ICCJ. Decizia nr. 4445/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.4445/2011
Dosar nr. 39929/3/2008
Şedinţa publică din 26 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea introductivă de instanţă, formulată la data de 16 ianuarie 2008, reclamanta N.A.L., a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi V.I.O., să se constate că statul nu a preluat cu titlu valabil imobilul, la data naţionalizării, iar capătul doi de cerere viza lăsarea în deplină proprietate şi posesie a imobilului situat în Bucureşti, sector 2.
În motivarea acţiunii, întemeiată pe dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 480 şi urm. C. civ., reclamanta a arătat că este unica moştenitoare a defunctului său tată G.M., moştenitor testamentar al numitului I.C.E., proprietar al imobilului, de la care acesta a fost naţionalizat ilegal, iar pârâta este succesoarea mamei sale decedate, V.E., care a cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995.
Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a invocat prin întâmpinare excepţia lipsei de interes în constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului de către stat, în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 247/2005.
Prin întâmpinare, pârâta V.I.O. a invocat excepţia inadmisibilităţii capătului 1 din cerere, deoarece prin acesta nu se pretinde un drept, ci se solicită constatarea unui fapt, şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, cu referire la dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
S-a invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti care nu are această calitate procesuală în capătul de cerere în revendicare.
S-a solicitat a se constata prescripţia dreptului de opţiune succesorală al autorului reclamantei şi ca urmare, lipsa calităţii procesual active a reclamantei, deoarece, din analiza actelor privind certificatul de calitate de moştenitor, testamentul şi codicilul întocmit la 09 decembrie 1948 de către numitul I.E., prin care se testează imobilul în litigiu, cu titlu particular, către tatăl reclamantei G.M.l, actul de vânzare-cumpărare din 1936 autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, contractul de construire din 01 iulie 1936, procesul-verbal din 1940, pe de o parte nu rezultă actul juridic prin care G.M. a acceptat legatul cu titlu particular menţionat în codicilul din testamentul întocmit la 12 decembrie 1945, iar pe de altă parte, dreptul de opţiune succesorală al reclamantei este prescris, întrucât nu s-a făcut dovada că autorul reclamantei a acceptat legatul cu titlu particular de la I.E. în termenul legal.
Pe cale reconvenţională, pârâta a solicitat a se constata existenţa dreptului său de proprietate asupra apartamentului, dobândit cu bună credinţă, fiind incidenţă prescripţia achizitivă de la 10 la 20 de ani.
Pârâta a chemat în garanţie Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, suma definitivă urmând a fi stabilită printr-o expertiză de evaluare.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive în raport de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, considerând că Primăria Municipiului Bucureşti, ca parte contractantă, are calitate procesuală pasivă în obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza contractului de vânzare-cumpărare. În subsidiar, în situaţia respingerii excepţiei invocate, s-a solicitat respingerea cererii, nefiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respectiv nu există hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţi.
Prin sentinţa civilă nr. 8177 din 01 octombrie 2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti s-a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti în raport de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., având în vedere valoarea imobilului de peste 500.000 RON.
Prin sentinţa civilă nr. 466 din 27 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-au respins ca nefondate excepţiile lipsei de interes, a inadmisibilităţii capătului 1 şi 2 din acţiunea principală şi ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti pe capătul de cerere privind revendicarea; totodată, s-a constatat prescris dreptul de opţiune succesorală a autorului reclamantei faţă de moştenirea defunctului I.C.E. şi, în consecinţă, s-a constatat că reclamanta nu are calitate procesuală activă privind revendicarea pe calea dreptului comun, fiind respinsă acţiunea pe acest temei, pe ambele capete de cerere şi a fost admisă excepţia prescripţiei achizitive a dreptului de proprietate de 10 ani faţă de imobil, în patrimoniul pârâtei-reclamante V.I.O., fiind respinsă ca rămasă fără obiect, cererea reclamanţilor şi cererea de chemare în garanţie a chemaţilor în garanţie Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, şi SC A. SA.
S-a constatat admisibil capătul de cerere prin care reclamanta pretinde a se constata preluarea fără titlu valabil a imobilului de către stat, în condiţiile art. 6 pct. 3 din Legea nr. 213/1998 atribuie instanţelor de judecată competenţa în stabilirea valabilităţii titlului statului.
A fost respinsă şi excepţia lipsei de interes a aceluiaşi capăt de cerere, deoarece reclamanta întemeindu-şi cererea pe dreptul comun, are interesul în a se constata valabilitatea/nevalabilitatea actului naţionalizării faţă de pretinsul său autor.
În considerarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi a deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost respinsă ca nefondată şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
În condiţiile în care instanţa de apel a constatat că reclamanta avea calitate de proprietar şi deci, avea calitate procesual activă, trebuia să facă aplicarea art. 296 C. proc. civ., şi nu a art. 297 C. proc. civ., respectiv să dispună schimbarea în parte a sentinţei, în sensul respingerii excepţiilor prescripţiei dreptului de opţiune succesorală şi a calităţii procesual active şi menţinerii excepţiei prescripţiei achizitive deoarece, prin admiterea motivului de apel, reclamantei i se recunoaşte calitatea procesual activă şi, implicit, calitatea de proprietar, având în vedere că instanţa de fond a analizat condiţiile de admisibilitate a prescripţiei achizitive.
Un alt motiv de recurs este încadrat de către pârâtă în dispoziţiile art. 304 pct. 7, raportat la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Decizia atacată nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările pârâtei referitoare la admisibilitatea excepţiei prescripţiei achizitive, câtă vreme, prin întâmpinare pârâta a arătat că reclamanta deţine un bun în sensul C.E.D.O., o hotărâre judecătorească care nu este opozabilă recurentei, însă care produce efecte faţă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC A. SA.
Examinând recursul, din prisma criticilor formulate, ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
O primă critică adusă deciziei recurate, vizează greşita reţinere de către instanţa de apel, a puterii lucrului judecat conferită de sentinţa civilă nr. 4251 din 06 martie 1998 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.
Prin această hotărâre judecătorească obţinută de reclamantă, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC A. SA, i-a fost consacrat reclamantei dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, astfel că aceasta poate invoca un bun în sensul prevăzut de art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Acest aspect este consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului prin numeroase hotărâri, cum ar fi cauza Păduraru contra României pronunţată în 01 decembrie 2005 şi publicată în M. Of. nr. 214/14.06.2006 şi cauza Străin contra României din 21 iulie 2005 publicată în M. Of. nr. 99/02.02.2006.
Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală (conform art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ.) şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi [conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.].
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti.
Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relaţia dintre părţi, această prezumţie are caracter absolut, înseamnă că nu se poate introduce o nouă acţiune în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătoreşte anterior. Astfel, în speţa de faţă, instanţa nu putea repune în discuţie, sau contrazice, calitatea de proprietar a reclamantei, tranşată prin hotărârea judecătorească sus-menţionată.
Prin urmare, în mod just instanţa de apel a ţinut cont de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi de modalitatea în care, în litigiul anterior, s-a tranşat asupra chestiunii dreptului de proprietate pretins de către reclamantă.
Critica privitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 7/1996, privind cadastrul şi publicitatea imobiliară, nu poate fi primită. Astfel, alin. (1) al acestui articol, arată că, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale sunt opozabile faţă de terţi, fără înscrierea în cartea funciară, când provin din succesiune, accesiune, vânzare silită şi uzucapiune, iar alin. (2) prevede că, în aceleaşi condiţii sunt opozabile faţă de terţi şi drepturile reale dobândite de stat şi de orice persoană, prin efectul legii, prin expropriere sau prin hotărâri judecătoreşti.
Prin urmare, din textele enunţate rezultă că, în speţa de faţă, reclamanta, fiind posesoare a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, nu era necesară înscrierea în cartea funciară, dreptul acesteia de proprietate fiind opozabil faţă de terţi, deci inclusiv faţă de recurenta-pârâtă.
Critica referitoare la greşita reţinere de către instanţa de apel a faptului că dreptul de proprietate al reclamantei este opozabil pârâtei, întrucât aceasta a efectuat operaţiunile de publicitate imobiliară, este nefondată. Instanţa a apreciat că dreptul de proprietate al reclamantei, reprezentat de hotărârea judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, sub aspectul calităţii de proprietar a acesteia, este opozabil terţilor, chiar şi fără înscriere în carte funciară, iar reţinerea că sentinţa civilă nr. 4251/1998 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti a fost înscrisă în registrul de inscripţiuni şi transcripţiuni din 21 mai 1998 nu reprezintă, nicidecum, o tranşare a preferabilităţii titlului acesteia, aşa cum tinde să inducă recurenta.
Prin urmare, în mod just instanţa de apel a constatat că sentinţa civilă nr. 4251/1998 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti este opozabilă pârâtei, incidente fiind în speţă dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 7/1996, potrivit cărora drepturile reale dobândite prin efectul legii, prin expropriere sau prin hotărâri judecătoreşti, sunt opozabile faţă de terţi, fără înscriere în cartea funciară. Faptul că această sentinţă, rămasă irevocabilă, a fost transcrisă în registrul de inscripţiuni şi transcripţiuni, nu face decât să întărească argumentele referitoare la opozabilitatea acesteia faţă de terţi. Susţinerea recurentei potrivit căreia, instanţa de apel nu a observat că autoarea pârâtei a transcris în 18 noiembrie 1996, în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni, contractul de vânzare-cumpărare, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, nu poate fi primită, câtă vreme cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanţe.
O altă critică de nelegalitate a deciziei atacate o reprezintă aceea potrivit căreia, instanţa de apel trebuia să aplice dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., şi nu cele prevăzute de art. 297 din acelaşi cod.
Recurenta omite că Decizia atacată vizează o soluţie de admitere a apelului, de desfiinţare a sentinţei apelate şi de trimitere a cauzei spre rejudecare, în cuprinsul căreia există dispoziţii privind analizarea capătului de cerere referitor la uzucapiunea de scurtă durată, întrucât hotărârea de fond conţine considerente contradictorii referitoare la constatarea lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi admiterea excepţiei prescripţiei achizitive a dreptului de proprietate, în condiţiile uzucapiunii de 10-20 ani. Astfel, pe de o parte, s-a reţinut lipsa calităţii procesual active a reclamantei, în condiţiile în care uzucapiunea trebuia soluţionată în contradictoriu cu adevăratul proprietar.
Prin urmare, în mod judicios în apel s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., întrucât hotărârea instanţei de fond conţinea considerente contradictorii, nefiind stabilit nici cadrul procesual corect, în condiţiile în care mama pârâtei a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, aceasta fiind adevăratul posesor al imobilului, urmată fiind de către pârâtă.
Recurenta mai susţine că Decizia atacată nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările pârâtei referitoare la admisibilitatea excepţiei prescripţiei achizitive. Din lecturarea considerentelor deciziei recurate, se observă că instanţa de apel a reţinut că uzucapiunea trebuia analizată din perspectiva adevăratului posesor al imobilului - V.E., urmat de pârâta V.I.O., în raport de dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi de justul titlu invocat în cauză, precum şi din prisma calităţilor posesiei. Prin urmare, instanţa de apel nu a înlăturat apărările pârâtei, ci a trimis cauza spre rejudecare, instanţa de fond fiind cea care va reanaliza din perspectiva celor enunţate mai sus, incidenţa uzucapiunii de scurtă durată, în prezenta cauză.
Faţă de cele redate anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de pârâta V.I.O.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta V.I.O. împotriva deciziei civile nr. 329 A din 11 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4446/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4442/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
