ICCJ. Decizia nr. 4449/2011. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4449/2011
Dosar nr. 123/95/2010
Şedinţa publică din 26 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 71 de la 05 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia civilă, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul M.D.I., împotriva pârâtului Statul Român, în sensul obligării pârâtului la plata către reclamant a sumei de 25.000 euro, echivalent în RON la data plăţii.
Prima instanţă a reţinut că, în anul 1953 tatăl reclamantului, M.G.D., a fost trimis într-o colonie de muncă pe o perioadă de un an, în baza Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 1554/1952. Astfel, prin Decizia nr. 506/1953 emisă de Ministerul Securităţii Statului, s-a dispus trimiterea într-o colonie de muncă în perioada 16 august 1952-16 august 1953, autorul fiind eliberat la data de 26 februarie 1953 şi reîncarcerat ulterior. După retrimiterea în colonia de muncă, eliberarea a avut loc la data de 22 iunie 1954, până la acest moment măsura fiind executată în Penitenciarul Piteşti, iar autorul a decedat la data de 04 august 1981.
Instanţa a apreciat astfel că, datorită măsurii dispuse cu privire la tatăl reclamantului, şi anume executarea unei pedepse într-o colonie de muncă, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 5 şi art. 3 din Legea nr. 221/2009. S-a reţinut că Legea nr. 221/2009 stabileşte posibilitatea acordării de despăgubiri doar pentru prejudiciul moral decurgând din efectele asupra persoanei cu privire la care s-a dispus măsura, nu şi pentru traumele suferite datorită acestei măsuri de către persoanele indicate în art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, astfel că instanţa a concluzionat că daunele morale ce vor fi acordate vor viza doar cuantificarea efectelor produse asupra autorului M.G.D.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul şi pârâtul. Reclamantul a susţinut că instanţa nu a avut în vedere toate urmările nefaste ale condamnării cu caracter politic a autorului, urmări ce s-au răsfrânt asupra tuturor membrilor familiei sale, implicit asupra reclamantului, ca fiu al acestuia, precum şi suferinţele fizice şi psihice.
Pe cale de excepţie, pârâtul a invocat că sentinţa apelată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă material, întrucât temeiul de drept al acţiunii l-a constituit art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că competenţa de soluţionare îi revenea Judecătoriei Târgu-Jiu.
Pe fond, pârâtul a arătat că instanţa nu a cenzurat în niciun fel cuantumul daunelor morale, neanalizând criteriile de stabilire a prejudiciului reţinute în practica şi literatura de specialitate.
Curtea de Apel Craiova a respins, ca nefondată, excepţia de necompetenţă materială, invocată de pârât, cu motivarea că Legea nr. 221/2009 conferă o competenţă specială Tribunalului, diferită de cea a instanţelor de drept comun. Din art. 4 alin. (4) din lege, rezultă în mod expres că, în cazul acţiunilor având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative, competenţa de soluţionare aparţine Tribunalului în circumscripţia căruia domiciliază persoana interesată.
S-a apreciat că dispoziţia înserată în art. 4 alin. (4) din lege, referitoare la competenţa de soluţionare în primă instanţă a Tribunalului, are în vedere ambele categorii de acţiuni prevăzute de legea specială, respectiv atât acţiunile vizate de art. 4 din lege, dar şi acţiunile în despăgubiri, menţionate de art. 5 din acelaşi act normativ.
Prin Decizia civilă nr. 231 din 05 iulie 2010 a Curţii de Apel Craiova, a fost respins apelul declarat de reclamant, s-a admis apelul pârâtului şi s-a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul stabilirii cuantumului daunelor morale la 2.500 euro.
Instanţa de apel a admis apelul declarat de pârât, în considerarea apariţiei OUG nr. 62 din 30 iunie 2010, publicată în M. Of. nr. 446/01.07.2010, prin care s-a dispus modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009.
Instanţa de apel a reţinut că, reclamantul este fiul - descendent gradul I al lui M.G.D., faţă de care a fost luată măsura trimiterii într-o colonie de muncă pe o perioadă de un an în baza Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 1554/1952. Având în vedere starea de fapt stabilită în primă instanţă în baza probelor administrate şi necombătută în apel, referitoare la persoana faţă de care s-a luat o măsură administrativă politică, ce a fost supusă unor suferinţe reale timp de un an de la trimitere până la eliberarea din colonia de muncă, din cauza condiţiilor dificile, izolării şi persecuţiilor fizice şi psihice la care a fost supus, familia rămasă acasă şi de asemenea după eliberare, familia sa a avut afectate atât imaginea, şansele profesionale, cât şi sursele de venit, precum şi faptul că, reclamantul nu a beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul celor două acte normative la care se face trimitere prin dispoziţiile legii speciale, instanţa de apel a constatat că suma stabilită în primă instanţă în favoarea reclamantului, pe de-o parte depăşeşte plafonul legal aplicabil potrivit noii reglementări şi a apreciat, în raport cu celelalte criterii enunţate, că acesta este disproporţionat de mare. Astfel, având în vedere şi durata măsurii, s-a reţinut că prejudiciul moral suferit prin aplicarea măsurii politice administrative autorului său şi a consecinţelor negative asupra familiei din care a făcut parte şi reclamantul, în plan social şi profesional, poate fi reparat cu suma de 2.500 euro - în echivalent RON la data plăţii.
Pentru aceleaşi considerente, dar per a contrario, s-a respins apelul reclamantului, care viza cuantumul prea mic al despăgubirilor acordate în primă instanţă prin admiterea în parte a acţiunii.
împotriva deciziei civile nr. 231 din 5 iulie 2010, a Curţii de Apel Craiova, a declarat recurs pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj, în numele şi pentru Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, recurs ce a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.. În motivarea acestuia, pârâta a arătat că, în mod greşit instanţa de apel a respins excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, reţinând că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009. Arată că temeiul de drept al cererii introductive de instanţă a fost art. 5 pct. 1 lit. a) din legea specială, astfel că erau aplicabile normele generale de competenţă.
Consideră că, atâta timp cât măsura administrativă suferită de autorul reclamantului face parte dintre măsurile administrative cu caracter politic de drept, nu era necesară constatarea caracterului politic al acesteia, limita despăgubirilor solicitate fiind sub 500.000 RON, astfel că, competenţa de soluţionare a cauzei aparţinea Judecătoriei Târgu-Jiu.
Pe fondul cauzei, arată că Decizia recurată este criticabilă sub aspectul cuantumului mare al despăgubirilor acordate, instanţa neţinând cont de viaţa autorului anterior măsurii administrative, de data la care acesta a fost supus acestei măsuri şi de vârsta reclamantului de la acea dată, de durata măsurii, de suferinţa fizică şi psihică în perioada de executare a măsurii, de perioada după eliberare, precum şi de atenuarea impactului moral asupra reclamantului, odată cu trecerea timpului. Arată că suma acordată de instanţa de apel este prea mare, iar scopul Legii nr. 221/2009, aşa cum a fost modificată prin OUG nr. 62/2010, este acela de a acorda o justă despăgubire, şi nu un izvor de îmbogăţire fără justă cauză.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Susţinerea pârâtei în sensul că instanţa de apel a respins, în mod greşit, excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului, este nefondată.
Competenţa instanţelor judecătoreşti constituie o instituţie procesuală stabilită prin lege, fără ca părţile să aibă, în principiu, posibilitatea de a opta după bunul plac pentru soluţionarea litigiului dintre ele, de către o instanţă sau alta. Regulile după care se determină competenţa instanţelor judecătoreşti se bazează pe criterii obiective, strict precizate de lege.
Competenţa materială, respectiv aşa numita competenţă de atribuţiune, prin care se delimitează sfera atribuţiilor instanţelor judecătoreşti de grad diferit, este stabilită de lege atât prin norma de procedură civilă, care este de strictă interpretare, dar în situaţii speciale, poate fi atribuită prin conţinutul legii speciale unor anume instanţe, fără ca respectiva competenţă să se regăsească in norma procesuală, respectiv art. 2 C. proc. civ., invocat în prezenta cauză.
Prin Legea nr. 221/2009, care constituie o lege specială, se instituie o competenţă specială pentru judecarea cauzelor, conform art. 4, respectiv competenţa de soluţionare aparţine Tribunalului, secţia civilă, în circumscripţia căreia domiciliază persoana interesată.
Pentru a respecta unicitatea legii şi a se aplica aceeaşi normă procesuală, raportată la această lege, având în vedere scopul general al legii, se constata că Tribunalului, secţia civilă, îi aparţine competenţa de soluţionare în toate cazurile enumerate de această lege, inclusiv în situaţia în care instanţa a fost învestită cu o cerere de acordare a măsurilor reparatorii, cum e cazul de faţă.
Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă contestă şi cuantumul daunelor morale, susţinând că acesta este mult prea mare în raport de prejudiciul moral suferit de autorul reclamantului ca urmare a măsurii administrative la care a fost supus şi că nu ţine seama de viaţa celui în cauză, anterior şi ulterior luării acestei măsuri.
Cu referire la prejudiciul moral, deşi recunoaşte că acesta trebuie stabilit şi în raport de criteriul avut în vedere de Curtea de apel, şi anume consecinţele negative suferite de persoana faţă de care s-a luat o măsură administrativă, pârâta impută acestei instanţe faptul că nu a stabilit corect situaţia de fapt vizând consecinţele negative ale măsurii dispuse asupra autorului reclamantului. În opinia sa, probatoriul administrat în cauză nu poate face dovada suferinţelor reţinute de instanţă ca fiind suportate de victima prejudiciului în perioada detenţiei, ca şi ulterior eliberării.
Modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate şi a stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin art. 1 pct. 112 din OUG nr. 138/2000.
În actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., reformarea unei hotărâri în recurs nu se poate face decât pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.
Pe cale de consecinţă, criticile legate de stabilirea situaţiei de fapt referitoare la consecinţele negative suportate de autorul reclamantului ca urmare a condamnării politice la care a fost supus în perioada comunistă şi, implicit, la aprecierea cuantumului daunelor morale prin raportare la aceste consecinţe nu pot fi analizate, deoarece nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Contrar susţinerilor pârâtei, la stabilirea întinderii despăgubirilor acordate reclamantului, instanţa de apel a avut în vedere durata măsurii administrative - un an de la trimitere până la eliberarea din colonia de muncă, condiţiile dificile, izolarea şi persecuţiile fizice la care autorul reclamantului a fost supus, suferinţe ce au afectat imaginea, şansele profesionale şi sursele de venit, atât anterior, cât şi după eliberare. Instanţa de apel a reţinut că reclamantul nu a beneficiat de facilităţile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 şi a considerat că suma acordată la fond reclamantului este nejustificat de mare în raport de prejudiciul moral suferit de autorul lui, iar, în considerarea criteriului echităţii, a redimensionat cuantumul daunelor morale la 2.500 euro, considerând că această sumă reprezintă o despăgubire echitabilă, care păstrează un anumit echilibru în raport cu prejudiciul moral încercat de victimă.
Rezultă că, la cuantificarea daunelor morale, instanţa de apel a avut în vedere atât consecinţele negative suferite de autorul reclamantului, cât şi măsurile reparatorii ce nu au fost acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990. De asemenea, a avut în vedere şi criteriul echităţii, consacrat în jurisprudenţa naţională şi europeană, respectând termenii în care Curtea Europeană operează cu criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale, în sensul de a i se asigura persoanei vătămate o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, fără însă ca despăgubirile acordate să reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului ori venituri nejustificate pentru victimă.
Curtea va constata că suma de 2.500 euro, stabilită de instanţa de apel, reflectă menţinerea echilibrului în raport cu prejudiciul moral suferit de autorul reclamantului prin luarea asupra acestuia a unei măsuri administrative cu caracter politic şi consecinţele ulterioare ale acesteia, cu atât mai mult cu cât nu s-au invocat de către recurentă argumente noi, faţă de cele invocate prin motivele de apel, care au condus deja la diminuarea cuantumului daunelor acordate.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul pârâtei este nefondat şi îl va respinge în consecinţă, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta D.G.F.P. Gorj împotriva deciziei civile nr. 231 din 05 iulie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4450/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4446/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
