ICCJ. Decizia nr. 4446/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4446/2011
Dosar nr. 4937/108/2009
Şedinţa publică din 26 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la această instanţă la data de 23 septembrie 2009, în Dosarul nr. 4937/108/2009, reclamantul I.R. a chemat în judecată Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, prin D.G.F.P. Arad, solicitând să se constate caracterul politic al măsurilor administrative abuzive la care au fost supuşi părinţii lui, I.Ş. şi I.(T.)G., în prezenţi decedaţi, respectiv deportarea tatălui său, I.Ş., în U.R.S.S. în perioada 01 februarie 1945-27 septembrie 1948 şi a mamei sale, I.(T.)G., în perioada 15 ianuarie 1945-31 octombrie 1949.
În temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, solicită obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral pe care l-au suferit părinţii lui, prin aplicarea de regimul comunist a acestor măsuri administrative cu caracter politic în sumă totală de 1.500.000 euro. Solicită şi cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii în fapt se arată că potrivit hotărârii emise de comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, conform Decretului-Lege nr. 118/1990 cu nr. 529 din 14 februarie 1991, se atestă că au fost deportaţi în U.R.S.S., I.Ş. în perioada 01 februarie 1945-27 septembrie 1948 şi I.(T.)G. în perioada 15 ianuarie 1945-31 octombrie 1949. Măsura cu caracter administrativ se încadrează în cerinţele dispoziţiilor art. 4 pct. 2 din Legea nr. 221/2009, coroborat cu art. 3 din OUG nr. 214/1999, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin întâmpinare, D.G.F.P. Arad a solicitat respingerea acţiunii ca nedovedită. Prin întâmpinare s-a arătat că cel ce pretinde daune morale trebuie să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituţie, ale reclamantului au fost afectate prin deportarea părinţilor săi.
Cu privire la cuantumul sumei pretinse, de 1.500.000 euro, acesta este nejustificat, în absenţa unor dovezi, apreciind că principiul reparării integrale a pagubei împiedică acordarea, cu titlu de despăgubiri, a unor sume mari de bani, nejustificate în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, instituţia răspunderii delictuale neputându-se transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce pretind dezdăunări în temeiul reglementărilor în vigoare şi solicită să se aibă în vedere practica constantă a instanţei supreme, care a apreciat că prejudiciul moral se stabileşte prin apreciere, dar nu o apreciere de ordin general, ci avându-se în vedere criterii din cazul concret dedus judecăţii şi bazat pe probe.
Prin sentinţa civilă nr. 96 din 17 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 4937/108/2009 a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul I.R. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi, în consecinţă:
S-a constatat caracterul politic al măsurii administrative de deportare în fosta U.R.S.S. a antecesorilor reclamantului, I.Ş. şi I.G.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 180.000 euro şi suma de 4.250 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că, din copia certificatului de moştenitor din 29 martie 2004 din Dosar nr. 61/2004 al BNP C.A.G., rezultă că moştenitori după defuncta I.G., decedată la 07 noiembrie 2003, sunt I.Ş., în calitate de soţ supravieţuitor, şi reclamantul I.R., în calitate de fiu.
Din copia certificatului de moştenitor din 19 august 2009 a BNA M.P. din Dosar nr. 88/2009 rezultă că moştenitor după defunctul I.Ş. decedat la 11 iulie 2009, este reclamantul I.R., în calitate de fiu.
Reclamantul I.Ş. a formulat cererea pentru măsurile administrative abuzive la care au fost supuşi părinţii lui, I.Ş. şi I.(T.)G., în prezenţi decedaţi, respectiv deportarea tatălui său, I.Ş., în U.R.S.S. în perioada 01 februarie 1945-27 septembrie 1948 şi a mamei sale, I.(T.)G., în perioada 15 ianuarie 1945-31 octombrie 1949.
Măsura abuzivă a deportării părinţilor reclamantului în perioada 01 februarie 1945-31 octombrie 1949 şi persecuţiile la care au fost supuşi i-a marcat puternic şi i-a schimbat fizic şi psihic, li s-a cauzat acestora şi un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecinţele dăunătoare, neevaluabile în bani, care a influenţat şi relaţiile sociale – onoarea, reputaţia – şi aspecte care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane – relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victime. Lipsirea de libertate prin deportarea în U.R.S.S., fiind deportaţi din motive politice, a avut consecinţe care au fost resimţite de autorii reclamantului şi după momentul întoarcerii acasă, fiindu-le afectate printre altele şi sursele de venit.
Din acest motiv, instanţa sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial, trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victime într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Dat fiind că caracterul politic al măsurii administrative la care au fost supuşi autorii reclamantului nu a mai fost necesară procedura instituită de art. 4 din acelaşi act normativ mai sus amintit, reclamantul putându-se adresa instanţei de judecată în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Autorii reclamantului au beneficiat de măsuri reparatorii conform Decretului-Lege nr. 118/1990, din anul 1990 şi până la data decesului, constând în indemnizaţia lunară acordată conform legii.
Reclamantul şi-a întemeiat cererea şi pe dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 coroborat cu art. 3 lit. c) şi d) din OUG nr. 214/1999 şi dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 221/2009.
Recunoaşterea unui drept de despăgubire nu poate fi explicat decât prin voinţa de a oferi satisfacţie să aibă o reală corespondenţă cu prejudiciul, aşa încât la cuantificarea sumei ce se va acorda instanţa va trebui să pună accentul pe importanţa prejudiciului din punct de vedere chiar al victimei, în mod repetat, jurisprudenţa Înaltei Curţi statuând că cea mai în măsură a cuantifica un astfel de prejudiciu este chiar persoana în cauză, victima unui asemenea prejudiciu.
La stabilirea despăgubirii acordate reclamantului pentru repararea daunelor morale încercate, pe lângă criteriile anterior enunţate, obiective, se vor avea în vedere şi cele ce se vor face numai pe baza calităţii personale şi profesionale a judecătorului cauzei cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei în despăgubirea acordată pentru a nu ajunge în situaţia îmbogăţirii fără justă cauză, însă statuând în echitate şi într-un cuantum rezonabil.
De asemenea, cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene care este obligatorie în egală măsură, ca şi normele Convenţiei întrucât alcătuiesc împreună un bloc de convenţionalitate, urmează să se constate că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală pe baza unei aprecieri echitabile.
Împotriva sentinţei civile nr. 96 din 17 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 4937/108/2009 au declarat apel reclamantul I.R. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat de D.G.F.P. Arad.
Reclamantul I.R. a criticat hotărârea sub aspectul cuantumului sumelor acordate, apreciind că se cuvenea o despăgubire în cuantum de 1.500.000 euro, ca urmare a deportării părinţilor săi, în U.R.S.S., în perioada 1945-1949.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat de D.G.F.P. Arad, au solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei în sensul respingerii acţiunii, deoarece reclamantul, respectiv părinţii acestuia, au beneficiat de facilităţi stabilite prin Decretul-Lege nr. 118/1990, iar la dosar nu există depuse documente administrative care să ateste ce autorităţi au dispus măsura administrativă a deportării în fosta U.R.S.S.
S-a mai criticat şi cuantumul sumelor acordate cu titlu de despăgubiri.
Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia nr. 164/A din 20 mai 2010, a respins apelul reclamantului I.R., a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor acordate, la 20.000 euro.
În considerentele hotărârii s-a reţinut că reclamantul a făcut dovada că are calitatea de descendent, respectiv este fiul antecesorilor săi I.Ş. şi I.G., persoane supuse măsurii administrative represive, cu caracter politic, de deportare în fosta U.R.S.S. în perioada ianuarie-februarie 1945, septembrie-octombrie 1948, 1949.
Cu privire la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat, Curtea a reţinut că deşi prima instanţă a făcut o referire implicită la criteriile existente în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în materie de daune morale, a stabilit un cuantum al acestora care nu are justificare prin raportare la subiectul beneficiar al despăgubirii, a prejudiciului cauzat acestuia ca urmare a deportării părinţilor săi şi prin însumarea aritmetică greşită a numărului de ani de deportare.
La stabilirea cuantumului prejudiciului, atât din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza nr. 2346/2002, Pretti contra Marii Britanii), cât şi din perspectiva practicii judiciare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, trebuie să se ţină seama şi de acele principii şi reguli care statuează în echitate, ceea ce înseamnă că în cuantificarea prejudiciului trebuie să se ţină seama atât de suferinţa cauzată reclamantului, dezvoltării sociale şi profesionale a acestuia, cât şi de modul în care ceilalţi membrii ai comunităţii, contemporani cu reclamantul, au avut a suporta aceleaşi suferinţe sau suferinţe asemănătoare, determinate, în genere, de aceleaşi cauze.
Din acest punct de vedere Curtea a apreciat că, în speţă, se impune reducerea cuantumului despăgubirilor acordate de către prima instanţă, de la suma de 180.000 euro, la suma de 20.000 euro.
În ceea ce priveşte recursul reclamantului, a fost respins având în vedere motivarea care a determinat admiterea apelului pârâtului Statului Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat de D.G.F.P. Arad, şi diminuarea cuantumului despăgubirilor acordate, cu menţiunea în plus că pretenţiile reclamantului de acordare a sumei iniţiale, menţionate în acţiunea introductivă nu au niciun fel de justificare în realitatea social economică obiectivă, hotărârile judecătoreşti neputând constitui izvoare de venituri băneşti foarte mari, ci dimpotrivă, hotărârile judecătoreşti trebuie să statueze în echitate.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs toate părţile din proces invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul-reclamant critică, în esenţă, hotărârea sub aspectul reducerii cuantumului despăgubirilor morale, arătând că în mod greşit a fost redus de la 180.000 euro la 20.000 euro atâta timp cât acţiunea a fost pornită în numele titularului dreptului, respectiv autorul reclamantului, I.Ş., şi mama acestuia, I.G., născută Theiss.
S-a mai arătat că la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale acordate s-a ignorat faptul că toate persecuţiile politice din perioada 1945-1989, fie de condamnare la închisoare, privare de libertate în locuri de deţinere, deportări cu domiciliu obligatoriu în ţară, strămutări sau deportări în străinătate şi-au pus adânc amprenta asupra personalităţii şi sănătăţii persoanelor persecutate. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului la care se face referire în Decizia recurată nu are legătură cu soluţionarea cauzei şi că trebuie să se facă trimitere la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte interzicerea torturii, dreptul la libertate şi la siguranţă.
Recurenta-pârâtă critică hotărârea sub următoarele aspecte:
- Reclamantul nu are calitate procesuală activă nefiind îndreptăţit a solicita despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 întrucât dispoziţiile legale permit condamnări şi măsuri administrative cu caracter politic luate persoanelor începând cu data de 06 martie 1945, iar antecesorii reclamantului au fost deportaţi în U.R.S.S., măsura luată de armata sovietică şi drept urmare acţiunea nu se încadrează în dispoziţiile legii speciale, respectiv art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
- Pretenţiile reclamantului nu se încadrează în dispoziţiile imperative prevăzute de art. 3, art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 221/2009, care se adresează numai persoanelor persecutate politic după instaurarea regimului comunist.
- La stabilirea cuantumului despăgubirilor nu s-a ţinut cont de drepturile de care au beneficiat antecesorii reclamantului în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.
- Acordarea sumei de 20.000 euro cu titlu de despăgubiri acordate reclamantului nu poate fi apreciată ca o reparaţie rezonabilă, ci aceasta a creat o îmbogăţire nejustificată a reclamantului. Trebuiau, conform principiului analogiei să se aibă în vedere prevederile art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 118/1990.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererilor de recurs, se constată nefondate recursurile, în considerentele celor ce succed:
În esenţă, recurenţii critică cuantumul despăgubirilor acordate, iar recurenta-pârâtă mai critică şi faptul că reclamantul nu are calitate procesuală activă, acţiunea neîncadrându-se în dispoziţiile imperative ale Legii nr. 221/2009 care se adresează numai persoanelor persecutate politic după instaurarea regimului comunist, iar antecesorii reclamantului au fost deportaţi în U.R.S.S., măsură luată de armata sovietică şi, drept urmare, pretenţiile reclamantului nu sunt supuse dispoziţiei art. 3, 4, 5 din legea sus-arătată.
Primordial trebuie menţionat că Legea nr. 221/2009 este un act normativ, cu caracter de complinire, elaborat şi adoptat după aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999, şi a completat cadrul legislativ referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale destinate a repara nedreptăţile comise de regimul politic anterior şi cuvenite victimelor totalitarismului comunist, realizând un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv şi să încerce să îşi exercite drepturile fundamentale.
Condamnările cu caracter politic sunt definite prin enumerare făcând trimitere expres la infracţiunile în baza cărora a fost pronunţată pe de o parte, iar pe de altă parte, prin trimitere la condamnări pentru fapte prevăzute de legea penală, dar care pot fi asimilate celor cu caracter politic, fiind săvârşite în scopul prevăzut de art. 2 din OUG nr. 214/1999.
Măsurile administrative cu caracter politic sunt definite ca măsuri administrative având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu – internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu pe de o parte, iar pe de altă parte, alte măsuri administrative, dacă scopul acestora a fost tot unul cu caracter politic.
Din interpretarea logică şi teleologică a acestora, rezultă cu prisosinţă faptul că toate persoanele, atât cele condamnate politic, cât şi cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative politice în perioada de referinţă beneficiază aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 5 alin. (1) din lege, de dreptul la despăgubiri morale sau materiale.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul susţine că autorii săi au fost deportaţi în fosta U.R.S.S. şi a dovedit că această măsură administrativă cu caracter politic s-a dispus în baza deciziei nr. 37902 din 18 mai 1992 emisă de Ministerul Apărării Naţionale, U.M. Piteşti, care viza pe tatăl reclamantului, I.Ş., şi respectiv adeverinţa din iulie 1959 emisă de Ministerul Afacerilor Interne, ce privea pe mama petentului, I.G.
Prin urmare, reclamantul a dovedit că împotriva autorilor săi a fost luată o măsură administrativă al cărui caracter politic este prevăzut de lege, contrar celor susţinute de pârât în sensul că acţiunea nu se încadrează în dispoziţiile imperative ale Legii nr. 221/2009.
Mai susţine pârâtul că reclamantul nu are calitate procesuală activă în promovarea cererii, că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acesteia, soţul sau descendenţii până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
În cauza pendinte, din copia certificatului de moştenitor din 29 martie 2004, rezultă că moştenitorii după defuncta I.G., decedată la 07 noiembrie 2003, sunt I.Ş., în calitate de soţ supravieţuitor, şi reclamantul, în calitate de fiu, iar, din certificatul de moştenitor din 19 august 2009 rezultă că moştenitor după defunctul I.Ş., decedat la 11 iulie 2009, este reclamantul.
Prin urmare, reclamantul face parte din clasa I de moştenitori legali, de pe urma autorilor săi, şi, raportat la textul de lege sus-enunţat, respectiv art. 5 din Legea nr. 229/2001, este cert că este îndreptăţit să promoveze prezenta acţiune.
Reclamantul a solicitat despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit în calitate de fiu al autorilor săi, victime ale unor măsuri administrative cu caracter politic.
Astfel de măsuri au lezat demnitatea şi onoarea, dar şi libertatea individuală, drepturile personale patrimoniale şi nepatrimoniale ocrotite de lege şi au drept consecinţe un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale.
Întinderea acestei compensaţii se stabileşte pe baza unor criterii cum ar fi durata măsurii abuzive, condiţiile de viaţă ale autorului, precum şi consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familie, fără a constitui un preţ al durerii, ci o reparaţie a unor prejudicii greu de calificat la nivel material, instanţa ţinând seama de aplicarea principiului îmbogăţirii fără justă cauză.
La cuantificarea daunelor morale s-a avut corect în vedere şi faptul că despăgubirile nu se cer personal de către cel care a fost victima abuzurilor regimului comunist, ci de un descendent de gradul I.
Repararea daunelor morale trebuie să fie considerate ca un complex de măsuri patrimoniale, al căror scop să fie acela de a da o anumită satisfacţie celor cărora regimul comunist le-a impus condiţii deosebit de grele de viaţă, fără a constitui o compensare materială, care este practic imposibilă sau un mijloc de îmbogăţire.
Corect s-a apreciat că se justifică acordarea de daune morale într-un cuantum de 20.000 euro pentru o perioadă de 3 şi respectiv 4 ani în care autorii reclamantului au fost deportaţi în fosta U.R.S.S.
Cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, iar în situaţia daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă în bani a acestora nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt.
La cuantificarea daunelor morale, contrat criticilor reclamantului susţinute prin motivele de recurs, s-a avut în vedere o serie de criterii, printre care, consecinţele negative suferite de reclamant pe plat fizic şi psihic, împotriva valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, cât şi măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
În privinţa cuantumului despăgubirilor s-a mai apreciat legal că principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a daunelor morale, imposibil de echivalat băneşte.
Cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene, care este obligatorie în egală măsură ca şi normele Convenţiei, întrucât alcătuiesc un bloc de convenţionalitate, s-a constatat că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure pe baza unei aprecieri în echitate, ţinând seama de circumstanţele cauzei.
Corect s-a reţinut că, în speţă, o statuare în echitate care să asigure reparaţia morală impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate de reclamant, astfel că, în stabilirea întinderii daunelor morale, instanţa de apel a luat în considerare consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate şi justificat s-a acordat suma de 20.000 euro.
Recurenta-pârâtă, prin motivele de recurs, susţine că despăgubirile morale acordate prin hotărâri recurate sunt nejustificate dar pentru acelaşi considerent (mai sus arătat) se va respinge şi acest motiv de recurs.
În concluzie, în urma analizării împreună a cererilor de recurs, se constată că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamantul I.R. şi pârâtul Statul Român, prin D.G.F.P. Arad, împotriva deciziei civile nr. 164 A din 20 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4449/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 4445/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
