ICCJ. Decizia nr. 4198/2011. Civil. Reziliere contract. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA a II-a CIVILĂ
Decizia nr. 4198/2011
Dosar nr. 2063/115/2010
Şedinţa publică de la 16 decembrie 2011
Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 383 din 6 iulie 2010, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin – secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. 2063/115/2010 s-a admis acţiunea comercială formulată de reclamanta SC E.V. SRL Caransebeş, împotriva pârâtei SC C. SRL Reşiţa şi în consecinţă s-a dispus rezoluţiunea contractului de prestări servicii din 16 noiembrie 2009 încheiat între părţi şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.
A fost obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 30.000 lei, încasată cu titlu preţ contract; a fost obligată pârâta să restituie reclamantei, în original, pentru suma de 100.000 lei. S-a dispus scoaterea reclamantei din incidentul de plată înregistrat la 17 decembrie 2009 la Centrala Incidentelor de Plăţi a B.N.R., precum şi din Fişierul Naţional al Persoanelor cu Risc şi Fişierul Naţional de Incidente de Plăţi – Fişierul Naţional de Cecuri; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 16.852,20 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin contractul de prestări servicii din 16 noiembrie 2009 (dosar) pârâta SC C. SRL Reşiţa s-a obligat să realizeze pentru reclamanta-beneficiară SC E.V. SRL Caransebeş prestări servicii conform anexei nr. 1, în valoare totală de 130.000 lei. Ca urmare a semnării acestui contract pârâta SC C. SRL Reşiţa a emis factura fiscală din 16 noiembrie 2009 (fila 11 dosar), factură ce a fost semnată de reprezentantul reclamantei, B.I.
Pentru plata acestei facturi reclamanta a emis în favoarea pârâtei SC C. SRL. Reşiţa două CEC-uri: pentru suma de 30.000 lei cu scadenţă la data de 30 noiembrie 2009 şi pentru suma de 100.000 lei cu scadenţa la data de 15 decembrie 2009, iar la data de 27 noiembrie 2009 părţile au semnat şi procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor din 27 noiembrie 2009 (fila 10 dosar).
Aşa cum rezultă din conţinutul înscrisului denumit notă de constatare încheiat la data de 20 mai 2010 de reprezentanţii Gărzii Financiare – Comisariatul Caraş-Severin (filele 38-39 dosar) cele două CEC-uri emise de reclamantă au fost girate de pârâtă către SC B.S. SRL, cel de 30.000 lei fiind încasat.
Întrucât pârâta nu a demarat lucrările de renovare reclamanta a notificat pârâta, prin intermediul executorului judecătoresc S.P.I., invocând totodată şi excepţia de neexecutare a contractului din 16 noiembrie 2009 (fila 17 dosar) ca urmare a faptului că pârâta, deşi a încasat, la data de 03 decembrie 2009 suma de 30.000 lei, totuşi aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale. Prin aceeaşi notificare reclamanta a restituit pârâtei şi originalul facturii din 16 noiembrie 2009, înştiinţând pe pârâtă că obligaţiile de plată ale reclamantei, scadente la data de 15 decembrie 2009, sunt suspendate până în momentul îndeplinirii obligaţiilor contractuale.
Reclamanta a promovat totodată şi acţiune pentru rezoluţiunea contractului, care a făcut obiectul dosarului nr. 4132/115/2010, care însă a fost respinsă prin admiterea excepţiei prematurităţii introducerii acţiunii, nefăcându-se dovada îndeplinirii procedurii prevăzute de art. 7201 C. proc. civ.
Pârâta SC C. SRL Reşiţa, deşi cauza mai sus menţionată se afla pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, a introdus la plată şi cel de-al doilea CEC, pentru încasarea sumei de 100.000 lei, însă nefiind disponibil în cont, cecul nu a fost onorat la plată iar reclamanta a fost introdusă la Centrala Incidentelor de Plăţi a B.N.R., precum şi în Fişierul Naţional al Persoanelor cu Risc şi Fişierul Naţional de Incidente de Plăţi – Fişierul Naţional de Cecuri. Pârâta a procedat ulterior şi la punerea în executare a CEC-ului pentru suma de 100.000 lei, executare împotriva căreia reclamanta a formulat contestaţie la executare ce face obiectul dosarului nr. 81/208/2010, ce se află în prezent pe rolul Tribunalului Caraş-Severin.
Procedura concilierii prealabile, prevăzută de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., a fost îndeplinită prin invitaţia la conciliere (fila 5 dosar) expediată de reclamantă pârâtei cu confirmare de primire (fila 8 dosar). Deşi legal convocată, pârâta SC C. SRL Reşiţa nu s-a prezentat la conciliere, motiv pentru care reprezentanţii reclamantei au încheiat procesul verbal de conciliere directă aflat la fila 6 dosar.
Prin adresa din 14 decembrie 2009 (fila 9 dosar) reclamanta a notificat B.I.S.B. România S.A. – sucursala Reşiţa, judeţul Caraş-Severin asupra faptului că instrumentul de plată denumit CEC-ul emis în favoarea SC C. SRL, cu sediul în Reşiţa, nu mai este scadent la 15 decembrie 2009 şi că orice plată care va fi efectuată pentru a acoperi CEC-ul, cu scadenţă la 15 decembrie 2009, este pe riscul băncii (trasului).
Reclamanta a solicitat chemarea pârâtei la interogatoriu, iar instanţa, prin încheierea din 15 iunie 2010, a admis această probă şi a dispus citarea pârâtei, însă deşi legal citată, cu un exemplar al interogatoriului, pârâta nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei.
Potrivit prevederilor art. 225 C. proc. civ., dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfăţişează, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părţii potrivnice. Coroborat cu celelalte înscrisuri aflate la dosar (notificarea excepţiei de neexecutare a contractului din 16 noiembrie 2009; nota de constatare din 20 mai 2010 întocmită de reprezentanţii Gărzii Financiare – Comisariatul Caraş-Severin; adresa din 14 decembrie 2009 trimisă de reclamantă B.I.S.B. România SA, sucursala Reşiţa), instanţa a constatat că, într-adevăr, deşi pârâta SC C. SRL Reşiţa nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate prin contractul din 16 noiembrie 2009, totuşi a încasat de la reclamantă suma de 30.000 lei şi a încercat şi încasarea sumei de 100.000 lei, prin introducerea la plată a CEC-ului, refuzat la plată datorită lipsei de disponibil.
Potrivit art. 1020 şi 1021 C. civ. – prevederi care completează dispoziţiile Codului comercial cu privire la obligaţiile comerciale, în cazul în care una din părţi nu îndeplineşte obligaţia sa, cealaltă parte poate cere, fie executarea obligaţiei, fie desfiinţarea contractului cu daune interese.
Având în vedere această stare de fapt dar şi prevederile art. 1019, ale art. 1020 şi art. 1021 C. civ., ale art. 225 C. proc. civ., ale art. 42 şi 43 C. com., instanţa a admis acţiunea comercială formulată de reclamanta SC E.V. SRL Caransebeş împotriva pârâtei SC C. SRL Reşiţa.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC C. SRL solicitând, în principal, anularea hotărârii ca insuficient timbrată conform prevederilor art. 20 din Legea nr. 146/1997 şi trimiterea cauzei spre judecare instanţei competente, având în vedere că în mod nelegal, instanţa învestită cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Caraş-Severin, s-a declarat instanţă competentă teritorial, nesocotind prevederile art. 4 pct. 2, din contract, din care reiese în mod indubitabil că în cauza de faţă competenţa teritorială aparţine instanţelor judecătoreşti din Bucureşti; în subsidiar, solicită modificarea în tot a hotărârii atacate, în măsura în care nu sunt admise cererile de anulare a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de rezoluţiune a contractului de prestări servicii din 16 noiembrie 2009, respingerii cererii de obligare a SC C. SRL la restituirea sumei de 30 000 lei, încasată cu titlu de preţ al contractului conform CEC, respingerea cererii reclamantei-intimate de restituire a CEC-ului, pentru suma de 100.000 lei.
În motivarea apelului, pe aspectele de fond ale cauzei, pârâta a susţinut, în esenţă, următoarele:
Tribunalul a pronunţat hotărârea fără ca la dosar să fie depusă de reclamantă anexa nr. 1 la contractul de prestări servicii, anexă în care se preciza obiectul şi locul unde urmau să se execute prestările de servicii.
Reclamanta, la data trimetirii notificării din 8 decembrie 2009 nu cunoştea locaţia unde trebuia executat contractul.
De asemenea, în dosarul nr. 4132/115/2009 al Tribunalului Caraş-Severin – secţia comercială, reclamanta arată şi în adresa din 6 februarie 2010 că până la data de 26 februarie 2010 nu cunoştea locaţia unde trebuiau eecutate lucrările.
Se mai susţine în motivarea apelului că în realitate obiectul contractului l-a constituit închirierea de utilaje şi servicii şi că pârâta-apelantă şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contract fapt dovedit cu procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, din 27 noiembrie 2009, semnat fără obiecţiuni de reprezentantul reclamantei şi cu factura, semnată de asemenea de reprezentantul reclamantei, urmare a căreia reclamanta a emis, de bună voie, cele două instrumente de plată pentru întregul preţ al contractului 130.000 lei, din care s-a şi încasat suma de 30.000 lei.
În fine, pârâta apelantă critică hotărârea tribunalului pentru că a inclus în cheltuielile de judecată suma de 13.000 lei reprezentând onorariu avocat, însă din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că suma s-a achitat pentru acest dosar.
În apel reclamanta nu a formulat întampinare şi, deşi legal citată, nu s-a prezentat la data soluţionării cauzei, 24 februarie 2011.
Curtea de Apel Timişoara – secţia comercială, prin decizia nr. 69 din 24 februarie 2011 a admis apelul formulat de pârâta SC C. SRL împotriva sentinţei civile nr. 383 din 6 iulie 2010, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 2063/115/2010, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC E.V. SRL.
A obligat pe reclamanta – intimată SC E.V. SRL să plătească pârâtei – apelante SC C. SRL suma de 853,9 lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea a reţinut, în esenţă, următoarele:
Între cele două părţi s-a încheiat contractul de prestare servicii din 16 noiembrie 2009, prin care pârâta SC C. SRL s-a obligat să presteze servicii reclamantei SC E.V. SRL, conform anexei 1 la contract.
Reclamanta SC E.V. SRL a pretins, în cererea introductivă, că serviciile convenite cu pârâta nu au fost prestate, deşi suma stabilită pentru plata acestor servicii a fost plătită.
Potrivit art. 1020 şi art. 1021 C. civ. - prevederi care completează dispoziţiile Codului comercial cu privire la obligaţiile comerciale, în cazul în care una din părţi nu îşi îndeplineşte obligaţia sa, cealaltă parte poate cere fie executarea obligaţiei, fie rezoluţiunea/rezilierea contractului cu daune interese.
Curtea a constatat că obligaţia la care pârâta SC C. SRL s-a angajat este una de rezultat, astfel că simpla sa neexecutare la termen induce prezumţia de culpă a debitorului obligaţiei neexecutate, rămânând ca acesta să facă dovada unei cauze exoneratoare de răspundere. Împrejurarea că pârâta SC C. SRL nu şi-a executat obligaţiile contractuale este un fapt negativ, care nu poate fi dovedit direct, fiind de ajuns ca creditorul obligaţiei neexecutate să afirme acest lucru. Rămâne în sarcina debitorului obligaţiei respective să dovedească executarea sa corespunzătoare, pentru a se putea pune la adăpost faţă de răspunderea contractuală.
În speţă însă, executarea obligaţiei de către pârâtă este recunoscută chiar de către reclamantă, prin reprezentanţii săi, cu ocazia încheierii procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor din 27 noiembrie 2009, în care se menţionează expres că prestatorul şi-a îndeplinit obligaţiile conform contractului.
Mai mult, reclamanta SC E.V. SRL a acceptat şi factura fiscală din 16 noiembrie 2009, pentru plata sumei de 130.000 RON, reprezentând plata serviciilor contractate şi a emis două cecuri pentru plata acesteia, unul din cecuri, în valoare de 30.000 RON fiind încasat de către pârâta SC C. SRL.
În aceste condiţii, în care creditorul obligaţiei contractuale acceptă că obligaţia a fost executată astfel cum s-a convenit, conform contractului, nu mai există temei pentru rezoluţiunea contractului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, pârâta nefiind în culpă.
Curtea a mai reţinut că, faţă de această împrejurare, aplicarea dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ. de către prima instanţă este nelegală, întrucât prezumţia reţinută conform acestor dispoziţii nu are relevanţă, deoarece nu se coroborează cu procesul verbal de recepţie semnat chiar de către reprezentantul legal al reclamantei.
De altfel, şi formularea art. 225 C. proc. civ. instituie doar o posibilitate pentru judecător de a considera că refuzul nejustificat al părţii de a răspunde la interogatoriu sau neprezentarea sa la interogatoriu este o mărturisire sau un început de dovadă potrivnic respectivei părţi, posibilitate care nu poate fi valorificată decât în condiţiile lipsei altor probe sau în condiţiile în care se coroborează cu celelalte probe administrate. Nici un început de dovadă nu poate fundamenta o soluţie judecătorească atâta timp cât există probe depline cu înscrisuri, respectiv, procesul verbal de recepţie şi factura fiscală acceptată, care dovedesc contrariul.
Susţinerea reclamantei, conform căreia procesul verbal de recepţie este antedatat, el nereflectând adevărul nu este probată în niciun fel, la fel ca şi susţinerea că ar fi emis factura fiscală şi cecurile ca o garanţie pentru executarea obligaţiei sale
În consecinţă, nefiind dovedită culpa pârâtei în executarea contractului nu există niciun temei pentru ca serviciile acesteia să nu fie plătite, astfel că nu este justificată nici cererea reclamantei ca pârâta să fie obligată să restituie filele cec pe care le are în posesie, pentru că aceste file sunt tocmai instrumentele de plată pentru prestaţia executată de către pârâtă conform contractului.
Ca urmare, nu este fondată nici cererea reclamantei de scoatere din incidentul de plată înregistrat la 17 decembrie 2009 la Centrala Incidentelor de Plăţi a B.N.R. precum şi din Fişierul Naţional al persoanelor cu risc şi fişierul Naţional de Incidente de Plăţi-Fişierul Naţional de cecuri, întrucât cecurile au fost emise pentru plata obligaţiilor contractuale asumate şi pentru servicii pe care reclamanta a recunoscut că i-au fost prestate, acceptând şi factura fiscală emisă. În consecinţă, reclamanta trebuia să ia măsuri pentru existenţa disponibilului bănesc în conturile sale, pentru a evita incidentul de plată.
Potrivit art. 2 lit. b) din Regulamentul nr. 1/2001, emis de Banca Naţională a României, publicat în M. Of. 120/09 martie 2001, privind organizarea şi funcţionarea la Banca Naţională a României a Centralei Incidentelor de Plăţi, prin incident de plată se înţelege neîndeplinirea întocmai şi la timp a obligaţiilor participanţilor, înaintea sau în timpul procesului de decontare a instrumentului, obligaţii rezultate prin efectul legii şi/sau contractului care le reglementează, a căror neîndeplinire este adusă la cunoştinţă CIP de către persoanele declarante, pentru apărarea interesului public.
Raţiunea evidenţierii incidentelor de plăţi de către CIP ţine de securitatea activităţilor bancare şi scopul declarat prin Regulamentul nr. 1/2001 al B.N.R. este acela de protejare a interesului public.
Referitor la motivul invocat de apelantă, privind nesocotirea art. 20 din Legea nr. 146/1997 care prevede că taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, că în cazul în care taxa de timbru nu a fost achitată la momentul înregistrării acţiunii, instanta are obligaţia de a pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată şi că neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit este sancţionată cu anularea acţiunii sau a cererii, curtea a constatat că şi acesta este nefondat. Chiar dacă în cauză acţiunea a fost depusă fără a se achita taxa de timbru, aceasta fiind plătită abia la al doilea termen de judecată, art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 prevede: “În situaţia în care instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost platită în cuantumul legal, va dispune obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu.” Aşadar, soluţia prevăzută de lege în această situaţie este darea în debit şi nu anularea sentinţei pe motiv că nu au fost respectate dispoziţiile prevăzute în Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru. De altfel, nu se mai poate pune problema dării în debit, întrucât taxele judiciare au fost achitate la prima instanţă.
În ceea ce priveşte critica vizând lipsa competenţei teritoriale a tribunalului Caraş-Severin privind soluţionarea cererii formulate de petenta SC E.V. SRL, curtea a constatat că este, de asemenea, nefondată. Într-adevăr, în contractul încheiat între părţi la capitolul 4 ce reglementează soluţionarea litigiilor, pct. 4.2., părţile au prevăzut că în cazul în care nu reuşesc să rezolve o divergenţă contractuală în mod amiabil, fiecare parte poate solicita ca disputa să se soluţioneze de către instanţele judecătoreşti din Bucureşti. Convenţiile asupra instanţei competente din punct de vedere teritorial, atunci când sunt permise, nu sunt guvernate de reguli imperative, însă necompetenţa teritorială poate fi invocată doar pâna la prima zi de înfăţişare, după această dată necompetenţa teritorială se acoperă iar instanţa iniţial învestită rămâne competentă să judece litigiul în continuare.
În baza art. 274 C. proc. civ., reclamanta intimată SC E.V. SRL a fost obligată să plătească pârâtei- apelante SC C. SRL suma de 853,9 lei cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva menţionatei decizii reclamanta SC E.V. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând, în principal, admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea in tot a deciziei civile nr. 69 din 24 februarie 2011, în sensul de a se respinge apelul formulat de către apelanta pârâta SC C. SRL împotriva sentinţei civile nr. 383 din 6 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Caras-Severin – secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, cu obligarea apelantei pârâte la plata cheltuielilor de judecată, astfel cum se vor dovedi, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 69 din 24 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia comercială, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanta de apel, pentru completarea probatoriului în ceea ce priveste executarea contractului de prestări servicii din 16 noiembrie 2009, încheiat între părţile litigante.
În criticile formulate, după o prezentare a situaţiei de fapt, recurenta reclamantă susţine în esenţă că instanta de apel a facut o analiza incompletă a probatoriului administrat în cauză şi a dat o apreciere eronată acestor probe, în raport de care a facut o aplicare gresită a legii în cauza dedusă judecăţii prin care s-a facut dovada certă că apelanta pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contractul de prestări servicii.
Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta reclamantă susţine că hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura, pricinii, arătând că instanţa de apel a nesocotit întreg probatoriul administrat în cauză prin care a făcut dovada că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contractul de prestări servicii, cu referire concretă la notificarea din 7 decembrie 2009 privind excepţia de neexecutare a contractului în cauză, transmisă pârâtei prin BEJ S.P.; la adresa din 14 decembrie 2009 transmisă către B.I.S.P.B. România SA Reşiţa şi la nota de constatare din 20 mai 2010 încheiată de Garda Financiară – Comisariatul Caraş-Severin, prin care se constată că nu s-au derulat operaţiuni comerciale ca urmare a contractului de prestări servicii şi nu a fost creat niciun prejudiciu la bugetul consolidat al statului.
Recurenta-reclamantă mai susţine că că pârâta nu a făcut dovada executării obligaţiilor contractuale, neprezentând nici un înscris, respectiv avize de însoţire a mărfii, facturi fiscale de achiziţie a materialelor necesare executării lucrărilor, situaţia lucrărilor efectuate, orice alte acte din care să rezulte tipul, cantitatea şi calitatea materialelor utilizate pentru executarea lucrărilor ce au făcut obiectul contractului.
Cum obiectul contractului care a stat la baza raporturilor juridice dintre părţi l-a constituit executarea lucrărilor de construcţii, examinarea executării obligaţiilor contractuale trebuia să se facă în raport de prevederile Legii nr. 50/1991, privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată.
Curtea de Apel Timişoara – secţia comercială a nesocotit procesul verbal de recepţie legalizat în faţa B.N.P. A.R. din Caransebeş (prin încheierea de legalizare din 18 noiembrie 2009) care a fost antedatat, respectiv a fost încheiat la data semnării contractului.
În opinia recurentei-reclamante, procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, din 27 noiembrie 2009 încheiat la terminarea lucrărilor pe care instanţa de apel l-a apreciat ca fiind înscrisul prin care s-a recunoscut executarea obligaţiei de către societatea pârâtă, nu este pertinent şi nu produce efecte juridice în cauză, avându-se în vedere că nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 37 din Legea nr. 50/1991.
Recurenta precizează că în calitate de beneficiar al lucrării i-a achitat pârâtei ca prestator servicii, la data de 3 decembrie 2009, suma de 30000 lei cu titlu de avans preţ contract, împrejurare reţinută în mod corect de instanţa de fond.
Or, pârâta, cu rea credinţă, a prezentat la încasarea cec-ul, pentru suma de 100.000 lei, în contextul în care era evident că această sumă era nedatorată, în atare situaţie instanţa de apel a ignorat probele existente la dosarul cauzei, în speţă adresa din 14 decembrie 2009 prin care reclamanta a înştiinţat banca S. că cec-ul de 100000 lei nu mai era scadent la data de 15 decembrie 2009 şi notificarea din 8 decembrie 2009 transmisă pârâtei prin care a invocat excepţia de neexecutare a contractului şi interdicţia introducerii la plată a respectivului cec.
Prin critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă învederează că s-a făcut o greşită interpretare a textelor legale aplicabile raportului juridic dintre părţi, a clauzelor contractului, o greşită coroborare şi reţinerea probelor din dosar, cu referire la aplicarea prevederilor art. 1020 şi art. 1021 C. civ., ce trebuiau raportate la dispoziţiile art. 969 C. civ. şi art. 42, art. 43 şi art. 46 C. com.
Din dovezile (înscrisurile) la care a făcut trimitere instanţa de fond, aflate la dosarul cauzei, a rezultat în mod cert că pârâta, în calitate de prestator de servicii nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale şi în consecinţă în mod legal instanţa de fond a apreciat că acestea sunt în completare la prezumţiile instituite de art. 225 C. proc. civ.
Recurenta reclamantă mai susţine că decizia pronunţată de instanţa de apel s-a dat cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel nu a examinat executarea obligaţiilor contractuale în raport de dispoziţiile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcţii şi că procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nu întruneşte condiţiile prevăzute la art. 37 din această lege.
De asemenea, reclamanta recurentă susţine că a achitat pârâtei suma de 30.000 lei la data de 3 decembrie 2009 cu titlu de avans pentru executarea contractului şi în consecinţă, după pronunţarea sentinţei nr. 383 din 6 iulie 2010 de către tribunal, prin care pârâta a fost obligată să-i restituie această sumă, la data de 8 ianuarie 2011 pârâta a depus la casieria reclamantei suma de 15.000 lei şi a emis 3 bilete la ordin în favoarea reclamantei pentru suma totală de 31.852,20 lei, scadente în lunile februarie, martie şi aprilie 2011, fapt ce probează recunoaşterea pârâtei că nu a executat niciuna dintre lucrările de renovare, stipulate în anexa nr. 1, la care s-a obligat prin contract.
Pârâta SC C. SRL a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat, întrucât deşi reclamnta îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. în dezvoltarea motivelor de recurs critică doar modul de interpretare al probatoriilor, de către curtea de apel, fără a preciza în ce constă nelegalitatea deciziei.
De asemenea, pârâta arată că în mod nelegal reclamanta susţine că instanţa de apel a calificat greşit contractul ca fiind unul de prestări de servicii şi nu de executare lucrări, cum pretinde reclamanta, deoarece contractul de intitulează ”contract de prestare de servicii”, iar la obiectul contractului se precizează că prestatorul de obligă să realizeze pentru beneficiar prestări servicii conform anexei 1 şi în consecinţă curtea de apel constatând îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către pârâta a respins acţiunea reclamantei.
Referitor la invocarea unei presupuse recunoaşteri a neexecutării obligaţiilor contractuale prin plata parţială a sumelor la care instanţa de fond a obligat-o, pârâta susţine că sentinţa comercială pronunţată în fond este executorie şi în consecinţă în condiţiile în care nu s-a obţinut suspendarea acestei executări, a apreciat că este oportună executarea de bună voie, până la momentul admiterii apelului şi respingerii cererii introductive.
Reclamanta SC E.V. SRL.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC E.V. SRL împotriva deciziei comerciale nr. 69 din 24 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara - secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4195/2011. Civil. Obligatia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4206/2011. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs → |
|---|
