ICCJ. Decizia nr. 4159/2011. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4159/2011
Dosar nr. 28902/3/2009
Şedinţa publică din 18 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 06 iulie 2009 sub nr. 28902/3/2009, reclamanţii R.A. şi R.L. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R., solicitând:
- modificarea hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 99 din 23 aprilie 2009, emisă de C.N.A.D.N.R., în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor de la suma de 46.410 RON la suma de 513.660 RON, echivalentul a 122.300 euro, pentru terenul în suprafaţă de 1.223 m.p., situat în comuna Ştefăneştii de Jos, jud. Ilfov;
- modificarea hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 98 din 23 aprilie 2009, emisă de C.N.A.D.N.R., în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor de la suma de 119.383 RON la suma de 1.321.320 RON, echivalentul a 314.600 euro, pentru terenul în suprafaţă de 3.146 m.p. situat în comuna Ştefăneştii de Jos, jud. Ilfov;
- modificarea hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 26 din 10 noiembrie 2008, emisă de C.N.A.D.N.R., în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor de la suma de 95.126,80 RON la suma de 877.380 RON, echivalentul a 208.500 euro, pentru terenul în suprafaţă de 2.089 m.p. situat în comuna Ştefăneştii de Jos, jud. Ilfov;
- plata sumei de 1.260.000 RON, echivalentul a 300.000 euro, constând în valoarea prejudiciului cauzat ca urmare a exproprierii, reprezentat de valoarea terenului rămas, care nu mai poate fi utilizat conform scopului avut în vedere la momentul achiziţionării, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat, în esenţă, că la expropriere despăgubirea trebuie să fie una justă, conform art. 481 C. civ., art. 44 alin. (3) din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul 2 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
S-a solicitat ca la stabilirea despăgubirilor să fie avută în vedere întreaga suprafaţă de teren în proprietatea lor şi nu doar suprafaţa de teren expropriată, deoarece reclamanţii sunt în imposibilitatea de a folosi restul de teren achiziţionat anume pentru realizarea unor investiţii.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 198/2004, art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.
Prin sentinţa civilă nr. 346 din 15 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, invocată din oficiu, şi a respins contestaţia, ca tardiv formulată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că natura juridică a prezentei acţiuni este aceea a unei contestaţii împotriva modului de stabilire a despăgubirilor cu ocazia exproprierii, contestaţie întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, în conformitate cu care: „Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condiţiile art. 5 alin. (4)-(8) şi ale art. 6 alin. (2) se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv transferul dreptului de proprietate asupra terenului".
Aşadar, termenul de formulare al contestaţiei este de 30 de zile de la data comunicării hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
În ceea ce priveşte hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 26 din 10 noiembrie 2008, emisă de C.N.A.D.N.R., Tribunalul a reţinut că aceasta a fost comunicată contestatorilor R.A. şi R.L. la data de 15 decembrie 2008, conform scrisorilor recomandate cu confirmare de primire ataşate la dosar, contestatorii necontestând valabilitatea acestei comunicări şi recunoscând semnătura lor de pe dovada de comunicare.
Prin urmare, având în vedere că hotărârea de stabilire a despăgubirilor a fost comunicată reclamanţilor la data de 15 decembrie 2008, iar prezenta contestaţie a fost formulată la data de 02 iulie 2009, potrivit ştampilei de pe plicul ataşat la dosar, Tribunalul a reţinut că această contestaţie a fost formulată cu depăşirea termenului de 30 zile menţionat anterior, urmând a considera întemeiată excepţia tardivităţii contestaţiei formulate împotriva hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 26 din 10 noiembrie 2008, emisă de C.N.A.D.N.R.
Tribunalul a înlăturat susţinerile contestatorilor în sensul că, în vigoare la data comunicării acestei hotărâri, era varianta nemodificată a Legii nr. 198/2004, care prevedea posibilitatea contestării despăgubirilor într-un termen de 3 ani.
Astfel, deşi contestatorii arată, în mod corect, că legea aplicabilă cu privire la termenul de contestarei pentru exercitarea căii de atac, este cea din momentul comunicării hotărârii de stabilire a despăgubirilor, omit a observa că, la momentul comunicării, respectiv data de 15 decembrie 2008, era în vigoare Legea nr. 184 din 21 octombrie 2008, lege care a modificat Legea nr. 198/2004, inclusiv în ceea ce priveşte introducerea termenului de 30 zile de la data comunicării hotărârii de stabilire a despăgubirilor în vederea contestării despăgubirilor stabilite.
În ceea ce priveşte hotărârile nr. 98 şi 99, ambele emise de C.N.A.D.N.R. la data de 23 aprilie 2009, Tribunalul a reţinut că acestea au fost comunicate contestatoarei R.L. la data de 26 mai 2009, conform dovezilor ataşate la dosar, iar contestatorului R.A., la data de 25 mai 2009, aşa cum rezultă din confirmările de primire ataşate la dosar.
Prin urmare, raportat la aceste date ale comunicării celor două hotărâri, Tribunalul a constatat că formularea prezentei contestaţii la data de 02 iulie 2009 a fost făcută cu depăşirea termenului de decădere de 30 zile prevăzut de dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, excepţia tardivităţii fiind întemeiată şi în ceea ce priveşte contestaţia formulată împotriva acestor hotărâri.
Tribunalul a reţinut că, în ceea ce priveşte comunicarea făcută reclamantei R.L., aceasta nu a fost contestată. De altfel, din dovada de primire a comunicării rezultă că această comunicare a fost făcută reclamantei la domiciliul său indicat în cuprinsul dosarului administrativ ce a stat la baza emiterii hotărârilor contestate, comunicarea fiind primită de chiar destinatar sub semnătură.
În ceea ce priveşte comunicarea celor două hotărâri făcută reclamantului R.A., s-a reţinut că această comunicare a fost făcută la adresa ce reprezenta sediul Primăriei comunei Ştefăneştii de Jos, judeţul Ilfov, confirmarea de primire purtând semnătura viceprimarului (conform chiar susţinerilor reclamantului), această dovadă de comunicare fiind înaintată serviciului contabilitate.
Tribunalul a înlăturat susţinerile contestatorului R.A. cu privire la nelegalitatea acestei comunicări.
Astfel, potrivit art. 90 C. proc. civ., „Înmânarea citaţiei şi a tuturor actelor de procedură se face la domiciliul sau reşedinţa celui citat. Când acesta are o aşezare agricolă, comercială, industrială sau profesională în altă parte, înmânarea se poate face şi la locul acestor aşezări".
Aşadar, C. proc. civ. prevede posibilitatea ca actele de procedură să fie comunicate atât la domiciliul părţii, cât şi la locul de muncă (al aşezării profesionale), fără a exista o prioritate.
Or, în situaţia de faţă, actul de procedură, comunicarea hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. 98 şi 99 din 23 aprilie 2009 a fost făcută către reclamant la aşezarea sa profesională - sediul Primăriei Ştefăneştii de Jos - unde acesta deţinea funcţia de Primar.
De asemenea, Tribunalul a reţinut că, prin înmânarea citaţiei către viceprimar, care a semnat de primire, au fost respectate dispoziţiile art. 92 alin. (3) C. proc. civ., actul fiind înaintat unei persoane cu atribuţii mult superioare celei care primeşte în mod obişnuit corespondenţa, neputându-se invoca vreo vătămare sub acest aspect.
Reclamantul nu poate invoca vreo vătămare în urma comunicării hotărârilor la sediul Primăriei, în condiţiile în care, din dosarele administrative rezultă că acesta avea indicată această adresă în vederea comunicării actelor, adresa diferită de cea a soţiei R.L.
Pe de altă parte, Tribunalul a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 723 C. proc. civ., „drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege".
Textul art. 9 din Legea nr. 198/2004 prevede posibilitatea contestării hotărârii de stabilire a despăgubirilor în termen de 30 de zile de la data comunicării acesteia (comunicare ce nu trebuie să îndeplinească vreo condiţie specială de formă), deoarece prezumă că, de la acest moment, cel expropriat a luat la cunoştinţă de această măsură.
Or, reclamantul R.A., în calitate de Primar al comunei Ştefăneştii de Jos, era, la momentul emiterii hotărârilor contestate (98 şi 99 din 23 aprilie 2009), membru în Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, semnând în această calitate, atât hotărârea nr. 98 din 23 aprilie 2009, cât şi hotărârea nr. 99 din 23 aprilie 2009.
Prin urmare, atât timp cât reclamantul R.A. a avut în mod evident cunoştinţă de cele două hotărâri din chiar momentul emiterii lor, semnându-le, fiindu-i făcută ulterior şi o comunicare formală a acestora la sediul Primăriei, aşezare profesională conform art. 90 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul a reţinut că acesta nu poate invoca nelegala comunicare a celor două hotărâri, aceasta fiind în mod evident o atitudine procesuală de rea-credinţă şi care depăşeşte scopul prevăzut de lege.
Faţă de cele arătate mai sus, Tribunalul a admis excepţia tardivităţii formulării contestaţiei în ceea ce priveşte cele trei hotărâri (98 din 23 aprilie 2009, 99 din 23 aprilie 2009 şi 26 din 10 noiembrie 2008), cu consecinţa respingerii acesteia ca fiind tardiv formulată.
Prin Decizia nr. 149 A din 10 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi împotriva sus-menţionatei hotărâri, reţinând în esenţă următoarele:
Astfel, nu au fost primite apărările legate de persoana semnatarului dovezilor de comunicare a hotărârilor atacate nr. 98 şi 99 din 23 aprilie 2009, de vreme ce prima instanţă a reţinut în situaţia de fapt împrejurarea că dovezile de comunicare sunt semnate de viceprimar şi a prezentat şi motivul pentru care a considerat că această comunicare s-a efectuat cu respectarea dispoziţiilor procedurale aplicabile.
În acest sens, Tribunalul a reţinut în mod corect că apelantul-reclamant R.A., având calitatea de Primar al localităţii Ştefăneştii de Jos la data emiterii şi la data comunicării celor două hotărâri menţionate, sunt aplicabile prevederile art. 90 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că înmânarea citaţiei sau a actelor de procedură se poate face şi la locul aşezării profesionale (deci în locul unde acesta îşi desfăşoară activitatea profesională, adică la sediul Primăriei).
Nicio critică nu a fost adusă cu privire la raţionamentul instanţei de fond sub acest aspect şi Curtea a constatat că nu există niciun motiv pentru care o astfel de comunicare să nu fie valabilă, câtă vreme legea o permite, iar textul citat nu stabileşte o ordine a aplicării criteriilor pe care le cuprinde.
Totodată, apelanţii nu au adus niciun contraargument aplicării de către Tribunal a prevederilor art. 92 alin. (3) C. proc. civ., în sensul validării primirii comunicărilor de către viceprimar sau de serviciul de contabilitate.
În speţă nu sunt incidente prevederile art. 93 C. proc. civ., invocate de apelanţi, deoarece nu s-a dovedit o alegere de domiciliu în procedura administrativă desfăşurată cu ocazia exproprierii, astfel că în mod legal s-a efectuat comunicarea hotărârilor nr. 98 şi 99 la sediul primăriei conduse de reclamant.
Deşi prima instanţă a reţinut, în cuprinsul hotărârii, aspectul alegerii de domiciliu, ce nu s-a verificat însă la analizarea înscrisurilor existente la dosar, însă Curtea a constatat că acest argument faptic nu este hotărâtor în raţionamentul logico-juridic expus de Tribunal, astfel încât lipsa dovezilor din dosar în sensul că reclamantul şi-ar fi ales domiciliul pentru comunicarea actelor de procedură la sediul primăriei nu poate atrage nelegalitatea hotărârii.
Pe de altă parte, Curtea a reţinut că, în privinţa legalităţii comunicărilor emise pe numele apelantei reclamante R.L., nu s-a formulat nicio contestaţie, susţinându-se exclusiv aspectul că actele de conservare a drepturilor efectuate de unul dintre soţi în limitele procedurii profită şi celuilalt soţ.
Acest argument ar fi avut relevanţă numai dacă se reţinea formularea în termen a contestaţiei apelantului reclamant R.A., însă, faţă de concluzia arătată mai sus, nu se impune analizarea sa.
În privinţa termenului de declarare a căii de atac împotriva hotărârii nr. 26 din 10 noiembrie 2008, Curtea a reţiut că, astfel cum a arătat în mod judicios Tribunalul, la data emiterii acesteia era în vigoare Legea nr. 184/2008, publicată în M. Of. nr. 740/31.10.2008, Partea I, lege care a modificat conţinutul art. 9 din Legea nr. 198/2004, în sensul că termenul de formulare a contestaţiei de către expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirilor acordate este de 30 de zile de la data comunicării hotărârii de stabilire a despăgubirilor.
De altfel, deşi s-a susţinut prin cererea de apel că forma aplicabilă în speţă a textului este cea anterioară acestei modificări, niciun argument în fapt sau în drept nu a fost adus în sprijinul acestei concluzii.
În aceste condiţii, s-a reţinut că textul prevede un termen de contestare de 3 ani numai în ipoteza necomunicării hotărârii, or în privinţa acesteia, nr. 26 din 10 noiembrie 2008, s-a reţinut că la dosar se află dovezile de comunicare către apelanţi, iar acestea, spre deosebire de dovezile de comunicare ale hotărârilor nr. 98 şi 99 din 23 aprilie 2009, nu au fost contestate sub aspectul conformităţii cu legea.
Nu în ultimul rând, Curtea a constatat pertinenţa sublinierii prevederilor art. 723 C. proc. civ. de către prima instanţă, având în vedere calitatea reclamantului R.A. de membru al comisiei de expropriere şi de semnatar al tuturor celor trei hotărâri contestate, astfel încât pentru toate motivele arătate a respins ca nefondat apelul.
Împotriva sus-menţionatei hotărâri, au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. au susţinut că hotărârile atacate sunt lipsite de temei legal şi sunt date cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
A susţinut că hotărârile nr. 98 şi 99 din 03 aprilie 2009, prin care s-a dispus exproprierea unor suprafeţe de teren proprietatea sa, i-au fost trimise reclamantului R.A. la sediul primăriei localităţii şi nu la domiciliul său, astfel cum era legal.
Semnătura de pe dovezile de comunicare aparţin viceprimarului comunei, respectiv compartimentului contabilitate din această unitate şi nu recurentului, care la acea dată îndeplinea funcţia de primar al localităţii.
Or, potrivit art. 92 alin. (1) C. proc. civ., dovada comunicării hotărârii rezultă din semnătura celui căruia trebuia să-i fie făcută această comunicare, situaţie în raport cu care, modalitatea în care s-a procedat în speţă, determină nelegalitatea procedurii comunicării actului administrativ contestat.
Au fost invocate, totodată, dispoziţiile art. 100 alin. (3) C. proc. civ. privind sancţiunea neîndeplinirii uneia dintre cerinţele obligatorii pe care trebuie să le cuprindă procesul-verbal de comunicare, în cazul primirii acesteia de funcţionar ori persoana însărcinată cu primirea corespondenţei.
Invocând prevederile art. 90 C. proc. civ., ce constituie regula în materia comunicării citaţiei şi a celorlalte acte de procedură şi care stipulează înmânarea acestora la domiciliu sau reşedinţă, a învederat că actul de procedură poate fi trimis şi la o altă adresă, dar numai în condiţiile art. 93 C. proc. civ. (în caz de alegere de domiciliu), ceea ce nu este cazul în speţă.
Comunicarea actelor contestate nefiind îndeplinită potrivit prescripţiei legale enunţate, rezultă că cererea dedusă judecăţii a fost formulată în termen legal, astfel încât respingerea sa ca tardivă este nelegală, fiind dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Au susţinut că în raport de dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 198/2004 în forma nemodificată, pentru hotărârea nr. 26 din 10 noiembrie 2008 sunt încă în termenul legal, de 3 ani, pentru formularea contestaţiei, iar pentru celelalte două hotărâri, 98 şi 99 din 23 aprilie 2009 pentru care acelaşi text legal, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 184/2008, a instituit un termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii de stabilire a despăgubirilor, în raport de necomunicare potrivit prescripţiilor legale enunţate a actului administrativ menţionat, se află încă în termenul de formulare a contestaţiei reglementate de legea specială (a exproprierii).
Recursul este fondat.
Potrivit art. 90 alin. (1) alin. (1) C. proc. civ., „înmânarea citaţiei şi a tuturor actelor de procedură se face la domiciliul sau reşedinţa celui citat. Când acesta are o aşezare agricolă, comercială, industrială sau profesională în altă parte, înmânarea se poate face şi la locul acestor aşezări (…)".
Textul legal enunţat instituie unul dintre principiile fundamentale în legătură cu realizarea procedurii de citare, potrivit căruia citaţia se înmânează la domiciliul sau reşedinţa celui citat. Una dintre excepţii, o constituie aceea enunţată de teza a II-a a aceluiaşi text, constând în citarea părţii şi la sediul locul aşezării sale profesionale.
Prin urmare, legea procesual-civilă impune citarea/comunicarea actelor de procedură la domiciliul persoanei ce trebuie încunoştiinţată, celelalte modalităţi de comunicare reglementate de aceleaşi norme, inclusiv aceea prevăzută de art. 90 teza a II-a C. proc. civ., întrucât se constituie în excepţie, de la regula evocată, sunt aplicabile numai în cazul în care nu se poate realiza/îndeplini procedura la locul instituit drept regulă.
De asemenea, aceasta nu înseamnă că există posibilitatea de alegere între cele două aşezări, domiciliu sau loc de muncă, şi nici că în cazul comunicării actului de procedură la aşezarea secundară, în situaţia omiterii transmiterii sale la domiciliu, ar fi îndeplinită sau considerată ca legal îndeplinită procedura de comunicare a actului, decât doar, prin ipoteză, acesta a fost înmânat destinatarului.
Ordinea de prioritate instituită de text, ca şi raportul dintre cele două teze ale textului, regula/excepţie, impun respectarea întocmai a cestei norme legale, esenţială pentru desfăşurarea unei proceduri judiciare echitabile.
Prin urmare, nu se poate da eficienţă juridică unei proceduri viciate/neregulat realizate şi, prin consecinţă, nici efectele/consecinţele unei asemenea proceduri nu pot fi acelea prevăzute de lege pentru ipoteza îndeplinirii sale cu respectarea principiilor legale.
Din acest motiv, se constată a fi fondate criticile recurenţilor, în speţă fiind de necontestat că actele administrative atacate nu au fost comunicate acestora la domiciliu, ci la aşezarea profesională a reclamantului R.A., fiind înmânate altor persoane (viceprimar, compartiment al instituţiei), decât destinatarului acestora.
Eventuala „luare la cunoştinţă" nu echivalează cu comunicarea actelor de procedură în sens procesual, şi nu poate produce consecinţele stipulate de lege pentru ipoteza îndeplinirii actului în deplină regularitate procedurală.
Chiar dacă sunt reale aserţiunile instanţelor privind împrejurarea că unul dintre reclamanţi, primar al localităţii, membru şi în comisia de expropriere, dar şi semnatar al hotărârilor emise de această comisie, inclusiv a celor contestate, avea cunoştinţă de dispoziţiile acestora şi, în acest context, exerciţiul dreptului de contestare în justiţie apare a fi făcut cu rea-credinţă, nu se poate face abstracţie de la neregularităţile procedurale constatate, care fac, în conformitate cu dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ca actele de procedură întocmite în aceste condiţii să fie afectate de nulitate şi să împiedice intervenţia sancţiunii reţinute de instanţe.
În acest context, dar şi în raport de împrejurarea că pe parcursul soluţionării prezentei cauze a fost adoptată Legea nr. 255/2010 prin care a fost abrogată Legea nr. 198/2004 (temeiul juridic al cererii dedusă judecăţii), care în art. 22 dispune că expropriatul nemulţumit se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, de 3 ani, se impune casarea hotărârilor prin care s-a reţinut ca tardiv introdusă cererea dedusă judecăţii.
Aceasta pentru că cererii de faţă, întemeiată pe dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 198/2004 şi art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, îi sunt pe deplin aplicabile normele de procedură stipulate de noul act normativ – Legea nr. 255/2010 – adoptat şi intrat în vigoare în cursul soluţionării cauzei, de imediată aplicare raportului juridic dedus judecăţii, potrivit aceluiaşi principiu aflat în relaţie de complementaritate cu principiul neretroactivităţii legii civile, consacrat de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 1 C. civ.
Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., constatând că în mod greşit cauza a fost soluţionată pe excepţie şi în scopul evocării fondului litigiului, recursul reclamanţilor va fi admis, cu consecinţa casării ambelor hotărâri şi trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii R.A. şi R.L. împotriva deciziei nr. 149A din 10 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, pe care o casează în sensul că admite apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 346 din 15 martie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o desfiinţează şi trimite cauza primei instanţe, pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4164/2011. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4157/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
