ICCJ. Decizia nr. 450/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 450/2011
Dosar nr. 11063/3/200.
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 11063/3/2009, la data de 18 martie 2009, reclamantele I.A., C.G. şi M.A.M. au formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 11240 din 17 februarie 2009, emisă de Primarul general al Municipiului Bucureşti, prin care a fost respinsă notificarea nr. 3287 din 22 octombrie 2001, formulată în baza Legii nr. 10/2001.
În motivarea contestaţiei, s-a arătat de către reclamante că, în calitate de moştenitoare legale ale numitului I.N., au formulat notificarea nr. 3287/2001 prin care au solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul situat în Bucureşti, sector 1, trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 440/1984.
Prin dispoziţia contestată a fost respinsă notificarea ca nedovedită, deşi, susţin acestea, au depus înscrisurile doveditoare ale pretenţiilor formulate.
Prin sentinţa civilă nr. 726 din 20 mai 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată contestaţia formulată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin dispoziţia nr. 11240 din 09 februarie 2009, Primarul General al Municipiului Bucureşti a respins notificarea formulată de contestatoare, ca nedovedită, constatându-se că acestea nu au depus actul de proprietate asupra imobilului ce face obiectul notificării, respectiv, terenul în suprafaţă de 180 mp situat în Bucureşti, sector 1.
Analizând înscrisurile care au stat la baza emiterii dispoziţiei contestate, tribunalul a reţinut că au fost depuse la dosar, în dovedirea dreptului de proprietate, certificatul de moştenitor nr. 469/1968, eliberat de pe urma decesului defunctului I.N., precum şi înscrisuri eliberate de Direcţia de Impozite şi Taxe Locale din care rezultă că autorul contestatoarelor a figurat cu rol fiscal pentru imobilul ce face obiectul notificării.
În sensul Legii nr. 10/2001, sunt persoane îndreptăţite la restituire, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv sau moştenitorii acestora.
Articolul 23 al legii, care prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate vor fi depuse ca anexă la notificare, nu conţine prevederi speciale în privinţa dovedirii dreptului de proprietate al persoanei îndreptăţite, situaţie în care sunt aplicabile regulile de drept comun din materia acţiunii în revendicare imobiliară.
Astfel, prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate, se înţeleg înscrisurile constatatoare ale unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ, cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate şi care generează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă.
Prima instanţă, a apreciat că din această perspectivă, adresa nr. DG 19/2008 a Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar, precum şi adresa nr. 1620 din 1 februarie 2008 a Direcţiei de Impozite şi Taxe Locale Sector 1, nu reprezintă, în sensul legii, acte doveditoare ale dreptului de proprietate întrucât atestă o simplă situaţie de fapt rezultată dintr-o operaţiune de evidenţă îndeplinită prin descrierea unor bunuri, ceea ce nu constituie titlu de proprietate.
Tribunalul a apreciat că înscrisurile exhibate de contestatoare ar fi putut fi folosite în completarea probatoriului, în măsura în care s-ar fi întregit cu înscrisuri originare (titluri de proprietate), însă, aceste adrese prin ele însele nu pot avea forţa probantă a actelor juridice doveditoare ale dreptului de proprietate.
Aşa fiind, prima instanţă a constatat la rândul său, că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul notificării, conform dispoziţiilor art. 3 coroborat cu art. 23 din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care, contestaţia a fost respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri, au formulat apel contestatoarele, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de apel formulate, apelantele-contestatoare au arătat că hotărârea pronunţată este netemeinică şi nelegală, deoarece instanţa de fond nu a ţinut seama de actele depuse la dosar, a interpretat şi aplicat greşit legea, respectiv, dispoziţiile art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001, ca şi normele metodologice de aplicare unitară a legii cuprinse în HG nr. 250/2007.
Or, din înscrisurile pe care le-au anexat la dosar, reclamantele consideră că au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite, dar şi dreptul de proprietate al autorului lor deposedat abuziv de stat.
Prin Decizia civilă nr. 83A/ din 4 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul reclamantelor, s-a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul admiterii acţiunii, anulării dispoziţiei contestate şi obligării pârâtului să emită în favoarea reclamantelor dispoziţie prin care să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, respectiv, Titlul VII al Legii nr. 247/2005; s-a făcut aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ. pentru cheltuielile de judecată efectuate de reclamante.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că potrivit art. 22 (în realitate, art. 24) din Legea nr. 10/2001, republicată, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, „în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive" (alin.1), iar "în aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ, sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar" [alin. (2)].
Astfel, s-a constatat că aceste prevederi legale sunt incidente în prezenta cauză în ceea ce priveşte solicitarea reclamantelor de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilului-teren situat în Bucureşti, sector 2, în condiţiile în care acestea nu deţin niciun titlu de proprietate constând într-un înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ, cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate, astfel cum a reţinut şi prima instanţă.
În acest sens, curtea de apel a constatat că în anexa Decretului Consiliului de Stat al R.S.R. nr. 440/1984 privind exproprierea unor terenuri şi construcţii, anexă care cuprinde imobilele şi proprietarii imobilelor care se expropriază se află trecut imobilul la nr. crt. 90, poziţia 95 din planul de situaţie, proprietari fiind nominalizaţi I.A. şi C.G.
S-a apreciat că acest înscris se coroborează, sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate, cu certificatul de moştenitor nr. 469/1968, prin care se certifică faptul că în masa succesorală rămasă de pe urma defunctului I.N. este cuprins imobilul din sector 1, Bucureşti.
Curtea de apel a reţinut, totodată, că în adresa nr. 1620/01 februarie 2008 a Direcţiei de Impozite şi Taxe Locale Sector 1, s-a menţionat că din anul 1952 şi până în anul 1968, autorul reclamantelor, I.N. a figurat înscris cu rol fiscal pentru terenul în suprafaţă de 147 mp şi construcţie în sector 1, iar ulterior rolul a fost rectificat pe numele I.A. şi C.G.
Referitor la întinderea dreptului de proprietate asupra acestui imobil, instanţa de apel a constatat că datele aflate la dosar nu se corelează.
Astfel, în adresa nr. DG 19 din 12 ianuarie 2008 a C.G.M.B. - A.F.I., s-a menţionat că imobilul expropriat şi trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 440/1984, era format din 542,00 mp teren şi 166,80 mp suprafaţă construită, pe când în evidenţele fiscale, astfel cum s-a arătat, proprietarii erau înscrişi numai cu 147 mp teren la aceeaşi adresă.
Pe de altă parte, chiar apelantele I.A. şi C.G. au formulat notificarea nr. 3287 din 22 octombrie 2001 în baza Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru un teren în suprafaţă de 180 mp.
În această situaţie, instanţa de apel, având în vedere acelaşi text de lege anterior citat, constatând că prezumţia instituită de acesta funcţionează numai în absenţa unor probe contrare, pentru determinarea întinderii dreptului de proprietate s-a reţinut că suprafaţa deţinută cu titlu de proprietate era de 147 mp, ţinând seama de datele comunicate din evidenţele Direcţiei de Impozite şi Taxe Locale Sector 1 din care rezultă că aceasta a fost suprafaţa de teren pe care autorul I.N. a înscris-o pentru impozitare în funcţie de actul de proprietate deţinut în anul 1952, înscriere valabilă până în anul 1968; în acest sens, au fost înlăturate susţinerile apelantelor referitoare la alte suprafeţe, respectiv, în sensul dobândirii de către autorul lor ,ulterior acestor evidenţe fiscale, a unor alte terenuri.
Conform art. 10 alin. (1) şi alin. (10) din Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, în situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
De asemenea, potrivit art. 11 alin. (3), în cazul în care construcţiile expropriate au fost integral demolate şi lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase libere, pentru cea ocupată de construcţii noi, autorizate, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii, stabilindu-se în echivalent.
În această situaţie, în concordanţă cu dispoziţiile de principiu cuprinse în art. 1 din acelaşi act normativ, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În aceste condiţii, instanţa de apel reţinând calitatea reclamantelor I.A. şi C.G. de proprietare asupra imobilului în litigiu conform decretului de expropriere, precum şi caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ţinând seama şi de situaţia de fapt ce reiese din adresele sus-menţionate, în sensul demolării integrale a construcţiei şi afectarea terenului în totalitate unor detalii de sistematizare (edificarea unui bloc de locuinţe), curtea de apel a constatat că pârâtului îi revine obligaţia de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, respectiv, despăgubiri în condiţiile legii speciale, potrivit art. 1 alin. (2) coroborat cu art. 26 din lege, sens în care s-a dispus, prin admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei.
În teren legal, împotriva aceste decizii a formulat recurs pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar general, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, recurentul învederează că potrivit art. 23, în înţelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată sa se pronunţe, prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin echivalent.
Termenul de 60 zile, pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
În cazul în care persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înţelege să uzeze pentru dovedirea notificării, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificării, însă, în cazul în care actele doveditoare nu au fost depuse odată cu notificarea, termenul respectiv va curge de la dala depunerii acestora.
S-a mai arătat că, pe de altă parte, Normele Metodologice indică necesitatea existenţei alături de notificare şi celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptăţite în sensul nu mai deţine alte probe şi că nu a încasat despăgubiri la momentul deposedării fie în temeiul actului de preluare, fie în baza art. 5 din lege, precizare ce condiţionează unitatea deţinătoare în a se pronunţa asupra notificării (pct. 23.1 din HG nr. 498/2003).
Înscrisurile avute în vedere de către instanţele de judecată şi considerate drept acte doveditoare a dreptului de proprietate, pot fi depuse de titularul notificării în susţinerea cererii de restituire, însă, doar dacă acestea se întregesc cu înscrisuri originare, doveditoare a dreptului de proprietate pretins, or, asemenea înscrisuri nu au fost depuse la dosarul administrativ.
Obligaţia de a se depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă aceasta calitate revine notificatorului, potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001, iar acestea trebuiau anexate notificării sau să fi fost depuse într-un termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluţionată notificarea.
Acest termenul a fost prelungit succesiv de legiuitor cu 3 luni prin OUG nr. 109/ 2001, cu 3 luni prin OUG nr. 145/ 2001, cu o luna prin OUG nr. 184/ 2002 şi cu încă 2 luni prin OUG nr. 10/2003, ele fiind acordate tocmai pentru a se oferi petenţilor un interval de timp suficient pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susţinerea notificării.
Totodată, recurentul a criticat soluţia dată de instanţa de apel cererii reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată, în aplicarea prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., sens în care solicită instanţei de recurs a face aplicare dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul reducerii cuantumului acestora, întrucât prezentul litigiu nu comportă o dificultate deosebită, şi totodată, ele depăşesc onorariile minimale pentru serviciile prestate de avocaţi, stabilite prin Decizia nr. 3564 din 26 martie 1999 a Consiliului Uniunii Barourilor din România.
Intimatele reclamante au formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menţinerea soluţiei instanţei de apel.
Recursul formulat este nefondat, urmând a fi respins, în considerarea celor ce urmează.
Intimatele reclamante au învestit prima instanţă cu o contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 11240 din 17 februarie 2009, emisă de Primarul general al Municipiului Bucureşti, prin care le-a fost respinsă notificarea nr. 3287 din 22 octombrie 2001, formulată în baza Legii nr. 10/2001, ca nedovedită.
Deşi toate înscrisurile doveditoare se regăseau la dosarul administrativ, iar modificarea dispoziţiilor Legii 10/2001 prin Titlul I al Legii 247/2005 era deja în vigoare la data emiterii dispoziţiei contestate, recurentul nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 24 din Legea 10/2001, republicată, şi a prezumţiilor pe care acest text le instituie, cu titlu de facilităţi de probaţiune în favoarea persoanelor îndreptăţite, astfel că, în mod nelegal a respins notificarea pentru motivul arătat.
Prin criticile dezvoltate în recurs, recurentul susţine în mod corect că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea 10/2001, republicată, are două momente de referinţă în ce priveşte declanşarea cursului său: de la data notificării (dacă toate actele doveditoare au fost anexate acesteia) sau de la data depunerii actelor doveditoare (dacă acestea au fost depuse ulterior formulării notificării), însă nu proiectează această susţinere asupra soluţiei recurate.
Câtă vreme instanţele de fond nu au reţinut nici explicit (în considerentele hotărârilor adoptate) un conţinut diferit al normei invocate şi nici implicit (prin soluţionarea cererii de chemare în judecată mai înainte de împlinirea termenului legal de 60 de zile, indiferent de modalitatea de calcul), Înalta Curte va înlătura aceste critici ca nefondate.
Astfel, instanţa de apel a constatat că tribunalul a solicitat copia dosarului administrativ constituit în baza Legii 10/2001, iar curtea de apel s-a pronunţat pe baza celor înaintate de pârât, constatând caracterul complet al probatoriului, constatând că pârâtul în mod nejustificat a refuzat recunoaşterea calităţii reclamantelor la măsurile reparatorii prin echivalent, anume, despăgubiri în condiţiile legii speciale, Titlul VII din Legea 247/2005.
Totodată, înscrisurile doveditoare depuse de reclamantă în acelaşi dosar constituit în faza administrativă, ca anexe ale notificării, în executarea sarcinii probei, astfel cum se stabileşte Cap. I art. 1 lit. e) din HG nr. 250/2007 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare a dispoziţiilor Legii 10/2001, sunt dintre cele enumerate prin prevederile art. 23.1 lit. a) - h) din aceleaşi Norme, astfel că, instanţa de apel în mod legal a schimbat soluţia primei instanţe în sensul admiterii contestaţiei, anulării dispoziţiei contestate, cu consecinţa recunoaşterii calităţii lor de persoane îndreptăţite, în sensul legii speciale.
Pe de altă parte, se constată că recurentul face referiri anacronice la posibilitatea dovedirii pretenţiilor susţinute prin notificare prin acte originare ale dobândirii dreptului de proprietate, date fiind modificările aduse Legii 10/2001 prin Titlul I al Legii 247/2005, aşa cum s-a arătat, şi introducerea facilităţilor de probaţiune sub aspectul dovedirii existenţei, întinderii şi titularului dreptului de proprietate, prin dispoziţiile art. 24 alin. (1) şi (2) din forma republicată, prin instituirea unor prezumţii simple, relative, aplicabile în absenţa unor probe contrare, cu forţă probantă superioară.
Pentru aceleaşi motive, egal anacronice sunt susţinerile recurentului şi cu privire la termenul limită pentru depunerea de către persoanele îndreptăţite a actelor doveditoare a dreptului de proprietate şi, dacă este cazul, a calităţii de moştenitor, dată fiind norma din art. 25 din Legea 10/2001, republicată în urma aceloraşi modificări, potrivit căreia actele doveditoare pot fi depuse „până la soluţionarea notificării."
Absenţa de la dosarul administrativ a declaraţiei în formă autentică provenind de la persoana îndreptăţită prin care aceasta să se declare că nu mai deţine alte acte doveditoare, nu poate fi susţinut ca argument pentru respingerea notificării, în mod legal instanţa de apel cenzurând această susţinere prin indicarea conduitei legale ce trebuia adoptată.
În plus, nici critica privind absenţa declaraţiei în sensul neîncasării anumitor despăgubiri la momentul exproprierii (în baza actului de expropriere sau în temeiul art. 5 din lege), nu poate fi reţinută drept un motiv de nelegalitate, de vreme ce la stabilirea cuantumului despăgubirilor, Comisia Centrală de stabilire şi plată a acestora, are obligaţia deducerii lor, în condiţiile Titlului VII din Legea 247/2005, dacă acestea în mod real au fost stabilite şi încasate efectiv de titularele de rol fiscal la momentul deposedării (1984), anume, reclamantele I.A. şi C.G.
Va fi înlăturată ca nefondată şi critica privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel acordând reclamantelor în mod legal cheltuielile de judecată efectuate de acestea în faza procesuală derulată în faţa sa, potrivit dovezilor de la dosar, de vreme ce apelul pe care l-au declarat a fost admis, iar pârâtul era, în aceste condiţii, parte căzută în pretenţii.
Aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reprezintă însă o chestiune de apreciere ce nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs, nefiind posibilă încadrarea sa în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.; de altfel, recurentul, în faţa instanţei de apel nici nu a formulat o atare solicitare.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 83 A din 4 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 457/2011. Civil. Strămutare. Revizuire - Recurs | ICCJ. Decizia nr. 448/2011. Civil → |
|---|
