ICCJ. Decizia nr. 3364/2011. Civil. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA a Il-a CIVILĂ
Decizia nr. 3364/2011
Dosar nr. 44819/3/2007
Şedinţa publică din 1 noiembrie 2011
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 11741 din 5 noiembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti - secţia a VI-a comercială, a fost admisă în parte acţiunea reclamantei SC F.S. SRL în contradictoriu cu pârâta R.A.D.E.F. „R.F.";.
A fost obligată pârâta la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul denumit Cinematograful „F."; din Bacău, în suprafaţă de 478 mp, cu societatea reclamantă, identificat la art. l din contractul de închiriere din 28 februarie 2002 încheiat între părţi.
A fost obligată pârâta la prelungirea contractului de închiriere din 28 februarie 2002 până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul menţionat anterior, dar nu mai mult de 3 ani.
Prin aceeaşi hotărâre, s-a respins cererea privind obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii ca neîntemeiată.
În motivarea soluţiei pronunţate, s-a reţinut că în data de 28 februarie 2002, SC F.S. SRL, în calitate de locatar, a încheiat cu Filiala de Exploatare a Filmelor Bacău, contractul din 28 februarie 2002, având ca obiect transmiterea dreptului de folosinţă asupra spaţiului de 478 mp situat în Bacău, Calea Mărăşeşti, judeţul Bacău, pentru o perioadă de 3 ani, contractul putând fi prelungit cu acordul părţilor la cererea scrisă a oricăreia dintre acestea, cu minim 60 zile înainte de expirarea termenului de valabilitate.
Contractul a intrat în vigoare începând cu data de 01 martie 2002, iar ulterior, prin actul adiţional din 17 februarie 2005, s-a precizat obiectul contractului ca fiind folosirea temporară de către locatar a Cinematografului „F."; (parter + etaj), durata contractului prelungindu-se până la 01 martie 2008.
Prin adresa din 03 iunie 2005, reclamanta a solicitat cumpărarea imobilului, iar prin procesul-verbal din 23 noiembrie 2006, reclamanta a pus la dispoziţia pârâtei o serie de documente, constatându-se derularea în condiţii bune a raportului juridic.
S-a reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 346/2004, că reclamanta face parte din categoria întreprinderilor mici şi mijlocii, activul este disponibil şi a fost menţionat ca atare pe lista activelor propuse spre vânzare prin decizia consiliului de administraţie al R.A.D.E.F. şi că reclamanta a efectuat investiţii cu privire la imobilul obţinut în baza contractului de locaţiune.
Întrucât reclamanta a solicitat prin adresa din 03 iunie 2005 cumpărarea activului cu respectarea termenului de 60 zile prevăzut de acest articol şi îndeplineşte condiţiile prevăzute de Legea nr. 364/2004, locatarului îi incumbă obligaţia de a prelungi contractul de închiriere cu o perioadă apreciată de părţi ca suficientă pentru rezolvarea formalităţilor legate de încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Capătul de cerere privind daunele cominatorii a fost respins în raport de dispoziţiile art. 5803 alin. (5) C. proc. civ.
S-a constatat a fi neîntemeiate apărările pârâtei, Legea nr. 364/2004 fiind o lege specială, menită să stimuleze întreprinderile mici şi mijlocii, în condiţiile în care statul, ca acţionar majoritar, urmăreşte vânzarea activelor disponibile deţinute de regiile autonome, iar O.G. nr. 39/2005 şi H.G. nr. 1874/2006 nu interzic, ci reglementează posibilitatea vânzării activelor către actualii utilizatori.
În conformitate cu dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 346/2004, vânzarea se efectuează în baza deciziei consiliului de administraţie al pârâtei, or solicitarea reclamantei de a cumpăra activul este anterioară intrării în vigoare a O.G. nr. 39/2005, raporturile juridice fiind deci născute anterior.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta R.A.D.E.F. „R.F.";, iar prin decizia comercială nr. 229 din 13 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa atacată şi a respins acţiunea reclamantei.
În argumentarea soluţiei pronunţate, s-a reţinut în esenţă, în ce priveşte natura juridică a dreptului exercitat de pârâtă asupra imobilului, că în anexa nr. l la O.G. nr. 39/2005, publicată în M. Of. al României nr. 704 din 04 august 2005, acesta figurează la poziţia 30, cu privire la sălile şi grădinile de spectacol cinematografic enumerate făcându-se menţiunea expresă că se află în proprietatea privată a statului şi în administrarea R.A.D.E.F. „R.F.";.
S-a mai reţinut că dreptul pârâtei născut în temeiul unui act administrativ nu conferă titularului său dreptul de dispoziţie sub aspectul posibilităţii de a-l înstrăina în mod valabil, ci doar dreptul de a poseda, de a întrebuinţa bunul, dar nu pentru uzul propriu, ci în vederea realizării obiectivelor pentru care i-a fost atribuit, adică în vederea difuzării filmelor cinematografice.
Potrivit dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 303/2008, de aprobare a O.U.G. nr. 7/2008 de modificare şi completare a O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia şi pentru modificarea Legii nr. 328/2006 pentru aprobarea O.G. nr. 39/2005, Cinematograful „F."; înscris în poziţia 30 din anexa nr. l la O.G. nr. 39/2005, a trecut din domeniul privat în domeniul public, împreună cu terenurile şi bunurile mobile aferente.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că în virtutea dispoziţiilor legale menţionate, rezultă fără echivoc voinţa legiuitorului de a supune sălile şi grădinile de spectacol cinematografic, cum este şi Cinematograful „F."; în speţă, unui regim juridic distinct, prevăzut de art. ll din Legea nr. 213/1998, în sensul inalienabilităţii, insesizabilităţii şi imprescriptibilităţii sale, neputând face deci, în mod valabil, obiectul unui contract de vânzare-cumpărare.
Împotriva deciziei sus menţionate, a declarat recurs reclamanta SC F.S. SRL, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului pârâtei şi menţinerea sentinţei primei instanţe, ca fiind temeinică şi legală.
În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, având în vedere că nu s-a motivat de ce nu au fost reţinute criticile formulate prin întâmpinarea depusă în apel, încălcând astfel dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Astfel, a arătat recurenta că pârâta se prevalează de dispoziţii legale ce nu au incidenţă în speţă, respectiv O.G. nr. 39/2005, întrucât actul normativ a fost emis ulterior naşterii raportului juridic dedus judecăţii, iar cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 346/2004. A mai arătat recurenta că potrivit art. 6 din Anexa 3 a H.G. nr. 530/1991, pârâta are calitatea de a face acte de dispoziţie, respectiv de a încheia contracte de vânzare-cumpărare pentru activele disponibile şi că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 303/2008, întrucât pe de o parte, actul normativ nu poate retroactiva, iar pe de altă parte, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. II pct. 5 din lege şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 pentru a opera trecerea activului în domeniul public al unităţii teritorial-administrative.
În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea este lipsită de temei legal, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Astfel, s-a arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004, potrivit cărora intimata-pârâtă are nu numai dreptul de dispoziţie asupra imobilului, ci şi obligaţia legală de a încheia contractul de vânzare-cumpărare.
În continuare, s-a arătat că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile O.G. nr. 39/2005 şi nici ale Legii nr. 303/2008, conform principiului neretroactivitătii legii civile statuat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, având în vedere că aceste acte normative au intrat în vigoare ulterior naşterii raportului juridic dedus judecăţii. Instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. II pct. 5 din Legea nr. 303/2008, reţinând că imobilul în litigiu a trecut din domeniul privat în domeniul public, în condiţiile în care pentru a opera această trecere, era necesar să se încheie protocolul prevăzut de acelaşi act normativ şi totodată, ca acest protocol să fie asumat prin hotărârea consiliului local al unităţii teritorial-administrative.
Faţă de dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fără a fi îndeplinită condiţia existenţei hotărârii consiliului local, a susţinut recurenta că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, instituind o modalitate sui-generis de trecere a activului din domeniul privat al statului în domeniul public al municipiului Bacău. Mai mult decât atât, suplinindu-se voinţei consiliului local de a-şi asuma protocolul în baza căruia poate opera trecerea activului în referinţă din domeniul privat al statului în domeniul public al municipiului, instanţa a încălcat principiul autonomiei locale prevăzut de art. 120 alin. (1) din Constituţia României.
Recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală dacă nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura pricinii.
Analizând critica recurentei, prin prisma motivului de nelegalitate invocat, cu referire la dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., se constată că instanţa de control judiciar a răspuns în fapt şi în drept susţinerilor formulate, iar argumentele reţinute au condus în mod logic la soluţia cuprinsă în dispozitiv.
Astfel, este de observat că, în argumentarea soluţiei pronunţate, a fost avut în vedere derularea în timp a raportului juridic dintre părţi, funcţie de evoluţia legislativă în domeniu. Astfel, instanţa a reţinut în mod corect că potrivit dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 303/2008, de aprobare a O.U.G. nr. 7/2008 de modificare şi completare a O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia şi pentru modificarea Legii nr. 328/2006 pentru aprobarea O.G. nr. 39/2005, imobilul Cinematograf F. înscris la poziţia 30 din anexa nr. l la O.G. nr. 39/2005 a trecut din domeniul privat în domeniul public, împreună cu terenurile şi bunurile mobile aferente, devenind inalienabile.
În acelaşi sens au fost reţinute şi dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 213/1998, ce conferă sălilor şi grădinilor de spectacol cinematografic un caracter inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil, neputând face, în mod valabil, obiectul unui contract de vânzare-cumpărare.
În acest condiţii, critica recurentei privind nemotivarea hotărârii atacate nu duce la concluzia încălcării dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., pentru a putea fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Referitor la incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că toate aspectele criticate, în strânsă legătură cu cele reţinute anterior, sunt nefondate.
Astfel cum s-a arătat în precedent, regimul juridic aplicabil în cauză trebuie analizat în funcţie de derularea în timp a raportului juridic dintre părţi, cu referire la modificările legislative intervenite şi, din această perspectivă, se constată că deşi vocaţia reclamantei de a cumpăra imobilul s-a născut anterior intrării în vigoare a O.G. nr. 39/2005, nu s-a finalizat printr-un acord de voinţă până la apariţia actului normativ menţionat, astfel încât raportului juridic îi sunt aplicabile aceste dispoziţii legale, situaţie faţă de care nu poate fi reţinută încălcarea principiului neretroactivitătii legii civile.
Or, acesta fiind regimul juridic al imobilului în cauză, se constată că, potrivit art. 67 din O.G. nr. 39/2005, vânzarea a fost condiţionată de realizarea unei strategii emisă de Ministerul Culturii şi cultelor pentru fiecare societate şi aprobată prin hotărâre a Guvernului, iar strategia urma să cuprindă criteriile şi modalităţile de realizare ale privatizării şi vânzării. Prin O.U.G. nr. 7/2008, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 328/2006, pentru aprobarea O.G. nr. 39/2005, imobilele în cauză au fost trecute în domeniul public, devenind inalienabile.
În ceea ce priveşte cea din ultimă critică referitoare la încălcarea principiului autonomiei locale prevăzut de art. 120 alin. (1) din Constituţia României, se constată de asemenea a fi nefondată, având în vedere că transferul dreptului de proprietate asupra imobilului a operat ope legis şi nu de la emiterea Protocolului de către Consiliul Local, ce vizează doar transferul posesiei bunului.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantei va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC F.S. SRL împotriva deciziei comerciale nr. 229 din 13 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3229/2011. Civil. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3597/2011. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
