ICCJ. Decizia nr. 4081/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A-II-A CIVILĂ
Decizia nr. 4081/2011
Dosar nr. 4131/91/2009
Şedinţa publică din 13 decembrie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
I. Obiectul cauzei şi hotărârea pronunţată la data de 30 noiembrie 2010 de Tribunalul Vrancea – secţia comercială, ca primă instanţă.
1. Prin acţiunea introductivă din data de 18 iunie 2009 reclamanta SC G.S. SRL Tecuci, în numele şi pentru mandanţii P.P., P.L., B.A. şi B.V.L., a solicitat obligarea pârâtei SC A.R.A.V.I.G. SA Bucureşti la plata de despăgubiri reprezentând daune materiale (cheltuieli de înmormântare) şi daune morale, urmare accidentului rutier produs la data de 31 octombrie 2008 pe DN 2 L soldat cu decesul numiţilor P.A.I. şi B.S.C. care se aflau în autoturismul implicat în accident, în calitate de pasageri.
În motivare reclamanta a arătat că autoturismul implicat în accidentul rutier era asigurat pentru răspundere civilă obligatorie de societatea de asigurări chemata în judecată, care potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995 este obligată să acorde despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurata răspunde faţă de terţele persoane păgubite prin accidente.
2. La data de 14 octombrie 2009, s-a formulat de către D.D. (fostă B.) în calitate de reprezentantă legală a minorilor B.R.I. şi B.R.A., o cerere de intervenţie în interes propriu, în temeiul art. 49 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 700.000 euro cu titlu de daune morale pentru cei doi minori, al căror tată, B.S.C. a decedat în accidentul rutier.
3. Pârâta, societatea de asigurări prin întâmpinarea depusă la data de 11 noiembrie 2009 şi respectiv 3 martie 2010 s-a apărat invocând pe cale de excepţie netimbrarea cererii de chemare în judecată, lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, lipsa calităţii procesuale pasive a societăţii de asigurare, lipsa calităţii de reprezentant al societăţii reclamante, inadmisibilitatea acţiunii principale şi a cererii de intervenţie, nulitatea cererii de intervenţie şi lipsa încuviinţării autorităţii tutelare.
Pe fondul cauzei pârâta a susţinut că nu există raport juridic comercial între societate şi V.D.I., conducătorul auto, vinovat de producerea accidentului.
4. Prin sentinţa civilă nr. 408 din 30 noiembrie 2010 Tribunalul Vrancea – secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:
- A respins ca neîntemeiate excepţiile privind netimbrarea acţiunii, lipsa calităţii procesuale active a SC G.S. SRL, inadmisibilităţii acţiunii, faţă de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., lipsei calităţii de reprezentant a SC G.S. SRL şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei şi nulităţii cererii de intervenţie, invocate de pârâta SC A.R.A.V.I.G. SA Bucureşti cu privire la acţiunea principală şi la cererea de intervenţie.
A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC G.S. SRL, prin administrator C.V.S. în numele şi pentru reclamanţii P.A.P., P.L., B.A. şi B.V.L. în contradictoriu cu pârâta SC A.R.V.I.G. SA, pentru despăgubiri şi cererea de intervenţie formulată de D. (fostă B.) D., în numele şi pentru minorii B.R.I. şi B.R.A. aşa cum a fost completată şi în consecinţă:
A obligat pârâta să plătească reclamantei următoarele sume:
- în numele şi pentru mandanţii P.A.P. şi P.I.L. din comuna Ţifeşti, jud. Vrancea, suma de 15.000 lei cu titlu de despăgubiri materiale şi 100.000 euro la cursul B.N.R. din data de 31 octombrie 2008 cu titlu de daune morale, precum şi suma de 71,40 lei cu titlu de cheltuieli de judecată;
- în numele şi pentru mandanţii B.A. şi B.G.V.L., suma de 15.000 lei cu titlu de despăgubiri materiale şi 100.000 euro la cursul B.N.R. din data de 31 octombrie 2008 cu titlu de daune morale, precum şi la plata sumei de 71,40 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
A obligat pârâta să plătească intervenientei D.D. în numele şi pentru minorii B.R.A. şi B.R.I., ambii născuţi la data de 15 iunie 2003, următoarele despăgubiri:
- o prestaţie periodică lunară de ¼ din venitul mediu pe economie începând cu data de 31 octombrie 2008 şi până la majoratul minorilor;
- pentru perioada 03 martie 2010 până la data pronunţării, 30 noiembrie 2010 aplică din oficiu pârâtei o penalitate de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, calculată la nivelul prestaţiei periodice lunare;
- suma de 600.000 euro la cursul B.N.R. din data de 31 octombrie 2008 cu titlu de daune morale.
A obligat pârâta să plătească intervenientei cheltuieli de judecată în sumă de 6.000 lei.
A atras atenţia intervenientei D.D. că drepturile asupra sumelor de bani cuvenite celor doi minori se pot exercita doar cu respectarea dispoziţiilor art. 98 şi 99 C. fam., respectiv numai în interesul superior al minorilor.
A dispus în acest sens sesizarea autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului prin D.G.A.S.P.C. Vrancea şi prin intermediul acesteia Autoritatea similară din statul de rezidenţă, Italia, prin comunicarea unui exemplar al prezentei sentinţe.
5. Pentru a se pronunţa astfel prima instanţă a reţinut în fapt şi în drept următoarele:
Cu privire la excepţia netimbrării acţiunii şi intervenţiei tribunalul a apreciat că scutirea de plata taxei de timbru prevăzută de art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997 modificată este incidentă în cauză deoarece daunele pretinse sunt rezultatul unei infracţiuni de ucidere din culpă, iar judecarea acţiunii civile în despăgubiri alăturat acţiunii penale a fost împiedicată de stingerea acţiunii penale prin decesul făptuitorului.
Totodată, tribunalul apreciază că solicitarea de daune morale şi respectiv obligarea la plata prestaţiei periodice de întreţinere către minori sunt scutite de plata taxei de timbru conform art. 15 lit. f) şi c) din Legea nr. 146/1997.
În ce priveşte calitatea procesuală activă a societăţii reclamante şi calitatea de reprezentant a persoanei care a semnat acţiunea, tribunalul a apreciat că procurile depuse de reclamantă fac dovada faptului că mandatul a fost dat societăţii comerciale prin administratorul statutar, mandat legal deoarece vizează dreptul la despăgubiri asupra cărora părţile pot dispune.
În ce priveşte calitatea procesual pasivă a societăţii pârâte, tribunalul a constatat că la dosar s-a făcut dovada existenţei la momentul producerii accidentului a poliţei de asigurare de răspundere civilă obligatorie prin confirmarea transmisă de SC A. SA – sucursala Cluj.
Referitor la inadmisibilitatea acţiunii în raport de neîndeplinirea procedurii reglementate de art. 7201 C. proc. civ. instanţa a constatat că această excepţie este neîntemeiată deoarece societatea reclamantă conform mandatului primit s-a adresat la 12 ianuarie 2009 cu cerere de despăgubiri filialei Galaţi din cadrul societăţii pârâte căreia i-a predat întreaga documentaţie.
Prima instanţă a apreciat că excepţia inadmisibilităţii este neîntemeiată şi faţă de intervenientă în condiţiile în care acesta a intervenit într-o procedură în curs de derulare, iar drepturile solicitate respectiv daune morale şi prestaţia perioadă sunt formulate în numele a doi minori.
Totodată instanţa apreciază că procedura instituită de art. 7201 C. proc. civ. nu este obligatorie aşa cum rezultă din Nota de fundamentare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 act normativ prin care s-a reintrodus această instituţie în Codul de procedură civilă.
Pe fondul cauzei prima instanţă a reţinut că în condiţiile în care poliţa efectivă de asigurare nu a fost depusă la dosar, limitele de asigurare sunt determinate în baza Ordinului C.S.A. nr. 8/2008, în vigoare la momentul încheierii poliţei şi producerii accidentului, care stabileşte un nivel maxim de 750.000 euro la cursul B.N.R. din data producerii accidentului.
În cuantificarea daunelor materiale şi morale acordate tribunalul a acut în vedere dispoziţiile martorilor audiaţi care au declarat că la înmormântare au participat peste 150.200 persoane, precum şi consecinţele negative suferite de cei în cauză în plan fizic, psihologic şi afectiv alături de importanţa valorilor lezate.
II Apelul.
Decizia pronunţată de instanţa de control judiciar Curtea de Apel Galaţi.
Împotriva sentinţei fondului a declarat apel societatea pârâtă pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie atât sub aspectul soluţionării excepţiilor invocate cât şi pe fondul cauzei.
Prin decizia nr. 37/A din 5 mai 20911 Curtea de apel Galaţi - secţia comercială, maritimă şi fluvială a admis apelul declarat de pârâta şi a schimbat sentinţa fondului în sensul anulării acţiunii introductive formulată de reclamanta SC G.S. SRL pentru lipsa calităţii de reprezentant; cererea de intervenţie formulată de D.D. a fost respinsă ca prematură.
Instanţa de apel a constatat din examinarea celor trei procuri autentificate care atestă mandatul dat de cei patru reclamanţi societăţii comerciale SC G.S. SRL de a introduce, susţine şi retrage orice acţiune civilă, ca activitatea de reprezentare juridică, în temeiul unui mandat judiciar nu figurează în obiectul de activitate al societăţii comerciale, obiect care se referă la consultanţă pentru afaceri şi management (cod CAEN 7414), iar în secundar la activităţi auxiliare ale caselor de asigurări şi de pensii (cod CAEN 6720).
În acelaşi sens instanţa reţine că persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut, orice act care nu este făcut în vederea realizării acestui scop fiind lovit de nulitate.
Aşa fiind, instanţa constată că mandatul acordat SC G.S. SRL de cei patru reclamanţi încalcă limitele specializării capacităţii de folosinţă a mandatarului, fiind un act nul, ceea ce impune conform art. 161 alin. (2) C. proc. civ. anularea cererii de chemare în judecată pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant a SC G.S. SRL în raport cu cei patru reclamanţi.
În ce priveşte cererea de intervenţie principală formulată de D.D. instanţa constată că prealabil introducerii ei, intervenienta nu a îndeplinit procedura obligatorie, prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., a concilierii prealabile cu pârâta societatea de asigurări, ceea ce atrage sancţiunea respingerii intervenţiei ca prematur introdusă.
III Recursul. Motivele de recurs.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs la data de 29 iunie 2001 în termen legal, SC G.S. SRL, precum şi persoanele fizice P.P., P.L., B.A. şi B.V.L., în nume propriu, iar prin cererea din data de 20 iunie 2010 au declarat recurs şi intervenienţii B.R.I. şi B.R.A. prin reprezentant legal de D.D.
7. Recursul reclamantei SC G.S. SRL şi a celor patru persoane fizice a vizat modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant al societăţii comerciale.
Sub un prim aspect recurenţii susţin că hotărârea atacată este nelegală în condiţiile în care instanţa de apel în considerentele sale ignoră total apărările invocate prin concluziile formulate în această fază procesuală, ceea ce constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ.
Pe fondul excepţiei recurenţii susţin că din procurile depuse la dosar rezultă că mandatul a fost dat numitului C.V.S. în calitate de administrator al societăţii care are în obiectul de activitate şi servicii de consultanţă în domeniul asigurărilor.
Arată recurenţii că întrucât pârâta intimată nu a dat curs cererii de despăgubiri, societatea prin administrator a încheiat contractul de asistenţă juridică cu cabinetul de avocatură care a emis pe numele societăţii factura fiscală, contract care a fost semnat şi de cele patru persoane fizice.
Potrivit recurenţilor, instanţa de apel nu a coroborat menţiunile din procurile juridice cu activitatea procesuală concretă, ceea ce conducea la soluţia respingerii excepţiei.
Cu referire la prematuritate se susţine că litigiul nu impune realizarea procedurii concilierii prevăzute de art. 7201 C. proc. civ. deoarece reclamanţii nu au calitatea de părţi într-un raport juridic comercial ci de terţii păgubiţi.
În drept, recurenţii şi-au întemeiat criticile formulate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. solicitând casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare la aceiaşi instanţă de apel.
8. Recurenţii intervenienţi au invocat în susţinerea recursului motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9, în dezvoltarea cărora au susţinut că în mod greşit a fost respinsă cererea de intervenţie ca prematură, excepţie pe care instanţa nu a pus-o în discuţia părţilor.
Arată recurenţii că în ce priveşte fondul excepţiei, procedura instituită de art. 7201 C. proc. civ. nu este obligatorie, ci reprezintă numai o posibilitate pusă la dispoziţia reclamanţilor, în acţiuni având ca obiect pretenţii comerciale să încerce realizarea pe cale amiabilă a drepturilor invocate.
Se mai susţine că alături de daunele morale s-a solicitat şi plata unei prestaţii periodice pentru cei doi minori, prestaţii care nu intră sub incidenţa art. 7201 C. proc. civ.
Pentru aceste argumente recurenţii solicită admiterea recursului, casarea deciziei şi în rejudecare menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei fondului.
9. Asupra recursurilor.
Înalta Curte verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de motivele invocate, constată că recursurile promovate în cauză sunt nefondate pentru considerentele ce urmează:
9.1. Cu privire la recursul declarat de recurenţii reclamanţi.
Actele dosarului relevă incontestabil faptul că acţiunea introductivă a fost promovată de către SC G.S. SRL, în numele şi pentru cele patru persoane fizice, aşa cum se precizează in terminis în preambulul cererii de chemare în judecată, în baza mandatului judiciar conferit de mandanţi prin cele trei procuri autentice ataşate cererii.
Aceiaşi concluzie o impune şi verificarea împuternicirii avocaţiale din 2 mai 2009 (fila 4 dosar judecătorie) contractul de asistenţă tehnică fiind încheiat de către societate pentru cele patru persoane fizice.
Posibilitatea reprezentării părţilor în judecată prin mandatar este recunoscută de lege, condiţiile de exercitare ale mandatului judiciar fiind reglementate de dispoziţiile art. 67-69 C. proc. civ.
În cauză mandatul a fost dat unei societăţi comerciale cu răspundere limitată, respectiv administratorului statutar ca reprezentant legal al societăţii.
Aptitudinea generală şi abstractă unei persoane juridice de a avea drepturi şi obligaţii, de a fi subiect de drept civil, respectiv de a intra ca atare în raporturi juridice civile, constituie capacitatea juridică de folosinţă şi exerciţiu şi este guvernată de regulile generale din Decretul nr. 31/1994 şi de dispoziţii din Legea nr. 31/1990.
Capacitatea de folosinţă a societăţii comerciale este circumscrisă scopului pentru care societatea a fost constituită, societatea putând încheia numai acele acte juridice (acte de comerţ) care servesc la realizarea obiectului de activitate.
Or, reprezentarea juridică în baza unei procuri pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată, susţinere, retragere de orice acţiune nu intră în obiectul de activitate al societăţii comerciale în cauză.
Nu se poate pune semnul egalităţii între consultanţă pentru afaceri şi management sau servicii de consultanţă în domeniul asigurărilor şi pensiilor şi activitatea de reprezentare juridică în baza unui mandat judiciar, aşa cum susţine fără temei recurentele.
Activităţile juridice de consultanţă, reprezentare şi asistenţă constituie, după caz, activităţi specifice profesiei de avocat, consilier juridic, notar, autorizarea şi înmatricularea de societăţi comerciale având ca obiect consultanţă asistenţă şi reprezentare juridică în temeiul Legii nr. 31/1990 fiind inadmisibilă.
O societate comercială se constituie în scopul desfăşurării unei activităţi comerciale prin săvârşirea uneia sau mai multor fapte obiective de comerţ (art. 1 din Legea nr. 31/1990), activităţile de consultanţă şi reprezentare judiciară fiind excluse din categoria faptelor obiective de comerţ.
Cum, încălcarea principiului specializării capacităţii de folosinţă este sancţionată cu nulitatea actului juridic care nu este făcut în concordanţă şi pentru realizarea obiectului de activitate stabilit prin actul constitutiv, (art. 34 din Decretul nr. 31/1954) soluţia adoptată de instanţa de apel, de anulare a cererii de chemare în judecată pentru lipsa calităţii de reprezentant este pe deplin legală.
Altfel spus, nulitatea procurii date, pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată şi reprezentare, unei societăţi comerciale care potrivit limitelor impuse de principiul specializării capacităţii de folosinţă nu poate desfăşura astfel de activităţi, atrage sancţiunea anulării cererii de chemare în judecată pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant după art. 161 alin. (2) C. proc. civ.
Argumentele societăţii – reprezentant, cât şi ale persoanelor fizice reprezentate, invocate prin recursul comun declarat în cauză, cu privire la valabilitatea procurilor pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată sunt lipsite de relevanţă juridică în raport de considerentele de mai sus, aşa încât, Înalta Curte va respinge recursul reclamanţilor ca nefondat.
9.2. Cu privire la recursul intervenientei D.D. în calitate de reprezentantă legală a minorilor B.R.I. şi B.R.A.
Sub un prim aspect Curtea statuează, cu caracter de principiu, ca o premisă a analizei ce urmează că dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ. introduse prin O.U.G. nr. 138/2000 în capitolul XIV C. proc. civ. intitulat ,,Dispoziţii privind soluţionarea litigiilor în materie comercială” au caracter obligatoriu, concluzie desprinsă nu numai din formularea imperativă a textului de lege (alin. (1)) dar şi din dispoziţiile cuprinse în alineatele următoare prin care se instituie un ansamblu de norme şi de reguli prescrise de legiuitor în vederea realizării concilierii directe prealabil introducerii cererii de chemare în judecată.
Or, în măsura în care concilierea prealabilă ar avea caracter dispozitiv, aşa cum susţine recurenta, aceste reguli de bază cu caracter strict nu s-ar mai justifica.
În acelaşi sens, Curtea apreciază că atingerea scopului declarat al acestei reglementări de soluţionare de urgenţă a litigiilor comerciale, de conservare a relaţiilor comerciale existente, dar şi de prevenire a introducerii unor cereri abuzive sau intempestive, nu poate fi atins decât prin respectarea întocmai a reglementării astfel instituite.
În cauza de faţă natura comercială a litigiului este incontestabilă, atât acţiunea principală, cât şi intervenţia sunt îndreptate împotriva unei societăţi comerciale de asigurări, care săvârşeşte fapte de comerţ unilaterale sau mixte şi prin urmare elementul subiectiv este acela care atribuie comercialitate (art. 56 C. com.).
Obiectul cererii de intervenţie, ca de altfel şi cel al acţiunii principale constând în plata de despăgubiri, este evaluabil în bani aşa încât sunt îndeplinite cerinţele impuse de art. 7201 C. proc. civ. referitoare la obligativitatea îndeplinirii procedurii prealabile a concilierii directe, după natura comercială a litigiului şi obiectul evaluabil în bani.
Factual, actele dosarului relevă ca intervenienta în nume propriu nu a îndeplinit această procedură prealabilă depunerii cererii de intervenţie.
Prin cererea de recurs, se susţine de către recurentă, că în ipoteza intervenţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 49 alin. (2) C. proc. civ. într-un proces deja în curs, această procedură nu mai era necesară, deoarece cel care intervine va lua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenţiei (art. 53 C. proc. civ.).
Argumentul recurentei întemeiat pe dispoziţiile art. 53 C. proc. civ. nu este însă de natură să impună concluzia ca în ipoteza unei intervenţii principale într-un proces deja declanşat, concilierea prealabilă nu se mai justifică.
Cererea de intervenţie principală, este o cerere în justiţie, o veritabilă acţiune prin care intervenientul principal tinde să-şi valorifice un drept propriu.
Deşi este conexă cu acţiunea principală deoarece se grefează pe aceasta, intervenţia principală are un caracter autonom şi independent, deoarece are un obiect propriu, distinct de cel al acţiunii principale, obiect prin care intervenientul îşi valorifică dreptul său propriu.
În alte cuvinte intervenientul principal este un veritabil reclamant care se bucură de independenţa procesuală.
Aceste trăsături esenţiale ale intervenţiei principale impun cerinţa procedurii prealabile obligatorii atunci când obiectul cererii şi natura comercială a litigiului se înscriu în dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ.
Este adevărat că cererea de intervenţie principală trebuie să aibă legătură cu cererea principală, deoarece se grefează pe ea, dar obiectul ei distinct, caracterul independent şi autonom impun în egală măsură şi concluzia aplicării dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ.
Independenţa procesuală a intervenientului principal, având calitatea unui veritabil reclamant care poate, în principiu, să facă orice acte de procedură permise de lege, indiferent de atitudinea procesuală a celorlalte părţi, trebuie înţeleasă şi în sensul că obligaţia de îndeplini procedura prealabilă a concilierii directe cu pârâta din cauză, îi incumbă în mod intentestabil şi direct chiar şi în ipoteza în care reclamantul din cererea iniţială a îndeplinit în ce-l priveşte această cerinţă, pentru pretenţiile sale, care sunt însă distincte de cele ale intervenientului deşi derivă din acelaşi raport sau fapt juridic.
Soluţionarea litigiului prin concilierea directă cu cealaltă parte, în sensul art. 7201 C. proc. civ. se îndeplineşte prin comunicarea pretenţiilor, a temeiurilor şi actele doveditoare, or, aceste cerinţe nu pot fi îndeplinite prin raportare la o procedură prealabile realizată de reclamantul iniţial pentru pretenţiile sale distincte.
În sfârşit, Curtea constată din analiza dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ. că numai în ipoteza în care pârâtul formulează cerere reconvenţională, procedura concilierii directe pentru pretenţiile pârâtului astfel valorificate, nu se mai impune, din raţiuni evidente, în condiţiile în care reclamantul şi pârâtul s-au întâlnit în concilierea iniţiată de reclamant prealabil introducerii cererii.
Raţiunile care stau la baza excepţiei exprese a concilierii în ipoteza formulării unei cereri reconvenţionale în cauză, nu permit, extinderea acestei exceptări, pe cale de interpretare prin analogie, deoarece între intervenţia principală şi cererea reconvenţională există deosebiri esenţiale sub aspectul caracteristicilor juridice cu relevanţă în chestiunea examinată.
Prin cererea reconvenţională pârâtul îşi valorifică pretenţiile proprii în legătură cu cererea reclamantului (art. 119 alin. (1)) C. proc. civ. pe când intervenientul principal prin cererea de intervenţie îşi valorifică pretenţiile proprii faţă de pârâtul din cauză.
Aşa fiind, soluţia pronunţată de instanţa de apel în sensul respingerii ca premature a cererii de intervenţie nu este susceptibilă de critica sub aspectul încălcării sau aplicării greşite a dispoziţiilor legale incidente susmenţionate.
Excepţia neîndeplinirii cerinţelor art. 7201 C. proc. civ. de către interveniente a fost invocată de pârâta prin întâmpinare depusă, în faţa primei instanţei şi reiterată prin motivele de apel, astfel că şi sub aspect procedural susţinerile recurentei interveniente se vădesc nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii SC G.S. SRL, P.P., P.L., B.A. şi B.V.L. şi de intervenienţii în nume propriu B.R.I. prin reprezentant D.D. şi B.R.A. prin reprezentant D.D. împotriva deciziei nr. 37/A din 5 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi - secţia comercială, maritimă şi fluvială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3961/2011. Civil. Obligatia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4195/2011. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
