ICCJ. Decizia nr. 4155/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4155/2011
Dosar nr. 32395/3/2007
Şedinţa publică din 18 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 29 noiembrie 2006, reclamanţii C.A.A., G.C.B., V.R.L. şi P.I.M., au chemat în judecată pe pârâţii, S.I., S.S., şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi au solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 3 situat în Bucureşti, sector 2, şi să se dispună obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu.
Reclamanţii au învederat că în cadrul operaţiunii de comparare de titluri urmează a se acorda preferinţă titlului de proprietate pe care îl invocă.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1760 din 08 decembrie 2008, a respins excepţiile privind lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor, a inadmisibilităţii şi a lipsei de interes pentru capătul 1 din cererea de chemare în judecată ca neîntemeiate.
Totodată, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că:
Reclamanţii au probat faptul că sunt succesorii legali ai autorului lor - S.N., şi că defunctul a avut în proprietate imobilul ce constituie obiectul prezentului litigiu, astfel că excepţia lipsei de calitate procesuală activă invocată de pârâţii S. apare ca fiind neîntemeiată de vreme ce nu se poate reţine lipsa de identitate între imobilul ce a aparţinut autorului reclamanţilor şi imobilul specificat în acţiunea de revendicare.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost respinsă, motivat de faptul că prin îngrădirea exercitării acţiunii în revendicare s-ar realiza o încălcare a însuşi dreptului de proprietate şi a principiului liberului acces la justiţie, întrucât alt mijloc procedural în justiţie pentru apărarea acestui drept de proprietate, pentru restabilirea lui şi pentru restituirea în natură, nu există.
Legea nr. 10/2001 respectând prevederile art. 6 din Convenţia Europeană şi art. 21 şi 41 din Constituţia României nu prevede nicăieri o interdicţie privind formularea acţiunii în revendicare de către proprietarul deposedat împotriva cumpărătorului de la stat în baza Legii nr. 112/1995, deţinător actual al imobilului, acest raport juridic direct dintre vechiul proprietar deposedat şi cumpărătorul persoană fizică de la stat rămânând în continuare supus Codului civil.
Pe fondul cererii de chemare în judecată, tribunalul a reţinut că nu s-au administrat în cauză dovezi de către reclamanţi din care să rezulte fără echivoc că la momentul naţionalizării, S.N. avea calitatea de pensionar, iar imobilul în litigiu avea destinaţia de spaţiu de locuit, deci neproducător de chirii.
În anexa la decretul de naţionalizare, se arată că autorul reclamanţilor deţinea pe raza Municipiului Bucureşti 17 apartamente, fapt care acreditează ideea că erau folosite în scop de exploatare, respectiv pentru închiriere, nefiind deci spaţii de locuit pentru numitul S.N.
Titlul deţinut de pârâţii S. este preferabil faţă de dispoziţiile art. 45 alin. (2) şi (4) combinat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora după intrarea în vigoare a acestui act normativ, restituirea imobilelor preluate de stat în regimul anterior şi înstrăinate prin acte de dispoziţie este condiţionată de constatarea pe cale judecătorească a nulităţii actului de înstrăinare, determinată de reaua-credinţă a părţilor din actul de înstrăinare ori pentru încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinări bunului imobil.
Din probele existente la dosar rezultă că pârâţii S., la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare îndeplineau toate criteriile stabilite de Legea nr. 112/1995, iar în baza verificărilor pe care le-au întreprins a rezultat că imobilul în litigiu nu făcea obiectul vreunei cereri de restituire ori al unei acţiuni în justiţie promovată de vechiul proprietar sau de moştenitori acestuia.
Faţă de împrejurarea că nu a fost răsturnată în prezenta cauză prezumţia de bună-credinţă de care beneficiază pârâţii cumpărători ai bunului imobil, iar pe de altă parte contractul de vânzare-cumpărare perfectat de pârâţii S. a fost încheiat în mod valabil în temeiul Legii nr. 112/1995, este evident că după expirarea termenului de prescripţie în cadrul căruia putea fi promovată acţiunea în constatarea nulităţii contractului, a avut loc o consolidare a titlului de proprietate de care beneficiază numiţii S.
În situaţii similare, Curtea Europeană a considerat că solicitarea de a obţine un bun ce a fost preluat de stat în regimul anterior, când Statul Român nu era semnatar al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, trebuie privită ca o cerere care nu reprezintă un bun actual ori o speranţă legitimă. Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe, s-a stabilit şi faptul că diminuarea vechilor atingeri aduse dreptului de proprietate în regimul comunist anterior nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate pentru persoanele care au dobândit cu bună credinţă bunurile imobile aflate în situaţia celui litigios.
Prin Decizia nr. 372 A din 16 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelul reclamanţilor şi a schimbat în tot hotărârea primei instanţe, reţinând următoarele:
Autorul reclamanţilor, S.N. a cumpărat la data de 22 martie 1933 un teren viran situat în Bucureşti, având o suprafaţă totală de 251,81 m.p., potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, din 23 martie 1933, iar pentru edificarea construcţiei pe teren a fost obţinută autorizaţia de construcţie din 16 iulie 1933.
Acest imobil a fost trecut în proprietatea Statului ca efect al măsurii de naţionalizare dispusă conform Decretului nr. 92/1950.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 ianuarie 1997, Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC A. SA, vinde pârâţilor S.I. şi S.S. apartamentul nr. 3 din imobil, compus din trei camere, hol, bucătărie, cămară, baie, oficiu, vestibul, terasă, boxă, wc, două balcoane.
Prin sentinţa civilă nr. 11731 din 20 octombrie 1997, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamanţi la data de 26 martie 1997 şi a fost obligat Consiliul Local al Municipiului Bucureşti să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 2, compus din teren şi construcţie.
La data de 25 iunie 1998, reclamanţii au fost puşi în posesie cu privire la acest imobil, respectiv asupra construcţiei şi a terenului aferent în suprafaţă de 251,81 m.p. „cu excepţia apartamentelor vândute de SC A. SA cu contractele de vânzare-cumpărare din 1997".
Din situaţia de fapt expusă rezultă că reclamanţii au făcut dovada că autorul lor, S.N., a fost proprietarul imobilului situat în Bucureşti, sector 2, compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 251,81 m.p.
Ca urmare, s-a reţinut că reclamanţii au făcut dovada identităţii între imobilul ce a aparţinut autorilor lor, conform contractului de vânzare-cumpărare din 1993, şi imobilul specificat în acţiunea în revendicare.
De asemenea, cu certificatele de moştenitor depuse la doar (din 1997, din 29 octombrie 1994 şi din 13 ianuarie 1999), reclamanţii au făcut dovada că sunt moştenitorii defunctei S.V., care la rândul său l-a moştenit pe S.N. (certificat de moştenitor din 1997);
Calitatea de moştenitori ai fostului proprietar, S.N., le-a fost, de asemenea, recunoscută reclamanţilor prin sentinţa civilă nr. 11721 din 20 octombrie 1997 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.
Preluarea imobilului de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 a fost fără titlu, deoarece acesta era în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale din 1948, mai precis cu art. 8 care recunoştea şi garanta prin lege proprietate particulară, precum şi cu art. 17 pct. 1 şi 2 din Declaraţia Universală Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., la 10 decembrie 1947, pe care România o ratificase deja la data emiterii acestui decret. De altfel, această interpretare rezultă şi din adoptarea ulterioară a Legii nr. 213/1998 care dispune că „fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat" [art. 6 alin. (1)].
Totodată, se reţine că prin chiar sentinţa civilă nr. 11731 din 20 octombrie 1997 s-a constatat cu putere de lucru judecat că preluarea imobilului s-a făcut fără titlu, cu încălcarea chiar a dispoziţiilor acestui decret (autorul reclamanţilor era pensionar la data naţionalizării).
În analiza cererii în revendicare, Curtea a reţinut că aceasta se realizează prin compararea titlurilor, pe baza criteriilor dreptului comun, presupuse de aplicarea art. 480 C. civ. şi a normelor europene privind protecţia dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi nu în considerarea Legii nr. 10/2001.
De altfel, şi prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acţiune, să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În speţă, se are în vedere că anterior, prin sentinţa civilă nr. 11731 din 20 octombrie 1997, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, reclamanţilor li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Ca urmare, în concursul dintre reclamanţi şi pârâţi, cei dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora cu efect retroactiv şi în mod irevocabil, prin recunoaşterea nevalabilităţii preluării imobilului de către stat şi implicit se impune recunoaşterea existenţei valabile şi neîntrerupte a dreptului de proprietate a bunului în patrimoniul lor.
Demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecinţa directă a încălcării dreptului de proprietate prin preluarea abuzivă realizată de stat şi, în acelaşi timp, a lipsei oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamant, care să pună capăt acestei încălcări.
Întrucât părţile litigante deţin un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil şi au un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, este preferabil titlul înfăţişat de reclamant, ca fiind cel originar şi mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul iniţial, care obţinuse bunul în condiţii de perfectă legalitate, necontestat şi anterior naţionalizării sale.
Pentru considerentele expuse, s-a reţinut că buna credinţă a chiriaşilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală nu are nicio relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1. Restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantului către chiriaşi, motiv pentru care au fost obligaţi pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie bunul litigios.
Împotriva susmenţionatei hotărâri, au declarat recurs pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, precum şi S.I. şi S.S., criticând-o pentru nelegalitate.
În dezvoltarea recursului său, încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Municipiul Bucureşti a susţinut că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, întrucât în ce priveşte constatarea caracterului abuziv şi nelegal al preluării de către stat a imobilului, în mod greşit nu a fost primită excepţia lipsei de interes, motivat de faptul că prin modificările aduse prin Legea nr. 247/2005 nu se mai face distincţie între imobilele preluate cu sau fără titlu valabil, legea însăşi statuând caracterul abuziv al preluării imobilelor de către stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, cum este cazul celui litigios.
În mod greşit, cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 a Legii nr. 213/1998, instanţele fondului au reţinut ca întemeiată cererea de revendicare formulată de reclamanţi pe calea dreptului comun, întrucât, existând o lege specială, ce instituie o procedură specială pentru restituirea bunului preluat de stat (în modalităţile expres reglementate de lege), care asigură dreptul la un proces echitabil consacrat de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Dreptului Omului, cu componentele sale, nu poate fi primită solicitarea reclamanţilor de restituire a bunului pe calea unei proceduri de drept comun, astfel cum s-a dispus în cauză.
Dezvoltând criticile din recursul lor, pârâţii S.I. şi S.S. au invocat prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., sens în care au susţinut următoarele:
- indicând cazul de modificare/casare reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi prezentând istoricul cauzei, precum şi apărările părţilor în cele două etape procesuale, pârâţii au susţinut că hotărârea instanţei de apel se axează exclusiv pe apărările reclamanţilor, ignorând cu desăvârşire susţinerile celeilalte părţi litigante, fără a analiza şi a trece prin filtrul raţionamentului judiciar probele administrate în cauză, ca şi dispoziţiile legale incidente din perspectiva celor statuate prin Decizia nr. 33/2008. În acest fel, motivarea hotărârii recurate nu se află în concordanţă cu actele existente la dosar şi nu se raportează la probele şi dovezile avute în vedere de prima instanţă. Din acest motiv, pârâţii au susţinut că hotărârea instanţei de apel nu este suficient motivată, iar cererile recurenţilor în procedura dedusă judecăţii, finalizată prin hotărârea pronunţată, nu au fost examinate în mod echitabil.
- hotărârea atacată este vădit nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Deşi, în toate argumentele sale, hotărârea recurată face trimitere deopotrivă atât la dispoziţiile dreptului comun, cât şi la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, exclude fără nicio motivaţie dispoziţiile legii speciale, inclusiv a formei sale modificate (prin Legea nr. 1/2009), cât şi a dispoziţiilor deciziei nr. 33/2008, care conferă, în concursul de titluri, prioritate titlului chiriaşului cumpărător.
Indicând definiţia acţiunii în revendicare şi regimul său juridic, ca şi situaţia factuală a imobilului litigios, recurenţii au susţinut lipsa de identitate între imobilul actual şi cel descris în actele exhibate de reclamanţi şi prezentate ca dovezi ale dreptului de proprietate asupra imobilului pretins.
Au susţinut că apartamentul nr. 3 situat în Bucureşti, solicitat în prezenta procedură, a fost achiziţionat, de la Statul Român, în condiţiile Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 ianuarie 1997, încheiat cu respectarea dispoziţiilor acestei legi.
Nu are nicio relevanţă că ulterior, prin sentinţa nr. 11731 din 20 octombrie 1997, pronunţată de Judecătoria sector 2 Bucureşti, o autoritate a statului, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, a fost obligat să restituie imobilul reclamanţilor, atâta vreme cât, la epoca pronunţării hotărârii atacate, apartamentul în cauză fusese deja înstrăinat, iar procedura din cauza menţionată nu s-a judecat şi în contradictoriu cu cumpărătorii, pentru ca dispoziţiile sale să le fie opozabile.
În aceeaşi măsură, s-a subliniat că reclamanţii din prezenta cauză nu au notificat niciunuia dintre pârâţi, niciodată, intenţia de a revendica acest imobil, iar verificările efectuate de dobânditorii bunului pe lângă autorităţile competente au relevat invariabil acelaşi lucru, că Statul Român este proprietarului bunului, care nu a fost pretins de alte persoane.
Chiar dacă reclamanţii uzează exclusiv de dreptul comun în valorificarea dreptului lor, nu se poate face abstracţie de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, act normativ de strictă interpretare şi de imediată aplicare în materia imobilelor preluate de stat.
Dispoziţiile art. 46 alin. (2) coroborat cu art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 condiţionează restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil şi înstrăinate prin acte de dispoziţie, de constatarea prin hotărâre judecătorească a nulităţii actului de înstrăinare, ipoteză inexistentă în cauză, titlul pârâţilor fiind perfect valabil.
Este greşită susţinerea potrivit căreia Legea nr. 10/2001 priveşte exclusiv raportul dintre proprietarii deposedaţi şi Statul Român, teză ce vine în contradicţie cu întreaga raţiune a legii speciale, de a da preferinţă titlurilor valabil încheiate în condiţiile legilor speciale, ale căror efecte au fost păstrate chiar şi faţă de foştii proprietari deposedaţi abuziv, cu titlu sau fără titlu valabil.
În acest context, şi în conformitate cu dispoziţiile art. 480, 481 C. civ., art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 au solicitat să se constate că titlul lor de proprietate este preferabil, fiind mai bine caracterizat, fiind încheiat cu respectarea deplină a dispoziţiilor legale incidente, drept de proprietate protejat atât prin legea specială, cât şi prin dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, soluţie corespunzătoare dispoziţiilor deciziei nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii.
Reclamanţilor din prezenta cauză nu li se poate recunoaşte nici măcar „speranţa legitimă" de a dobândi un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Curtea Europeană, atâta timp cât nici o dispoziţie legală sau judiciară nu confirmă existenţa dreptului în patrimoniul reclamanţilor şi în condiţiile existenţei unor controverse privitoare la modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept intern, instanţa europeană a pretins existenţa unei baze suficiente în dreptul intern pentru a putea reţine încălcarea normei convenţionale evocate.
Menţinerea soluţiei pronunţate de instanţa de apel ar aduce atingere principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice, atâta timp cât titlul lor, valabil încheiat, nu a fost contestat în termen legal şi desfiinţat, impunându-se astfel celui opus de către intimaţii-reclamanţi.
Au solicitat admiterea recursului şi modificarea ori casarea deciziei Curţii de apel potrivit celor expuse în dezvoltarea căii de atac.
Recursurile sunt fondate.
Autorul reclamanţilor, S.N. a cumpărat la data de 22 martie 1933 un teren viran situat în Bucureşti, având o suprafaţă de 251,81 m.p., astfel cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare autentificat în 23 martie 1933 de Tribunalul Ilfov, pe care a edificat o construcţie, aspect dovedit cu autorizaţia de construcţie ce confirmă această împrejurare, din 10 iulie 1933.
Imobilul proprietatea antecesorului reclamanţilor (astfel cum este descris în procesul-verbal din 11 iulie 1940 întocmit de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare) a fost trecut în proprietatea Statului ca efect al naţionalizării dispusă în temeiul Decretului nr. 92/1950, în a cărui anexă figurează şi bunul menţionat.
La data de 16 ianuarie 1997, prin contract de vânzare-cumpărare, pârâţii S. au dobândit apartamentul nr. 3 din imobilul menţionat, act de transmisiune încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Ulterior, prin cererea înregistrată la data de 26 martie 1997 şi în condiţiile în care pârâţii cumpărători nu au fost încunoştiinţaţi în vreun fel asupra pretenţiilor de redobândire a bunului, reclamanţii din prezenta cauză au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, solicitând ca pârâtul să fie obligat să le lase în deplină proprietate imobilul menţionat, cauză înregistrată sub nr. 4849/1997 pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 11731 din 20 octombrie 1997, instanţa menţionată a admis acţiunea reclamanţilor şi a obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti să le restituie în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 2, compus din teren şi construcţie, dispoziţii puse în executare prin actul administrativ emis de Primarul General (din 24 martie 1998) şi procesul-verbal de predare-primire din 25 iunie 1998 (mai puţin apartamentele înstrăinate, printre care şi cel transmis pârâţilor din cauza de faţă).
Acesta fiind cadrul factual în privinţa drepturilor părţilor asupra apartamentului în litigiu, nu se poate face abstracţie de regimul juridic reglementator al imobilelor preluate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 care, fără a exclude legea generală, reglementează condiţiile în care se pot restitui, atât imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi cele preluate de stat fără titlu valabil (art. 1 din Legea nr. 10/2001), precum şi relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora legea specială le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii prevăzute delege [art. 18 lit. c), art. 29 din Legea nr. 10/2001], limitând în acest fel incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de Stat.
Dată fiind împrejurarea că în cauză se dispută interese legitime concurente asupra aceluiaşi imobil, instanţa urmează a examina dacă, interesul legitim al reclamanţilor nu aduce atingere dreptului de proprietate al pârâţilor, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Nu se poate face abstracţie în această analiză de regimul juridic special al categoriei de imobile, asemeni celui litigios, supus unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun şi nici de necesitatea respectării, alături de principiul ocrotirii dreptului de proprietate, a celui al securităţii raporturilor juridice.
În cauza Pincova şi Pinc V. Republica Cehă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că „(…) acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecinţele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (…) cu toate acestea consideră necesară a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporţionate".
În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod concret statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri" (parag. 58 citat şi în cauza Raicu c. României).
Tot astfel nu poate fi ignorat nici principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, în cauză, a da preferabilitate titlului recurenţilor, încheiat anterior constatărilor jurisdicţionale, prin sentinţa civilă enunţată, invocate de reclamanţi şi reţinute drept un argument în susţinerea preferabilităţii titlului acestora, atâta timp cât nefiind desfiinţat actul de proprietate exhibat de pârâţi, încheiat cu respectarea întocmai a condiţiilor impuse de Legea nr. 112/1995, aspect de altfel necontestat, a avut drept efect consolidarea dreptului în patrimoniul dobânditorilor de bună-credinţă, apariţia legii speciale consacrând în patrimoniul acestora din urmă „bunul" pretins în prezenta procedură, prin recunoaşterea existenţei sale, atâta vreme cât actul este în fiinţă, şi a fost încheiat în condiţii de deplină legalitate.
Hotărârea Curţii de apel este nelegală şi prin raportare la dispoziţiile deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii, care, tranşând raportul dintre legea specială şi dreptul comun, a statuat, opus considerentelor instanţei de apel, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, decât cu riscul încălcării principiului specialia generalibus derogant.
Fără a aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiune în revendicare trebuie să se analizeze, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Or, în această analiză, acordând preferabilitate titlului reclamanţilor în condiţiile în care actul de proprietate, anterior constatării jurisdicţionale invocată în cauză şi în condiţiile în care acesta nu a fost desfiinţat, pârâţii deţinând şi ei un bun în sensul Convenţiei, instanţa de apel a încălcat atât principiul de drept evocat, al priorităţii normei speciale faţă de aceea de drept comun, dar şi pe cel al securităţii raporturilor juridice consacrat de normele şi jurisprudenţa convenţională în materie.
Mai mult, în jurisprudenţa actuală a Curţii, se constată o schimbare a raţionamentului construit pe tiparul cauzei Păduraru v. România, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nici o abatere în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul noţiunii de „bun".
Dacă în practica anterioară, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanţii au chiar un „bun actual", în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură, cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea în baza Legii nr. 112/1995 a operat înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (cauza Pădureanu, parag. 83-87; cauza Porţeanu, parag. 339), în cauza Atanasiu şi alţii contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010), Curtea şi-a nuanţat modalitatea de abordare a unor astfel de cauze.
S-a arătat că un „bun actual" există în patrimoniul reclamanţilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă în prealabil s-a pronunţat o hotărâre definitivă şi executorie, prin care constatându-se calitatea de proprietar, s-a dispus expres şi restituirea bunului (parag. 140 şi 143), situaţie inexistentă în cauză, hotărârea invocată de reclamanţi fiind ulterioară transmisiunii bunului litigios.
Urmare acestei hotărâri, dar şi în raport de circumstanţele particulare ale cauzei, astfel cum au fost descrise, ca şi în baza normelor şi jurisprudenţei relevante, se constată că în mod greşit în cauză s-a reţinut recunoaşterea unui drept la restituire în favoarea reclamanţilor, aceştia având doar un drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, iniţiată de reclamanţi. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea, ce prezenta, până la momentul adoptării deciziei amintite, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual" nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât, în speţă, reclamanţii nu au un drept la restituire care să-i îndreptăţească la redobândirea posesiei, concluzie în raport cu care se constată drept fondate criticile din recursurile pârâţilor privind nelegalitatea deciziei Curţii de apel sub acest aspect, motiv pentru care, constatând incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va dispune, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., admiterea recursurilor şi, pe fond, menţinerea hotărârii primei instanţe.
Analiza celorlalte critici privind lipsa de interes în promovarea cererii de constatare a nevalabilităţii titlului statului, ca şi cele încadrate în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (din recursul pârâţilor S.), se vădeşte inutilă în raport de soluţia pronunţată.
Se va dispune obligarea intimaţilor reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată efectuate de recurenţi persoane fizice, reduse în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, S.I., continuat de moştenitoarea G.L.L. şi S.S., în nume propriu şi ca moştenitoare a lui S.I. împotriva deciziei nr. 372A din 16 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o modifică în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanţii C.A.A., G.C.B., V.R.L. şi P.I.M. împotriva sentinţei nr. 1760 din 08 decembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o menţine.
Obligă intimaţii-reclamanţi la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată către recurentele G.L.L. şi S.S., reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4158/2011. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4152/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
