ICCJ. Decizia nr. 492/2011. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 492/2011
Dosar nr. 1988/1/2010
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 46 din 8 ianuarie 2009 Tribunalul Prahova a respins excepţia tardivităţii depunerii întâmpinării şi a respins acţiunea reclamantei SC P.L.G. SRL în contradictoriu cu pârâţii SC P.L.G.G. SRL şi Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Prahova.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut anterioritatea cererii pârâtei având ca obiect de activitate traducerile, faţă de înregistrarea mărcii „P.L.G. " deţinută de reclamantă cu privire la serviciile de traducere pentru clasa 41, cererea pârâtei fiind înregistrată la 18 aprilie 2007, iar a reclamantei la 7 august 2007. Un act nu poate reprezenta acţiune în contrafacere dacă a fost săvârşit înainte de data înregistrării mărcii ca semn distinctiv pentru o anumită clasă de servicii sau produse. A reţinut că societatea pârâtă şi-a înregistrat denumirea potrivit dispoziţiilor legale şi că art. 38 lit. a) din Legea 84/1998 prevede că titularul mărcii nu poate interzice unui terţ să folosească în activitatea sa comercială numele/denumirea titularului. In cauză nu s-a făcut dovada că pârâta a folosit semnul „P.L.G. " pentru a-şi identifica şi particulariza serviciile, folosindu-şi numele comercial înregistrat în mod legal în desfăşurarea tuturor activităţilor sale comerciale. Cererea de obligare a pârâtei la plata daunelor cominatorii a fost respinsă cu motivarea că modificarea adusă art. 5803 C. proc. civ. prin Legea 459/2006 interzice expres acordarea daunelor cominatorii pentru neexecutarea obligaţiilor prevăzute în acest articol.
Cât priveşte excepţia tardivităţii depunerii întâmpinării, instanţa de fond a respins-o cu motivarea că art. 118 alin. (2) C. proc. civ. a fost abrogat prin art. 1 pct. 44 din OUG nr. 138/2000, respectiv art. 1 pct. 22 din Legea 219/2005, nemaiputând produce efecte.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel reclamanta. A criticat hotărârea instanţei de fond sub aspectul greşitei respingeri a excepţiei tardivităţii întâmpinării, solicitând a se constata că pârâta era decăzută din dreptul de a invoca excepţii şi de a propune probe. Pe fond, a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a textelor de lege incidente în speţă şi cu neobservarea probelor administrate în dosar. Astfel, a arătat că textul art. 38 lit. a) poate fi interpretat numai în strânsă legătură cu dispoziţiile art. 35 din Legea 84/1998, dispoziţiile art. 38 putând doar să completeze, iar nu să lipsească de efecte art. 35. In activitatea desfăşurată pârâta a folosit ca marcă semnul „P.L.G. ", nefiind vorba numai de folosirea denumirii ca simplu element de identificare. Marca „P.L.G. " este conţinută în semnul sub care pârâta îşi oferă serviciile, în condiţiile în care desfăşoară activităţi identice sau similare cu cele prestate de reclamantă, activităţi cuprinse în clasele pentru care a obţinut înregistrarea mărcii. In mod greşit instanţa de fond a reţinut anterioritatea actelor de contrafacere faţă de momentul înregistrării mărcii reclamantei, în contradicţie cu actele depuse la dosar şi fără a ţine seama că trebuie analizate actele de contrafacere ulterioare înregistrării acestei mărci.
Prin Decizia civilă nr. 8 din 22 ianuarie 2010 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat apelul reclamantei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că în mod corect a fost respinsă excepţia tardivităţii întâmpinării, care a fost depusă la prima zi de înfăţişare. Pe fond, a reţinut ca fiind legale şi temeinice argumentele referitoare la anterioritatea înregistrării pârâtei faţă de momentul înregistrării mărcii reclamantei, că dispoziţiile art. 38 lit. a) din Legea 84/1998 au fost corect aplicate şi că nu s-a făcut dovada folosirii de către pârâtă a numelui comercial ca marcă.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. A susţinut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii şi fără legătură cu specificitatea cauzei, în sensul că reţinând anterioritatea înregistrării pârâtei, instanţele nu au observat că argumentul se referă la cea de-a doua marcă a reclamantei, înregistrată pentru produsele din clasele 41 şi 42 şi că prima marcă „P.L.G. " a fost înregistrată în la 18 decembrie 2002. Suprapunerea domeniilor de activitate ale celor două societăţi comerciale conduce la existenţa unui risc de confuzie, nepermis a fi consacrat judiciar. Constatările instanţei cu privire la aplicarea art. 38 lit. a) din Legea 84/1998 nu au legătură cu cererea dedusă judecăţii, deoarece s-a solicitat nu interzicerea utilizării de către pârâtă a semnului „P.L.G. " ca marcă, ci interzicerea utilizării acestuia ca nume comercial, care încalcă prin el însuşi dreptul la marcă. De asemenea, interpretarea dată cererii de înregistrare a societăţii pârâte şi a semnificaţiei juridice a controlului judecătorului delegat la registrul comerţului este greşită, iar semnificaţia operaţiunilor realizate de cele două părţi a fost incorect apreciată. Instanţa de apel trebuia să compare marca „P.L.G. " cu numele comercial „P.L.G.G." şi să sesizeze existenţa riscului de confuzie, care impunea sancţionarea înregistrării unui nume comercial identic sau similar cu o marcă anterioară.
Analizând recursul în limita criticilor formulate, ce pot fi încadrate în motivele de ne legalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 si 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce succed:
Deşi recurenta a înţeles să invoce motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu poate fi reţinut. Referirea legiuitorului la „actul juridic dedus judecăţii", al cărui înţeles „lămurit şi vădit neîndoielnic" a fost schimbat, priveşte încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, ceea ce în speţă nu se verifică.
Instanţa urmează a reţine incidenţa celorlalte motive de recurs, prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., la care va răspunde prin considerente comune.
Principiile de drept stabilite de jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie sunt pe deplin aplicabile în cauza de faţă, scopul art. 5 alin. (1) din Directiva nr. 2008/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2008, transpus în legislaţia română prin dispoziţiile art. 36 din Legea 84/1998, fiind acela de a proteja funcţia mărcii de indicare a originii comerciale.
Aceste principii impun ca în toate cazurile în care o marcă anterioară intră în conflict cu un semn folosit în activitatea comercială de către un terţ, să se aplice regulile art. 36 (în actuala numerotare) din Legea 84/1998, indiferent dacă semnul este un nume comercial sau nu, pentru a se putea evita producerea unui risc de confuzie între titularul mărcii şi cel care foloseşte semnul.
In mod greşit atât instanţa de apel, cât şi instanţa de fond, au reţinut anterioritatea numelui comercial al intimatei-pârâte, faţă de marca „P.L.G." aparţinând recurentei-reclamante.
Din actele depuse la dosar rezultă, fără dubiu, că reclamanta şi-a înregistrat marca cu nr. M 2002/006859 la 18 decembrie 2002 pentru produsele din clasa 35 - publicitate, gestionarea afacerilor comerciale, administraţie comercială, lucrări de birou (filele 16 - 17 dosar fond).
Numele comercial al pârâtei a fost înregistrat în anul 2007, SC P.L.G.G. SRL atribuindu-se număr de ordine în registrul comerţului la 18 aprilie 2007, conform certificatului de furnizare de informaţii nr. 6619 din 6 februarie 2008 emis de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Prahova (fila 37 dosar fond).
Aşadar, la momentul înregistrării denumirii societăţii pârâte în registrul comerţului, marca recurentei-reclamante, „P.L.G.", era în mod legal înregistrată, bucurându-se de protecţia conferită de lege oricărei mărci.
Argumentul reţinut de instanţa de apel potrivit căruia cererea de înregistrare a pârâtei a fost cenzurată de judecătorul delegat la Registrul Comerţului, care decis în mod irevocabil că denumirea este legală şi că îndeplineşte condiţiile de disponibilitate, distinctivitate şi caracter licit, nu este relevant faţă de cererea dedusă judecăţii.
Potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) din Legea 26/1990 privind Registrul Comerţului, disponibilitatea verificată din oficiu şi care a permis pârâtei să-şi înregistreze numele comercial a privit exclusiv inexistenţa unei firme anterioare identice sau similare, iar nu existenţa unei mărci anterioare cu care ar fi putut intra în conflict.
In cauză nu se pune în discuţie legalitatea înregistrării numelui comercial al intimatei-pârâte, ci eventualul conflict dintre numele comercial şi o marcă anterioară.
Cu privire la posibilitatea identificării unui conflict între marcă şi nume comercial, Curtea de apel nu a ţinut seama de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cazul C-17/06 Celine - Decizia cadru în materie).
In această cauză, prin hotărârea din 11 septembrie 2007, s-a stabilit că utilizarea de către un terţ care nu a fost autorizat în acest scop a unei denumiri sociale, a unui nume comercial sau a unei embleme identice cu marca anterioară, în cadrul unei activităţi de comercializare a unor produse identice cu cele pentru care a fost înregistrată această marcă constituie o utilizare pe care titularul mărcii respective este îndreptăţit să o interzică în conformitate cu art. 5 alin. (1) lit. a) din Prima Directivă 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988, în cazul în care este vorba de o utilizare pentru produse care aduce atingere sau este susceptibilă să aducă atingere funcţiilor mărcii.
In prezent, dispoziţiile mai sus citate au fost preluate prin Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2008, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L299/25 din 8 noiembrie 2008, care a abrogat Prima Directivă.
Toate cele patru condiţii reţinute pentru aplicarea protecţiei mărcii în conflictul cu un semn în cazul Celine sunt îndeplinite în speţă.
Astfel, este de necontestat că intimata-pârâtă îşi foloseşte numele comercial - P.L.G.G. - în activitatea sa comercială.
De asemenea este îndeplinită cea de-a doua condiţie, a folosirii numelui fără consimţământul titularului mărcii, neafirmându-se că ar fi existat consimţământul reclamantei la înregistrare.
Instanţa de apel nu a aplicat principiile stabilite în practica Curţii Europene de Justiţie în aprecierea celei de-a treia condiţii, respectiv folosirea în legătură cu serviciile oferite.
Utilizarea pentru produse sau servicii în sensul art. 5 alin. (1) din Directivă are loc când un terţ aplică semnul care constituie denumirea sa socială, numele său comercial sau emblema sa pe produsele pe care le comercializează. Dar, chiar în lipsa aplicării semnului are loc o utilizare „pentru produse sau servicii" atunci când terţul utilizează semnul respectiv astfel încât se stabileşte o legătură între semnul care constituie numele său comercial şi produsele comercializate sau serviciile furnizate de terţi.
Intre obiectul de activitate al pârâtei - traducere scrisă şi orală (interpreţi) şi serviciile pentru care a fost înregistrată marca pârâtei există o strânsă legătură, determinată de similaritatea acestor servicii.
Şi ultima condiţie care priveşte capacitatea semnului de a afecta funcţia mărcii de garantare a originii este îndeplinită.
Instanţa de apel a reţinut că în cauză nu s-a dovedit că societatea pârâtă a folosit numele său comercial ca marcă, ci doar ca denumire a societăţii, astfel încât nu a adus atingere dreptului exclusiv la marcă al reclamantei, fără a face vreo referire concretă la probele care au îndreptăţit-o să concluzioneze astfel.
Numele comercial identifică comerciantul, în mod direct, în relaţiile sale cu clienţii şi partenerii de afaceri, iar marca identifică comerciantul prin prisma produselor şi serviciilor acestuia, individualizându-1 în raport cu alţi comercianţi.
Specificul acestei speţe constă în faptul că pârâta îşi desfăşoară activitatea în domeniul serviciilor - traducere şi interpretare, fără a folosi un nume distinctiv, altul decât numele comercial.
In cazul serviciilor, marca este acel semn pe care comerciantul îl aduce la cunoştinţa consumatorului, pe orice cale, pentru a realiza în acest fel o asociere între serviciul oferit şi un anumit semn.
Numele comercial are, pe lângă funcţia de identificare a comerciantului şi pe cea de raliere a clientelei. Marca identifică un comerciant prin prisma produselor şi serviciilor sale şi le individualizează în raport cu cele ale altor comercianţi, una din funcţiile sale fiind şi acea de raliere a clientelei.
Or, numele comercial ce conţine sintagma P.L.G., îndeplineşte funcţiile specifice mărcii, de individualizare a serviciilor şi poate intra în conflict cu orice altă marcă anterioară folosită pentru servicii similare.
Riscul de confuzie vizează, în cauza de faţă, riscul atribuirii aceleiaşi provenienţe serviciului marcat de semnul aflat în conflict cu cel marcat de marca anterioară.
La dosarul cauzei au fost depuse dovezi în acest sens (adresa nr. 942647 din 14 aprilie 2008 a A.N.A.F. - fila 31 dosar fond, adresa 71256 din 14 martie 2008 a Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile - fila 67 dosar fond) din care rezultă că datorită numelor asemănătoare şi similarităţii serviciilor cele două societăţi s-au produs confuzii chiar şi la nivelul autorităţilor administrative centrale.
Segmentul de piaţă acoperit de recurenta-reclamantă şi de intimata-pârâtă (servicii de traducere şi interpretare) este bine conturat, având beneficiari predeterminaţi atât prin natura serviciului prestat, cât şi de condiţiile impuse de piaţa specifică, cele două societăţi fiind concurente pe piaţa traducerilor şi a serviciilor de interpretare. In acest context nu poate fi ignorat elementul verbal comun al celor două semne aflate în conflict şi nici similaritatea serviciilor prestate.
Pentru aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., recursul reclamantei urmează a fi admis, Decizia recurată va fi modificată în sensul admiterii apelului reclamantei, va fi schimbată în parte sentinţa instanţei de fond şi va fi admisă în parte acţiunea reclamantei, în sensul obligării pârâtei la încetarea folosirii denumirii „P.L.G. " în desfăşurarea activităţilor de oferire sau prestare a serviciilor sub acest semn, precum şi utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC P.L.G. SRL împotriva deciziei civile nr. 8 din 22 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în tot Decizia atacată în sensul că admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 46 din 8 ianuarie 2009 a Tribunalului Prahova, secţia civilă, pe care o schimbă în parte.
Admite în parte acţiunea în sensul că obligă pârâta să înceteze folosirea denumirii de P.L.G. în desfăşurarea activităţilor de oferire sau prestare a serviciilor sub acest semn, precum şi utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 503/2011. Civil. Expropriere. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 457/2011. Civil. Strămutare. Revizuire - Recurs → |
|---|
