ICCJ. Decizia nr. 4440/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4440/2011
Dosar nr. 7516/3/2008
Şedinţa publică din 26 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 7516/3/2008, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul C.A.G. a chemat în judecată pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, pentru ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului teren intravilan, fără construcţii, în suprafaţă de 705,65 m.p., situat în Bucureşti, sector 1, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul în litigiu a aparţinut autorului său, C.G., care l-a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 26 februarie 1937.
A mai arătat că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de către stat prin Decizia nr. 473 din 18 martie 1955 a Secţiunii Financiare a Capitalei şi dat în folosinţa fostului Sfat Popular al raionului I.V. Stalin.
Autorul reclamantului a decedat la 26 iulie 1986, reclamantul fiind unicul moştenitor al acestuia, în calitate de nepot de frate, conform certificatului de moştenitor din 13 mai 2003.
Prin folosirea unor manopere frauduloase, numita S.A. a obţinut restituirea în natură a imobilului în litigiu, prin sentinţa civilă nr. 213 din 08 ianuarie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sentinţă schimbată în tot prin Decizia civilă nr. 396 A/2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a deciziei civile nr. 527/2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Ca o consecinţă legală, dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 433/1999 a fost revocată prin dispoziţia nr. 1081 din 04 august 2003, restabilindu-se situaţia anterioară, în sensul că terenul a reintrat în posesia Statului.
Prin notificarea nr. 293/2002, reclamantul a solicitat restituirea în natură a terenului, notificare nesoluţionată până la data introducerii prezentei acţiuni.
Prin sentinţa civilă nr. 526 din 08 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul C.A.G., reţinându-se în considerentele hotărârii următoarele:
Din înscrisurile aflate la dosar rezultă că terenul în litigiu a fost înstrăinat succesiv prin mai multe contracte de vânzare-cumpărare autentificate, respectiv contractul din 24 iunie 1999 şi din 17 august 2001 nefiind depuse alte înscrisuri referitoare la anularea respectivelor contracte.
Constatând că pârâta, învestită cu soluţionarea notificării, nu a respectat obligaţia instituită prin art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi, văzând dispoziţiile deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, se impune ca instanţa de judecată să evoce fondul cauzei şi să constate temeinicia sau netemeinicia hotărârii.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de Statul Român, reclamantul în calitate de persoană îndreptăţită având dreptul la măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Având în vedere că terenul face parte din domeniul public al statului, conform relaţiilor comunicate de către pârâtă, fiind afectat unei utilităţi publice, instanţa de fond a apreciat că restituirea în natură nu este posibilă, persoana îndreptăţită putând opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent (art. 7 din Legea nr. 10/2001).
Cum, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat numai restituirea în natură a terenului şi având în vedere principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil în conţinutul căruia intră şi dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată, Tribunalul a respins cererea.
Împotriva acestei decizii a declarat apel reclamantul C.A.G., criticând-o ca nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:
Teza reţinută de prima instanţă potrivit căreia „terenul în litigiu ar face parte din domeniul public al statului" şi afirmaţia că „terenul este afectat de utilităţi publice", este total greşită, întrucât terenul în litigiu este loc viran aşa cum rezultă din actele aflate la dosar şi din expertizele tehnice efectuate în cauză.
A mai susţinut că tot greşit reţine prima instanţă că înainte de promovarea prezentei acţiuni terenul în litigiu a fost restituit numitei S.A., care prin manopere frauduloase, şi împreună cu alte persoane oficiale din justiţie a obţinut restituirea în natură a imobilului în litigiu prin sentinţa civilă nr. 213 din 8 ianuarie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti schimbată în tot prin deciziile instanţelor de control judiciar.
Apelantul-reclamant a mai arătat că, imediat după punerea în executare a sentinţei civile mai sus menţionată, S.A. a înstrăinat terenul unui terţ şi mai apoi a fost vândut în lanţ, succesiv şi nelegal la alte trei părţi.
Esenţial este faptul că terenul în litigiu nu are regim de domeniu public – parc şi poate fi restituit în natură, conform dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 170 A din 19 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a fost respins apelul formulat de reclamantul C.A.G.
Pentru a decide astfel curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte preluarea abuzivă a imobilului în litigiu, curtea a constatat că această susţinere a fost confirmată de prima instanţă, imobilul fiind supus regimului juridic prevăzut de Legea nr. 10/2001.
A constatat ca fiind întemeiată critica apelantului-reclamant referitoare la greşita reţinere de către instanţa de fond a faptului că imobilul se află în domeniul public, având în vedere că din nicio probă nu rezultă acest lucru.
Pe de altă parte, toate instituţiile cu atribuţii în administrarea parcurilor şi spaţiilor verzi, de la care s-a încercat obţinerea unui răspuns nu au confirmat această teorie.
Curtea a constatat că există un alt impediment la restituire dat de faptul că nu s-a făcut dovada că imobilul s-ar afla în posesia Municipiului Bucureşti, având în vedere că, terenul a fost înstrăinat succesiv după emiterea dispoziţiilor nr. 433/1999 şi 687/1999, ulterior revocată prin dispoziţia nr. 1081/2003, prin mai multe contracte de vânzare-cumpărare autentificate, respectiv contractul din 24 iunie 1999 şi din 17 august 2001, nefiind depuse alte înscrisuri.
Deşi în dispoziţia nr. 1081/2003 a Primăriei Municipiului Bucureşti se dispune că A.F.I. să reînscrie dreptul de proprietate al Municipiului Bucureşti, în Registrul de Carte Funciară acest lucru nu s-a putut întâmpla cât timp nu s-a făcut dovada anulării contractelor subsecvente.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamantul C.A.G. invocând cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele critici de nelegalitate:
Instanţa de apel, după punerea concluziilor în fond şi rămânerea în pronunţare, precum şi după trei amânări de pronunţare succesive, a câte o săptămână, a repus cauza pe rol şi, fără să pună în discuţia părţilor necesitatea unor relaţii suplimentare a dispus fără a informa părţile, din oficiu, o adresă către Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliare, spre a comunica un extras de carte funciară pentru imobilul în litigiu.
Pe baza răspunsului primit, incomplet şi nelegal, instanţa de apel a procedat în mod superficial şi a interpretat în mod greşit actul juridic primit de la Oficiul de Cadastru, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Impedimentul la restituire, dat de faptul că nu s-a făcut dovada că imobilul s-ar afla în posesia Municipiului Bucureşti, terenul în litigiu fiind înstrăinat succesiv după emiterea dispoziţiilor nr. 433/1999 şi nr. 687/1999, care ulterior au fost revocate prin dispoziţia nr. 1081/2003, prin mai multe contracte de vânzare, nu a fost pus în discuţia părţilor, şi, în acest fel, susţine recurentul, s-a încălcat dreptul la apărare.
A mai susţinut că despre acest impediment a luat la cunoştinţă după redactarea deciziei instanţei de apel.
Tot în legătură cu această critică, recurentul a expus considerentele pentru care s-a dispus revocarea dispoziţiilor nr. 433/1999 şi nr. 487/1999 prin dispoziţia nr. 1081/2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, că Administraţia Fondului Imobiliar s-a conformat, operând anularea dispoziţiilor nelegale.
Cu toate acestea, prin adresa solicitată ulterior, la cererea instanţei, la pct. 9 din extrasul de carte funciară scris cu pixul şi ştampilată de cei în drept, se precizează „Sub nr. 367 din 20 august 2003, s-a notat în R.T.I., anularea dispoziţiei Primăriei Municipiului Bucureşti pentru terenul de 763,5 m.p."
Recurentul-reclamant a mai arătat că terţii subdobânditori, indiferent dacă s-au înscris sau nu în cartea funciară, nu au niciun drept, de nicio natură, Legea nr. 7/1996 nefiind creditoare de drepturi, iar instanţa de apel ignoră voit caracterul cărţii funciare indiferent de rubrici, atât timp cât prin dispoziţia nr. 1081 din 04 august 2003 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti s-a dispus ca Administraţia Fondului Imobiliar să reînscrie dreptul de proprietate al Municipiului Bucureşti.
Faţă de cele expuse recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi a hotărârii primei instanţe în sensul admiterii acţiunii şi retrocedării în natură a terenului în litigiu.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul C.A.G. este întemeiat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:
Din considerentele deciziei instanţei de apel, rezultă, fără putinţă de tăgadă, că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv de către Statul Român, şi că recurentul-reclamant este persoană îndreptăţită la restituire, însă singurul impediment la restituire este dat de faptul că nu s-a făcut dovada că imobilul s-ar afla în posesia Municipiului Bucureşti, având în vedere că terenul în litigiu a fost înstrăinat succesiv după emiterea dispoziţiilor nr. 433/1999 şi 687/2003 emise de Primarul Municipiului Bucureşti.
Prin această ultimă dispoziţie s-a dispus ca Administraţia Fondului Imobiliar să reînscrie dreptul de proprietate al Municipiului Bucureşti în Registrul de Carte Funciară al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Din adresa din 03 martie 2010 emisă de Primăria Sectorului 1 Bucureşti rezultă că terenul în suprafaţă de 705,65 m.p., are destinaţia de spaţiu verde, conform art. 4 lit. b) din Legea nr. 24/2007.
În cauză, din raportul de expertiză tehnică (Dosar nr. 7516/3/2008) rezultă că terenul în litigiu, situat în sector 1, Bucureşti, este teren viran şi este liber de orice construcţii sau reţele edilitare de interes public sau privat, şi poate fi restituit în natură integral.
Din adresa din 05 decembrie 2009 eliberată de Direcţia de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului rezultă că terenul din Bucureşti, conform Planului Urbanistic Zonal aprobat prin hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 279/2000, se află în zonă protejată şi este marcat ca fiind spaţiu verde amenajat.
Din adresa nr. 7516/3/2008 emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti rezultă că terenul în litigiu nu se află în administraţia A.L.P.A. Bucureşti.
Din extrasul de carte funciară, la poziţia 9 s-a consemnat cu pixul „Sub nr. 367 din 20 august 2003 s-a notat în R.T.I. anularea dispoziţiei Primăriei Municipiului Bucureşti pentru 763,5 m.p. teren".
În raport cu cele expuse rezultă că nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu au stăruit prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului cu privire la regimul juridic al terenului în litigiu.
Instanţa de apel avea îndatorirea să ordone completarea probelor cu acte pentru a stabili dacă în urma revocării dispoziţiilor nr. 433/1999 şi 687/1999 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, dreptul de proprietate al Municipiului Bucureşti asupra terenului în litigiu a fost înscris în cartea funciară.
Pentru identificarea terenului, instanţa de apel putea să dispună o expertiză tehnică care să stabilească dacă acesta este liber de construcţii sau afectat de utilităţi publice şi dacă poate sau nu fi restituit în natură.
În fine, trebuia verificată şi apărarea formulată insistent de reclamant, de a fi ataşate la dosar eventualele acte de înstrăinare a terenului în litigiu, după ce prin dispoziţia nr. 1081/2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti s-a dispus reînscrierea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu în favoarea Municipiului Bucureşti.
După completarea probelor şi apoi după examinarea prin coroborare a tuturor probelor administrate, instanţa va fi în măsură să hotărască asupra apelului declarat de reclamant, stabilind o situaţie de fapt şi de drept corectă.
În consecinţă, în temeiul art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant, va casa Decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul C.A.G. împotriva deciziei civile nr. 170 A din 29 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4442/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4437/2011. Civil → |
|---|
