtele SC S.I. SRL Ostrov şi Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti, solicitând obligarea acestora să-i plătească, în solidar, suma de 15.171.759.000 lei, reprezentând contravaloarea producţiei de struguri recolta din anii 2000, 2001 şi 2002 de pe plantaţia de viţă de vie care aparţine reclamantei, care urmează să fie actualizată cu rata inflaţiei şi cheltuielile de judecată.
La data de 21 ianuarie 2005 reclamanta a precizat cadrul procesual, arătând că renunţă la judecata împotriva pârâtei SC S.I. SRL Ostrov şi că îşi menţine cererea de chemare în judecată doar împotriva pârâtei Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti, iar, la data de 17 august 2005, aceasta a precizat că nu mai solicită obligarea pârâtei la plata prejudiciului aferent anului agricol 2000 şi că suma pe care i-o datorează pârâta este în cuantum de 55.679.256 rol.
Prin sentinţa comercială nr. 26 din 5 octombrie 2005 Tribunalul Buzău - secţia comercială şi de contencios administrativ a admis în parte acţiunea reclamantei şi a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 40.232.011.000 lei (Rol), cu titlu de despăgubiri civile.
Împotriva acestei decizii pârâta a declarat recurs, admis de Curtea de Apel Ploieşti - secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 1409 din 24 martie 2006, prin care a fost casată sentinţa atacata şi s-a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti - secţia comercială.
În rejudecare, la data de 28 februarie 2007, reclamanta a precizat că valoarea prejudiciului produs se ridică la suma de 4.023.201,10 lei, din care suma de 1.247.921,30 lei, este aferenta anului 2001, suma de 1.221.513,70 lei, este aferentă anului 2002, iar suma de 1.553.766,10 lei, este aferentă anului 2003.
Reclamanta şi-a majorat pretenţiile prin cererea formulată la data 15 septembrie 2007, la suma de 4.565.626,80 lei, reprezentând contravaloarea producţiei de struguri în perioada 2001 - 2003.
Prin sentinţa comercială nr. 6673 din 2 iunie 2008 Tribunalul Bucureşti - secţia a VI-a comercială a admis cererea formulată de reclamantă, astfel cum a fost precizata, şi a obligat-o pe pârâta să-i plătească reclamantei, suma de 5.818.126,80 lei, cu titlu de despăgubiri şi suma de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Apelul declarat împotriva acestei decizii a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a V-a comercială, iar recursul declarat de pârâtă a fost admis şi, în consecinţă, au fost casate, atât decizia recurată, cât şi sentinţa nr. 6773/2008, fiind trimisă cauza spre rejudecare la instanţa de fond, cu motivarea că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtă prin întâmpinare.
Prin încheierea pronunţată la data de 1 septembrie 2010, secţia a VI-a comercială a Tribunalului Bucureşti a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar prin sentinţa nr. 11988, pronunţată la data de 30 noiembrie 2010, a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 5.818.126,8 lei, reprezentând despăgubiri şi suma de 1.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre tribunalul a reţinut că pârâta trebuia să manifeste o minimă diligentă pentru protejarea dreptului de proprietate al reclamantei, atât înainte, cât şi după intrarea în vigoare a Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001, un elementar demers în acest sens fiind contactarea reclamantei în vederea reglementării situaţiei, încălcându-i acesteia dreptul de a se bucura de fructele bunului proprietatea sa; că fapta ilicită constă în încheierea contractului de concesiune asupra terenului fără a asigura proprietarului posibilitatea valorificării plantaţiei, manifestarea ilicită de voinţă a A.D.S. fiind perpetuată în perioada 2000 - 2003, fapta ilicită fiind evidenţiată şi prin decizia nr. 1580 din 21 aprilie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti în care s-a reţinut nulitatea contractului de concesiune, întrucât pârâta a procedat la încheierea acestuia nefiind proprietară a plantaţiei de viţă de vie şi, în consecinţă, a constatat că A.D.S. a produs cu vinovăţie un prejudiciu în patrimoniul reclamantei, constând în contravaloarea producţiei de viţă de vie pentai perioada 2001 - 2003, evaluat la suma de 5.818.126,80 ron.
Împotriva acestei sentinţe pârâta A.D.S. a formulat apel, respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a V-a comercială, prin decizia nr. 196 din 4 mai 2011.
Analizând sentinţa atacată în raport de criticile formulate în apel şi dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a apreciat că operaţiunea de încheiere a contractului de concesiune nu reprezintă o faptă ilicită ci, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, ilicite sunt condiţiile în care a fost încheiat contractul dintre A.D.S., în calitate de concedent, şi SC S.I. SRL, în calitate de concesionar, vizând exploatarea terenului agricol în suprafaţă de 530 ha, situat în perimetrul localităţii Ostrov şi pe care se află o plantaţie de viţă de vie în suprafaţă de 455,10 ha aparţinând SC A. SA Piatra Ostrov. Instanţa de apel a reţinut, de asemenea, culpa A.D.S. ca urmare a nerespectării condiţiilor de publicitate şi a tuturor fazelor de derulare a licitaţiei reglementată de Legea nr. 219/1998, terenul fiind concesionat fără ca în prealabil să fie preluat printr-un protocol, astfel cum rezultă din sentinţa Tribunalului Buzău nr. 2908 din 13 decembrie 2002, dar şi din decizia nr. 1580 din 21 aprilie 2003 prin care Curtea de Apel Ploieşti - secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal a reţinut nulitatea contractului de concesionare a plantaţiei de viţă de vie.
La data de 30 iunie 2011, pârâta A.D.S. a declarat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, solicitând, în principal, casarea deciziei recurate şi trimiterea spre rejudecare a apelului, iar, in subsidiar, admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, admiterea apelului A.D.S. şi, pe cale de consecinţă, schimbarea sentinţei tribunalului în sensul respingerii cererii reclamantei ca netemeinică şi nelegală, întemeindu-şi recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Printr-un prim motiv, invocat conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pârâta a susţinut că decizia nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, contrar dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. De asemenea a învederat că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe critica respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, arătând doar că în mod corect această excepţie, reiterată de apelantă, a fost respinsă, instanţa neintrând în cercetarea fondului excepţiei.
Recurenta a invocat art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în susţinerea nelegalităţii hotărârii pe care o apreciază ca fiind lipsită de temei legal şi dată cu aplicarea greşită a legii, faţă de împrejurarea ca încheierea contractului de concesiune nu reprezintă o faptă ilicită, nefiind realizată în scopul de a produce prejudicii SC A. SA Piatra Ostrov, astfel că în mod greşit a fost reţinută culpa pârâtei în angajarea răspunderii civile în condiţiile în care contractul a fost încheiat în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 198/1999 şi H.G. nr. 97/2000, că exploatarea suprafeţelor agricole a avut ca finalitate încasarea de redevenţe, amenzi care s-au vărsat la bugetul statului, iar clauzele contractuale nu trimit la plantaţia de viţă de vie ca investiţie şi activ al societăţii debitoare, odată cu încheierea contractului, terenul menţionat fiind exploatat de către concesionar în conformitate cu obligaţiile asumate.
A mai arătat că, prin sentinţa nr. 96 din 5 iulie 2004, Tribunalul Buzău a reţinut că adjudecatarul nu a putut intra în posesia plantaţiei întrucât a fost deţinută permanent de către SC S.I. SRL şi că pretenţiile reclamantei s-au îndreptat în mod eronat împotriva A.D.S., deoarece cumpărătorul plantaţiei de viţă de vie, în cadrul procedurii de faliment nu a putut intra în posesia acesteia datorită opoziţiei concesionarului, care s-a erijat fără niciun drept în deţinător al plantaţiei, obligându-l pe lichidatorul judiciar să procedeze la încheierea unui act adiţional la contractul de vânzare-cumpărare, cu referire la plata preţului în rate.
Recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ. hotărârea atacată poate fi modificată dacă nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, recurenta având în vedere prima ipoteză.
În principiu hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea judecătorilor precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, în acest sens fiind dispoziţiile imperative ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Analizând decizia atacată, înalta Curte constată că soluţia exprimată în dispozitiv este susţinută în considerentele hotărârii, prin care instanţa a stabilit împrejurările de fapt, a analizat probele administrate în cauză, făcând şi încadrarea în drept.
Astfel, instanţa a reţinut regimul juridic al imobilului în litigiu apreciind asupra titularului dreptului de proprietate atât asupra terenului cât şi asupra activului şi investiţiei plantaţie viţei de vie, precum şi asupra posesiei acesteia, analizând raporturile contractuale stabilite între părţi privind exploatarea investiţiei, fapta ilicită ca element al răspunderii civile delictuale urmare prejudiciului produs prin concesionarea terenului pe care se afla plantaţia de viţă de vie al cărei proprietar s-a dovedit a fi reclamanta, toate acestea fiind raportate la reglementările actelor normative speciale şi de drept comun.
În ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, reiterată în apel se constată că instanţa a analizat-o odată cu cercetarea fondului reţinând netemeinicia acesteia.
Ca urmare, motivele invocate în susţinerea nelegalităţii deciziei în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se dovedesc a fi nefondate.
Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea pronunţată poate fi modificată dacă este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, recursul vizând ambele ipoteze.
Prima ipoteză are în vedere acele situaţii în care considerentele hotărârii nu permit identificarea normelor juridice care susţin rezolvarea dată litigiului sau hotărârea nu este motivată în drept, iar cea de-a doua ipoteză vizează încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Aşa cum s-a arătat în examinarea primului motiv de recurs, din analiza hotărârii atacate rezultă că aceasta a fost motivată atât în fapt cât şi în drept, instanţa stabilind împrejurările de fapt, analizând probele administrate în cauză, raportând faptele la textele legale şi a avut în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 268/2001, care a abrogat O.U.G. nr. 198/1999 şi art. 2 din Legea nr. 18/1991, dar şi sentinţa nr. 2908 din 13 decembrie 2002 a Tribunalului Buzău şi decizia nr. 1580 din 21 aprilie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti.
Prin hotărârea atacată judecătorii apelului au analizat şi au reţinut corect răspunderea civilă delictuală a pârâtei A.D.S. faţă de reclamantă în contextul încheierii contractului de concesiune cu ignorarea calităţii reclamantei de proprietară a activului şi investiţiei plantaţie viţa de vie, privând astfel proprietarul de fructele plantaţiei, întârziind şi îngreunând clarificarea situaţiei juridice şi de fapt a plantaţiei.
Este evident că hotărârea atacată nu este lipsită de temei legal fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept speciale şi de drept comun incidente în cauza astfel că nu pot fi primite criticile referitoare la cele două ipoteze ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru considerentele arătate, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, sa plătească cheltuieli de judecată.
Având în vedere ca intimata a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, depunând în dovedirea acestora chitanţa din 2 decembrie 2011, reprezentând suma de 2.480 lei, onorariu de avocat, înalta Curte constată ca în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., urmând a admite cererea intimatei şi a obliga pe recurentă să plătească acesteia cheltuielile de judecată în cuantumul solicitat şi dovedit.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 196 din 4 mai 2011, pronunţată de secţia a V-a comercială a Curţii de Apel Bucureşti, ca nefondat.
Obligă recurenta să plătească intimatei SC A. SA prin lichidator judiciar E.G. S.P.RL. suma de 2480 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4090/2011. Civil. Constatare nulitate act.... | ICCJ. Decizia nr. 814/2011. Civil. Reziliere contract. Recurs → |
|---|
