ICCJ. Decizia nr. 4567/2011. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizie nr. 4567/2011
Dosar nr. 41382/3/2008
Şedinţa publică din 27 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 926 din 30 iunie 2009 pronunţată în Dosarul nr. 41382/3/2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis cererea formulată de reclamantul S.G.D., în contradictoriu cu pârâţii M.P. şi SC A.H. SRL.
În consecinţă, s-a constatat că reclamantul este unic autor al traducerii romanului „Asediul Romei 1527", de V.C., Editura C.R., 2004, şi că, prin publicarea de către pârâta SC A.H. SRL în 2007 a romanului „Asediul Romei" de acelaşi autor, fără consimţământul reclamantului şi fără menţionarea numelui său, precum şi prin modificările operate, fără acord, în primele 42 de pagini ale romanului, au fost încălcate drepturile reclamantului asupra traducerii efectuate, cu cheltuieli de judecată.
A fost obligată pârâta să menţioneze numele reclamantului ca traducător pe toate exemplarele aflate în curs de distribuţie (aflate în deţinerea sa sau în reţeaua de distribuţie), iar, în caz de epuizare a tirajului, să tipărească un nou tiraj de 100 exemplare cu menţionarea numelui reclamantului ca traducător.
De asemenea, a fost obligată pârâta să predea reclamantului 2 exemplare din carte fără menţionarea numelui său ca traducător şi 5 exemplare din carte cu menţionarea numelui, precum şi să facă public dispozitivul hotărârii în ziarul „A." şi „G." şi pe posturile TVR1 şi R. TV în 30 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei, în caz de neconformare, fiind autorizat reclamantul la aceasta, pe cheltuiala pârâtei.
Pârâta a fost obligată la plata sumei de 35.424 RON - despăgubiri pentru încălcarea drepturilor de autor ale reclamantului.
A fost admisă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC A.H. SRL, în contradictoriu cu pârâtul M.P., fiind obligat chematul în garanţie la plata către societatea comercială a sumei de 35.424 RON, precum şi la plata celorlalte cheltuieli decurgând din obligaţiile stabilite anterior în sarcina pârâtei.
În motivarea sentinţei, s-au arătat următoarele:
O ediţie a romanului „Asediul Romei 1527" a fost publicată de Editura C.R., în 2004, cu menţiunea că traducerea a fost făcută de S.G.D. şi M.P.
În ediţia publicată în 2007 de SC A.H. SRL, nu există nicio menţiune cu privire la persoanele care au efectuat traducerea cărţii.
Potrivit raportului de expertiză din 05 februarie 2009 întocmit de O.R.D.A., între cele două ediţii există identitate de conţinut, ediţia din 2007 reprezentând o reproducere integrală a operei anterioare, publicate de Editura C.R. S-au constatat minime diferenţe constând în lipsa din titlu a menţiunii „1527", a cuvântului înainte aparţinând lui D.C. şi existenţa unui cuprins suplimentar în ediţia din 2007, precum şi diferenţe în primele 42 de pagini ale volumului I, care constituie o reproducere în sensul art. 14 din Legea nr. 8/1996 a ediţiei din 2004. Acest raport a fost confirmat la solicitarea instanţei prin raportul din 06 mai 2009, fiind aduse argumente suplimentare cu privire la identitatea dintre cele două traduceri.
În plus, la obiectivul nr. 2, s-a concluzionat că diferenţele dintre manuscrisul deţinut de reclamant (şi la care nu există contribuţia pârâtului, potrivit răspunsurilor sale la întrebările 4 şi 6) şi ediţia din 2004 a cărţii, nu constituie o nouă traducere a lucrării, fiind simple modificări, adaptări sau reformulări obişnuite şi frecvente ale editurilor în procesul redacţional de pregătire a manuscrisului în vederea editării sale sub formă de carte.
Acest aspect, coroborat cu răspunsul la interogatoriu al pârâtului care a arătat că nu se află în posesia unui manuscris după care să fi fost efectuată o nouă traducere, face ca afirmaţiile reclamantului în sensul că, deşi pe ediţia din 2004 a apărut ca traducător şi pârâtul, reclamantul să fie unicul traducător al romanului ce face obiectul cauzei.
Din înscrisurile depuse de pârâtul M.P., rezultă că acesta a efectuat traduceri ale mai multor romane aparţinând lui V.C., iar din corespondenţa depusă reiese că între cei doi exista o relaţie de colaborare, atât pe plan literar, cât şi pe alte planuri. Din corespondenţa purtată de reclamant cu V.C. rezultă că acesta şi-a exprimat, ulterior publicării ediţiei din 2004, rezerve în ceea ce priveşte contribuţia pârâtului la traducere, afirmând că modificările suferite de traducerea sa sunt numai de natură redacţională, însă şi-a exprimat disponibilitatea de a respecta Decizia autorului cu privire la acest aspect. Ulterior, nu au mai fost formulate contestaţii cu privire la acest aspect de către reclamant.
A fost răsturnată prezumţia că atât reclamantul, cât şi pârâtul sunt autorii traducerii romanului [art. 4 alin. (1) din Legea nr. 8/1996], prin administrarea probei cu expertiză (obiectivul nr. 2) şi prin răspunsurile pârâtului la interogatoriul formulat de reclamant.
S-a reţinut că din contractul de cesiune de drepturi de autor asupra operelor derivate din 02 august 2007, încheiat între cei doi pârâţi, rezultă că M.P. a cedat, cu titlu gratuit şi exclusiv, drepturile de reproducere şi reprezentarea asupra mai multor opere traduse din limba franceză în limba română, printre care şi „Asediul Romei". Cesionarul şi-a asumat obligaţia menţionării numelui traducătorului pe toate reproducerile acestor opere (pct. 4.4.2 din contract), iar cedentul şi-a asumat obligaţia de a garanta pentru orice tulburare a folosirii acestor drepturi (pct. 5.2 din contract).
Tribunalul a apreciat că pretenţiile reclamantului sunt integral justificate şi dovedite prin probele administrate în cauză, astfel încât a constatat că acesta este unic autor al traducerii romanului „Asediul Romei 1527" de V.C. (potrivit răspunsului expertului la obiectivul nr. 2, din care rezultă că modificările manuscrisului traducerii reclamantului sunt numai de natură redacţională), iar pârâta SC A.H. SRL, prin publicarea ediţiei „Asediul Romei" din 2007, fără consimţământul reclamantului şi fără menţionarea numelui său, cu modificări în primele 42 de pagini, a încălcat drepturile de autor ale reclamantului, drepturi protejate potrivit art. 8 lit. a), art. 10 lit. b) şi d) şi art. 12 din Legea nr. 8/1996.
S-a considerat că încălcarea acestor drepturi aparţinând reclamantului este de natură a antrena răspunderea civilă delictuală a pârâtei, prin repararea integrală a prejudiciului (potrivit art. 139 din Legea nr. 8/1996 raportat la art. 998-999 C. civ.), parţial în natură - prin obligarea sa la menţionarea numelui reclamantului pe toate exemplarele aflate în curs de distribuţie (aflate în deţinerea sa sau în reţeaua de distribuţie), iar, în caz de epuizare a tirajului, prin obligarea la tipărirea unui nou tiraj de 100 exemplare cu menţionarea numelui reclamantului ca traducător în vederea distribuirii acestora; prin obligarea la predarea către reclamant a 2 exemplare din carte fără menţionarea numelui său ca traducător şi 5 exemplare din carte cu menţionarea numelui; precum şi prin obligarea sa la a face publică hotărârea în ziarul „A." şi „G." şi pe posturile TVR1 şi R. TV în 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinţei, iar, în caz de neconformare, prin autorizarea reclamantului la aceasta, confrm art. 1073 C. civ., pe cheltuiala debitoarei - şi parţial prin echivalent. Sub acest aspect, pârâta a fost obligată la plata de despăgubiri către reclamant în cuantum de 35.424 RON, reprezentând triplul sumelor calculate potrivit art. 139 alin. (1) şi (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, având în vedere că nu există alte criterii pentru cuantificarea materială a prejudiciului.
Corelativ soluţiei pronunţate asupra cererii principale, Tribunalul a admis şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă împotriva lui M.P. Sub aspectul răspunderii acestui pârât, Tribunalul a constatat întrunite cerinţele antrenării răspunderii sale contractuale, având în vedere că a fost asumată expres obligaţia de garanţie pentru orice tulburare a folosirii drepturilor ce au făcut obiectul contractului de cesiune.
În ceea ce priveşte apărarea pârâtului întemeiată pe nerespectarea clauzelor contractuale în ceea ce priveşte menţionarea numelui său ca traducător (pct. 4.4.2 din contract), Tribunalul a constatat că susţinerea este reală, însă această apărare nu are natura unei cauze exoneratoare de răspundere contractuală în favoarea pârâtului. În acest sens, s-a reţinut că pentru a putea fi invocată neexecutarea de către cealaltă parte contractantă a unei obligaţii, este necesar ca cele două obligaţii asumate (publicarea numelui pârâtului şi obligaţia de garanţei pentru faptele terţilor) să fie interdependente. Prin urmare, pârâtul a fost obligat către SC A.H. SRL la plata sumei de 35.424 RON, precum şi la plata celorlalte cheltuieli decurgând din obligaţiile de a face stabilite în sarcina pârâtei.
Apelurile ambilor pârâţi împotriva sentinţei menţionate au fost admise prin Decizia civilă nr. 55A din 16 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, cu consecinţa schimbării, în parte, a sentinţei apelate, în sensul admiterii în parte a acţiunii precizate şi constatării că reclamantul este unic autor al traducerii romanului „Asediul Romei" de V.C., publicat de SC A.H. SRL în 2007.
Drept urmare, s-a înlăturat obligaţia pârâtei de a face public dispozitivul hotărârii în ziarul „A." şi „G." şi pe posturile TVR1 şi R. TV, şi s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
În raport de limitele învestirii instanţei de fond în primul capăt de cerere, sunt întemeiate susţinerile ambilor apelanţi cu privire la pronunţarea asupra a ceea ce nu s-a cerut.
Solicitarea reclamantului a fost formulată în sensul constatării calităţii sale de unic traducător al romanului „Asediul Romei", de V.C., publicat de pârâta SC A.H. SRL în 2007, şi nu asupra traducerii romanului „Asediul Romei 1527", de V.C., Editura C.R., 2004, cum a fost consemnat în dispozitiv. În sensul acestei distincţii, sunt consemnate de către reclamant atât solicitările capetelor de cerere introductivă, cât şi argumentele aduse în sprijinul acestora, care fac într-adevăr referire la ediţia anterioară a romanului, din 2004, fără a putea fi extins cadrul procesual obiectiv, explicit expus în petitul acţiunii introductive.
Chiar dacă, pentru a analiza fondul primului capăt de cerere, este necesară verificarea identităţii între cele două traduceri publicate, răsturnarea prezumţiei de coautorat asupra primei publicări (rezultând din conţinutul art. 4 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe), corect reţinută de prima instanţă, nu afectează învestirea instanţei, ci are efect asupra modalităţii de reţinere a situaţiei de fapt, ce lămureşte soluţionarea prezentă asupra celei de a doua traduceri. Contrar, s-ar produce o încălcare a principiului disponibilităţii părţilor în plan obiectiv.
În ceea ce priveşte fondul acestei învestiri, s-a constatat că este dovedită calitatea reclamantului de unic traducător al romanului „Asediul Romei", de V.C., publicat de SC A.H. SRL în 2007, contrar susţinerilor apelanţilor.
Fără a nega calitatea reclamantului de traducător al operei în discuţie, susţinerile pârâtului M.P. sunt nedovedite în privinţa deţinerii unei probe de colaborare cu reclamantul pentru traducerea din 2004, dar şi inconsecvente în explicarea desfăşurării activităţii de traducere de către părţi. Astfel, susţinerea pârâtului în sensul unei lipse de colaborare cu reclamantul la elaborarea primei ediţii a romanului (astfel cum rezultă din răspunsul său la interogatoriu, întrebarea nr. 4, dosar fond) poate fi interpretată ca fiind concordantă concluziilor rapoartelor de expertiză efectuate în cauză de O.R.D.A. din 05 februarie 2009 şi din 06 mai 2009, prin care se reţine că textele traduse sunt identice în conţinut, ceea ce conduce la concluzia că pârâtul nu a avut o contribuţie la efectuarea traducerii publicate în 2007.
Cât priveşte publicarea de către editura-pârâtă în 2007 a traducerii romanului lui V.C., în baza contractului de cesiune drepturi de autor asupra operelor derivate din 02 august 2007, încheiat cu pârâtul şi pornind de la calitatea stabilită a reclamantului de unic autor al operei derivate, instanţa a constatat că a fost corect reţinută de către prima instanţă, încălcarea drepturilor acestuia, cu antrenarea răspunderii civile delictuale, în baza art. 139 din Legea nr. 8/1996 raportat la art. 998-999 C. civ.
În vederea angajării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, se cer a fi întrunite cumulativ condiţiile prejudiciului, faptei ilicite, respectiv a raportului de cauzalitate între acestea, precum şi existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând in intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat. În speţă, editura pârâtă a acţionat în executarea contractului de cesiune menţionat, neglijând efectuarea de minime diligenţe pentru verificarea autenticităţii dreptului cedat. Astfel, în prezenţa unei traduceri anterioare publicată într-o altă editură şi prezumată a fi efectuată în coautorat (conform menţiunilor publicării), nu se poate reţine convingerea apelantei asupra calităţii pârâtului de unic traducător, cu atât mai mult cu cât nu se dovedeşte în cadrul speţei, asupra modalităţii concrete de colaborare a acestuia cu editura, prin eventuala predare a unui manuscris, care să reprezinte o nouă operă derivată.
Prin urmare, reţinând că răspunderea civilă delictuală operează chiar şi la cea mai uşoară formă de neglijenţă, cum este cazul în speţă, Curtea a constatat că se impune repararea prejudiciului creat reclamantului, însă nu şi în modalitatea de publicare a hotărârii în ziarul „A." şi „G." şi pe posturile TVR1 şi R. TV în 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinţei, cum a stabilit prima instanţă, această reparaţie nefiind corespunzătoare cu forma culpei pârâtei şi fiind supusă riscului de creare a unui prejudiciu disproporţionat de imagine acesteia.
Din punctul de vedere al cuantumului reparaţiei, pretenţiile reclamantului, astfel cum au fost acordate de către prima instanţă, au fost precizate de către acesta la valoarea de 35.424 RON, la termenul de dezbatere a fondului din 17 iunie 2009, conform consemnării încheierii de şedinţă a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, iar valoarea acestora a fost acordată potrivit concluziilor de evaluare ale expertizei O.R.D.A. din 06 mai 2009 şi dispoziţiilor art. 139 alin. (1) şi (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate reclamantului, în calitate de unic autor al operei derivate publicate de către pârâtă.
Asupra cererii de chemare în garanţie, întemeiate pe angajarea răspunderii contractuale, derivând din contractul de cesiune de drepturi de autor asupra operelor derivate din 02 august 2007, încheiat între pârâţi, nu poate fi reţinută apărarea apelantului privind publicarea traducerii în 2007 de către editura pârâtă, fără consimţământul său, în lipsa unui angajament sau obligaţii contractuale, deoarece obiectul contractului este în sensul cedării drepturilor de reproducere şi reprezentare a operei derivate în discuţie, asupra căruia pârâtul şi-a asumat răspunderea în limitele date de mandatul autorului V.C.
Prin urmare, angajamentul fraudulos în privinţa unei opere derivate asupra căreia nu deţine drept, atrage răspunderea contractuală, conform art. 969 C. civ., şi garanţiilor de evicţiune asumate de pârât în privinţa neîncălcării drepturilor terţilor (Cap. V al contractului).
Împotriva deciziei menţionate mai sus, au declarat recurs, în termen legal, pârâţii M.P. şi SC A.H. SRL, criticând-o pentru nelegalitate, după cum urmează:
I. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pârâta SC A.H. SRL arată următoarele:
1. Referitor la capătul 1 de cerere, s-a acordat ceea ce nu s-a cerut şi s-au încălcat prevederile art. 295 alin. (1) şi art. 296 teza a II-a C. proc. civ. (art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.).
Ambii pârâţi au solicitat, prin apelurile formulate, respingerea primului capăt al cererii de chemare în judecată, şi nu schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul constatării că intimatul-reclamant este unic autor al traducerii romanului „Asediul Romei" de V.C., publicat de SC A.H. SRL în anul 2007.
Instanţa de apel nu a verificat aplicarea legii de către prima instanţă în limitele cererilor de apel, iar pârâtei persoane fizice i s-a creat o situaţie mai grea decât cea din sentinţa apelată în propria cale de atac, din moment ce, prin sentinţa apelată, se constatat că intimatul-reclamant este unic autor al traducerii romanului „AsediuI Romei 1527" de V.C., Editura C.R., 2004, faţă de care recurenta este străină.
2. Ambele instanţe de fond au încălcat şi aplicat greşit prevederile art. 4 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
S-a apreciat în mod eronat că prezumţia de coautorat asupra ediţiei Editura C.R., 2004, şi implicit asupra ediţiei SC A.H. SRL 2007 poate fi răsturnată, în cadrul procesual pasiv existent, respectiv fără citarea în cauză a Editurii C.R., deoarece aprecierea faptului că ediţia SC A.H. SRL din 2007 este traducerea unică a intimatului-reclamant S.G.D. este o consecinţă directă a constatării că acesta este unic traducător al ediţiei anterioare, prin raportul de expertiză fiind comparate aceste ediţii.
Mai mult, pe baza probelor administrate instanţele nu puteau aprecia că prezumţia de coautorat a fost răsturnată, probele următoare prezentate de părţi fiind insuficiente pentru a fundamenta o astfel de concluzie.
Recurenta a reluat pe larg analiza probelor administrate, respectiv: scrisoarea redactată la maşina de scris şi datată cu scris de mână 30 iulie 2004 de către intimatul-reclamant, adresată lui V.C., pentru care nu există confirmare de primire; înscrisurile aflate în detenţia intimatului-reclamant şi prezentate expertului O.R.D.A.; raportul de expertiză; menţinerea prezumţiei de coautorat asupra traducerii apărute la Editura C.R., în 2004, coroborată cu răspunsurile intimatului-pârât la interogatorii.
3. Referitor la capătul 2 de cerere, s-a arătat că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 139 alin. (2) lit. b) şi alin. (14) din Legea nr. 8/1996.
S-a susţinut că recurenta-pârâtă nu poate fi obligată la menţionarea numelui intimatului-reclamant în calitate de unic traducător pe exemplarele aflate în distribuţie, de vreme ce traducător este şi intimatul-pârât M.P., aceeaşi critică menţinându-se şi pentru obligaţia de a tipări un nou tiraj de 100 de exemplare (măsuri ce nu se circumscriu măsurilor enunţate limitativ de art. 139 alin. (14) din Legea nr. 8/1996 sub acest aspect).
Dacă se apreciază de către prezenta instanţă, pe baza raportului de expertiză efectuat în cauză, că există identitate între cele 2 ediţii (2004 şi 2007), cu excepţia primelor 42 de pagini, şi se menţine prezumţia de coautorat, ambii traducători trebuie trecuţi pe volumele existente, şi nu doar intimatul-reclamant.
De asemenea, obligaţia de a tipări un nou tiraj tinde la repararea prejudiciului moral, deja reparat în integralitate prin admiterea capătului 5 de cerere. Or, potrivit art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, prin acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, se repară atât prejudiciul material, cât şi moral. Astfel, instanţele au procedat la încălcarea şi aplicarea greşită a acestei norme.
Mai mult, această măsură nu este numai excesivă prin raportare la argumentaţia anterioară, ci şi lipsită de temei legal. Măsurile care se pot dispune de către instanţă sunt enunţate limitativ de art. 139 alin. (14) din Legea nr. 8/1996, această măsură nefiind enumerată în acest articol.
Recurenta a formulat susţineri similare şi cu referire la capătul 3 de cerere, privind obligaţia de predare de exemplare de pe carte.
4. Referitor la capătul 5 de cerere, s-a solicitat obligarea recurentei la plata unor despăgubiri în cuantum de 17.712 RON către intimatul-reclamant, reprezentând 1/2 din 35.424 RON, cu reducerea proporţională a cheltuielilor de judecată puse în sarcina sa (urmare a constatării faptului că reclamantul este coautor al traducerii romanului „Asediul Romei 1527" de V.C., Editura C.R., 2004, şi prin analogie şi al ediţiei subscrisei din 2007, având o contribuţie egală la traducerea acesteia cu pârâtul M.P.), în aplicarea art. 5 alin. (5) teza a II-a din Legea nr. 8/1996.
5. Recurenta a solicitat întoarcerea executării, în totalitate sau în parte, în limitele admiterii recursului, în temeiul art. 4042 C. proc. civ., prin restabilirea situaţiei anterioare executării, respectiv restituirea sumelor încasate, achitate în integralitate de către recurentă pe baza hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză.
II. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., intervenientul M.P. a arătat că a fost admisă în mod greşit cererea de chemare în garanţie împotriva sa, considerentele hotărârii fiind contradictorii, în sensul că, pe de o parte, se reţine răspunderea civilă delictuală a pârâtei pentru încălcarea drepturilor reclamantului, iar pe de altă parte, se reţine răspunderea contractuală în garanţie.
De asemenea, Tribunalul nu a observat că pârâta a încălcat obligaţiile din contractul de cesiune de drepturi de autor din 02 august 2007, contract sinalagmatic în care drepturile şi obligaţiile sunt interdependente, în sensul că nu i-a cerut recurentului traducerea, i-a ascuns acestuia intenţiile sale şi a publicat romanul fără să indice vreun traducător, motiv pentru care răspunde delictual pentru faptele sale. Interdependenţa obligaţiilor dintr-un contract se constată în ordinea succesiunii lor, însă Tribunalul a scos din context obligaţia de garanţie, deşi a constatat comportamentul delictual al pârâtei.
Recurentul a mai susţinut că instanţa de apel, verificând limitele învestirii pentru primul capăt de cerere, a constatat ca sunt întemeiate susţinerile pârâtului şi a admis apelul său, însă considerentele hotărârii contrazic această soluţie, constatându-se că reclamantul este unic traducător al romanului.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
I.1. În ceea ce priveşte recursul pârâtei SC A.H. SRL, este nefondat motivul referitor la modul de soluţionare a primului petit din cererea introductivă de instanţă, în sensul unei soluţionări extra petita, în raport de motivele de apel şi prin agravarea situaţiei apelanţilor în propria cale de atac (o critică similară a fost formulată şi de către intervenient, considerentele ce urmează având în vedere susţinerile ambilor recurenţi).
Susţinând că instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, recurenta face referire, în fapt, la motivele de apel, nu la însăşi pretenţia din cererea de chemare în judecată, în sensul că ambii pârâţi ar fi solicitat, prin apelurile formulate, respingerea primului capăt al cererii de chemare în judecată, şi nu schimbarea în parte a sentinţei apelate, astfel cum a dispus instanţa de apel.
Or, încălcarea principiului disponibilităţii şi pronunţarea asupra unui obiect inexistent al cererii de chemare în judecată subzistă doar prin prisma soluţiei efectiv adoptate cu privire la cererea introductivă, şi nu în raport de finalitatea apelului în cadrul căruia a fost evocat fondul cauzei.
În speţă, se constată că dispozitivul deciziei recurate redă in terminis pretenţia reclamantului din primul capăt de cerere, în sensul constatării calităţii reclamantului de unic autor al traducerii romanului „Asediul Romei" de V.C., publicat de SC A.H. SRL în anul 2007. S-a înlăturat, în acest fel, greşeala primei instanţe, care se pronunţase asupra statutului reclamantului de traducător în legătură cu o altă ediţie a romanului decât cea invocată prin cererea de chemare în judecată.
Astfel, nu a fost vorba despre o soluţionare extra petita, dimpotrivă, a fost corectat în mod corespunzător dispozitivul sentinţei pentru corelarea cu obiectul cererii introductive.
Motivul de recurs cu acest obiect vizează, în realitate, însuşi modul de soluţionare a apelului, în conformitate cu dispoziţiile art. 295 şi urm. C. proc. civ.
Într-adevăr, ambii pârâţi au solicitat, prin motivele de apel, respingerea primului capăt al cererii de chemare în judecată, în urma admiterii apelurilor lor.
Dacă motivele de apel s-ar fi limitat la această susţinere, calea ordinară de atac ar fi fost lipsită de interes: după cum arată chiar recurenta, ediţia din 2004 a romanului lui V.C. nu o priveşte pe aceasta, ca atare, orice constatare a instanţei în legătură cu acea ediţie nu îi putea afecta drepturile recurentei, care a publicat o altă ediţie a romanului, în anul 2007. Editorul din 2007 nu ar fi avut niciun interes direct, actual, născut şi legitim pentru a atrage atenţia instanţei de control judiciar asupra greşelii săvârşite de prima instanţă în soluţionarea pretenţiilor reclamantului.
Acest motiv de apel al pârâtei a fost, însă, formulat în contextul în care toate celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate o vizau pe pârâtă, în sensul instituirii, în sarcina sa, de obligaţii în legătură tocmai cu ediţia din 2007 a romanului, pe care pârâta a publicat-o, iar interesul apelanţilor este legat tocmai de aceste dispoziţii, în legătură cu care au formulat critici prin apel.
Ca atare, nu se poate reţine nici încălcarea limitelor apelului, nici agravarea situaţiei apelanţilor în propria cale de atac, astfel cum pretinde recurenta, în condiţiile în care instanţa de apel s-a pronunţat asupra raportului juridic obligaţional dintre reclamant şi pârâta SC A.H. SRL (precum şi asupra celui dintre cei doi pârâţi), derivând din publicarea ediţiei din 2007 a romanului „Asediul Romei", şi nu a ediţiei din 2004, context în care a fost corectată şi referirea tribunalului, din prima sa dispoziţie, la ediţia din 2004.
În consecinţă, susţinerile recurentei-pârâte cu acest obiect urmează a fi înlăturate.
2. Este fondat, însă, motivul de recurs privind modul de aplicare, de către instanţa de apel, a prezumţiei prevăzute de art. 4 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, pentru considerentele ce vor fi expuse, care coincid cu susţinerile recurentei.
Învestite fiind cu soluţionarea pretenţiilor reclamantului de constatare a calităţii sale de unic traducător al romanului în ediţia 2007, instanţele de fond au considerat că atare pretenţii tind la combaterea prezumţiei desprinse din art. 4 anterior menţionat.
Aşadar, ambele instanţe au pornit de la premisa că autorii traducerii romanului lui V.C. „Asediul Romei", publicată de C.R., din limba franceză în limba română, recunoscuţi ca atare în ediţia din 2004, respectiv reclamantul şi pârâtul M.P., sunt şi autori ai traducerii din 2007, publicate de pârâta SC A.H. SRL, acceptând răsturnarea acestei prezumţii, în virtutea principiului disponibilităţii.
Este corectă constatarea posibilităţii de principiu a combaterii prezumţiei, dat fiind că este vorba despre o prezumţie relativă, împotriva căreia se poate face proba contrară.
Apreciind, însă, că dovada contrară propusă de către reclamant este aptă a combate prezumţia în discuţie, prima instanţă a depăşit cadrul procesual dedus judecăţii, pronunţându-se asupra a ceea ce nu s-a cerut, iar, în mod greşit, instanţa de apel a confirmat soluţia astfel adoptată.
Dovada contrară prezumţiei legale în discuţie înseamnă a se proba că nu ambele persoane ce au figurat ca autori ai traducerii publicate în 2004 sunt autori şi ai traducerii din 2007 (prin raportare la pretenţiile reclamantului din cauză, deoarece un terţ ar fi putut susţine că niciuna dintre acele persoane nu este autor al traducerii).
În măsura în care ediţia din 2007 nu reprezintă decât o preluare ad litteram a celei din 2004, dovada contrară cu referire la ediţia 2007 implică, în mod logic, o răsturnare similară a prezumţiei cu acelaşi obiect cu referire la ediţia 2004, astfel cum au reţinut ambele instanţe.
Or, o asemenea dovadă contrară nu este posibilă în prezenta cauză, deoarece, pe de o parte, drepturile asupra traducerii publicate în 2004 nu constituie obiect al judecăţii, pretenţiile reclamantului vizând exclusiv ediţia din 2007 (motiv pentru care nu ar subzista o încălcare a principiului disponibilităţii), iar pe de altă parte, contestarea statutului din 2004 nu este posibilă decât în contradictoriu cu editorul din 2004, respectiv Editura C.R.
Acea editură ar fi putut înfăţişa, eventual, contractul de cesiune încheiat şi cu pârâtul M.P., care figurează drept coautor, alături de reclamant ori alte probe relevante, de natură a înlătura prezumţia derivată din faptul menţionării coautoratului în ediţia 2004 (fiind de analizat şi voinţa autorului romanului însuşi, de asemenea, conţinutul şi limitele prerogativelor acestuia de alegere a traducătorului din limba franceză în limba română).
Înlăturarea prezumţiei pentru ediţia 2004 ar fi avut drept consecinţă firească constatarea calităţii reclamantului de unic traducător al romanului pentru orice ediţii ulterioare, identice cu prima, fără a fi necesară probarea acestui fapt de fiecare dată.
Or, cât timp nu este posibilă combaterea prezumţiei de coautorat pentru ediţia 2004 în cadrul procesual obiectiv şi subiectiv dedus judecăţii, în mod logic, nu este posibilă combaterea aceleiaşi asumpţii nici pentru ediţia 2007.
Evident, dacă cele două ediţii nu ar fi identice, ar fi admisibilă răsturnarea prezumţiei pentru 2007.
Identitatea de conţinut a celor două ediţii a fost, însă, deja constatată de ambele instanţe de fond. Acestea au considerat că identitatea nu este afectată de diferenţele minime dintre cele două ediţii, precum menţiunea „1527" din titlu, a cuvântului înainte aparţinând lui D.C. şi a unui cuprins suplimentar în ediţia din 2007, precum şi diferenţe în primele 42 de pagini ale volumului I, care constituie o reproducere în sensul art. 14 din Legea nr. 8/1996 a ediţiei din 2004.
Atare apreciere a instanţelor de fond se impune ca atare în cauză, neputând a se proceda la reevaluarea sa de către această instanţă de control judiciar. Fiind vorba despre chestiuni de temeinicie, respectiv situaţia de fapt din cauză şi probatoriul administrat pe acest aspect, reaprecierea lor excede atribuţiilor acestei instanţe, circumscrise cazurilor de nelegalitate descrise de art. 304 C. proc. civ.
Contrar aprecierii instanţei de apel, prin neacceptarea probei contrare nu numai că nu se produce o încălcare a principiului disponibilităţii; dimpotrivă, în acest fel, este respectat cadrul procesual stabilit prin voinţa reclamantului, atât din punct de vedere obiectiv, cât şi subiectiv.
Or, reclamantul nu a avut intenţia reală de a solicita recunoaşterea calităţii de unic traducător şi cu privire la ediţia din 2004 şi nici de a chema în judecată pe editorul de la acel moment, anume C.R.
Dacă ar fi existat atare intenţie, voinţa reclamantului în acest sens s-ar fi manifestat prin formularea explicită a pretenţiei de recunoaştere a calităţii invocate, ori cel puţin neechivocă, în contradictoriu cu persoana care i-a infirmat această calitate la momentul primei editări a romanului.
O asemenea manifestare de voinţă este singura care interesează învestirea corespunzătoare a instanţei de judecată, dat fiind că un asemenea efect se produce doar prin formularea cererii de chemare în judecată, care întruneşte cerinţele prevăzute de art. 112 C. proc. civ., neputând fi obţinut din modul în care reclamantul a înţeles să formuleze probatoriul în cauză.
În aceste condiţii, în mod greşit, prima instanţă a considerat că este admisibilă proba contrară prezumţiei de coautorat în ceea ce priveşte ediţia din 2004, pronunţându-se, în acest fel, şi asupra calităţii de unic traducător pentru acea ediţie, cu toate că nu fusese învestită decât pentru cea din 2007 (asupra căreia se pronunţă prin aceeaşi hotărâre, pornind de la premisa eronată a posibilităţii invalidării statutului pârâtului M.P. de coautor al traducerii din 2004, în cadrul procesual prezent).
Instanţa de apel, deşi a corectat prima dispoziţie a Tribunalului, tocmai cu scopul de a sublinia că nu este învestită cu pretenţii relative la ediţia 2004, repetă greşeala primei instanţe de a se pronunţa asupra unor asemenea pretenţii, făcând o greşită aplicare a prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa nu se poate pronunţa decât asupra obiectului cererii.
Este de precizat că imposibilitatea combaterii prezumţiei de coautorat în acest cadru procesual nu conduce eo ipso la respingerea cererii de chemare în judecată, deoarece finalitatea demersului judiciar este aceea a dezdăunării pentru fapta editorului de publicare a operei reclamantului, fără consimţământul acestuia. Or, aceste pretenţii sunt întemeiate şi au fost admise ca atare, fără ca prin motivele de recurs să se formuleze critici pe aspectul publicării fără autorizarea reclamantului.
Chiar dacă nu este posibil a i se recunoaşte reclamantului, în prezentul cadru procesual, la nivelul anului 2007, un statut cu privire la opera derivată diferit de cel din anul 2004, în aplicarea prezumţiei prevăzute de art. 4 din Legea nr. 8/1996, primul petit nu poate fi, totuşi, respins ca nefondat.
Modul de soluţionare a acestui petit interesează întinderea dreptului reclamantului valorificat prin celelalte capete de cerere şi se va reflecta în dezlegarea dată acelor pretenţii, astfel încât se impune precizarea explicită a calităţii reclamantului de coautor al ediţiei 2007, alături de pârâtul M.P., pentru corelarea corespunzătoare a tuturor dispoziţiilor instanţei.
Este de precizat, de asemenea, că obiectul primului petit reprezintă doar o chestiune prejudicială în cadrul analizei pretenţiilor de dezdăunare materială şi morală, nefiind necesară, în principiu, pronunţarea explicită asupra sa. Atare pronunţare nu este, însă, nici nelegală, iar cum, în speţă, reclamantul l-a conceput sub forma unei cereri distincte, această instanţă va respecta voinţa acestuia şi din punct de vedere formal.
Astfel, se constată că reclamantul este autor al traducerii romanului „Asediul Romei" de V.C., publicat de SC A.H. SRL în 2007, alături de pârâtul M.P. (coautori), constatare posibilă în urma admiterii recursului pârâtei şi, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a modificării deciziei în acest sens.
În consecinţă, în aplicarea art. 12 din Legea nr. 8/1996, ce reglementează dreptul autorului unei opere, inclusiv al unei opere derivate, de a dispune cu privire la prerogativele patrimoniale ale dreptului său, în orice modalitate, deci şi prin cesiune, în condiţiile art. 39 şi urm. din Legea nr. 8/1996, reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri pentru utilizarea de către pârâtă a operei comune fără acordul său.
Dat fiind că pârâta SC A.H. SRL a fost obligată, prin ambele hotărâri de fond, la plata integrală, către reclamant, a contravalorii prejudiciului creat prin publicarea romanului, fără autorizarea acestuia, se impune modificarea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului, faţă de considerentele anterior expuse.
Sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 5 alin. (5) teza a II-a din Legea nr. 8/1996, la care a făcut trimitere, în mod corect, recurenta, potrivit cărora: „În lipsa unei convenţii, remuneraţia se împarte proporţional cu părţile de contribuţie ale autorilor sau în mod egal, dacă acestea nu se pot stabili".
Întrucât nu s-a dovedit existenţa unei înţelegeri între coautori nici cu privire la plata remuneraţiei, nici cu privire la cota de contribuţie la crearea operei şi nu este posibilă determinarea acesteia din urmă, se consideră că remuneraţia este datorată în mod egal coautorilor.
Pe acest temei, Înalta Curte va dispune obligarea pârâtei SC A.H. SRL la suma de 17.712 RON către reclamant, cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea drepturilor de autor, reprezentând 1/2 din sumele de bani calculate, necontestat, de prima instanţă ca fiind datorate cu acest titlu, în baza art. 139 din Legea nr. 8/1996.
Aceste din urmă considerente răspund motivului 4 de recurs, în ordinea în care susţinerile părţii au fost înfăţişate prin prezenta decizie, cu referire la petitul nr. 5 din cererea introductivă de instanţă.
3. În ceea ce priveşte cererile vizând diferitele modalităţi de reparare a prejudiciului creat reclamantului prin publicarea, neautorizată de acesta, a operei comune, se constată că susţinerile din motivarea recursului sunt formulate omisso medio, în condiţiile în care prin motivele de apel nu s-a formulat critici explicite referitoare la modul de soluţionare de către prima instanţă a acestor cereri.
Astfel, nu a fost supus analizei instanţei de apel modul de interpretare şi aplicare de către tribunal a prevederilor 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, cu trimitere la art. 14 din acelaşi act normativ, critici cu acest obiect regăsindu-se abia prin motivele de recurs.
Unica referire la pretenţiile de dezdăunare formulate de reclamant este făcută de pârâtă în apel sub forma simplei solicitări de respingere a acestora, fără conceperea unor critici de nelegalitate sau netemeinicie la adresa hotărârii primei instanţe.
Nefiind învestită cu atare critici, instanţa de apel nu s-a preocupat de modul de soluţionare a pretenţiilor din petitele 2 şi 3, astfel cum au fost numerotate de reclamant, sentinţa fiind menţinută în privinţa dispoziţiilor asupra acestor cereri.
În acest context, criticile din recurs cu acest obiect sunt îndreptate împotriva sentinţei, nu a deciziei de apel, ceea ce echivalează cu formularea omisso medio a unor asemenea susţineri, ce urmează a fi respinse în consecinţă.
Corelarea dispoziţiilor primei instanţe cu referire la petitele 2 şi 3 cu dispoziţiile din prezenta decizie presupune ca executarea obligaţiei de menţionare a numelui reclamantului pe exemplarele în curs de distribuire ale romanului şi pe cele din eventualul tiraj următor, precum şi de predare către reclamant a unor exemplare cu menţiunea numelui său, să se realizeze în modalitatea adăugării numelui reclamantului, în calitate de coautor al traducerii.
II. Contrar susţinerilor recurentului-intervenient M.P. din motivarea recursului său, considerentele deciziei de apel nu sunt contradictorii, deoarece se reţine răspunderea contractuală a recurentului, derivând din contractul de cesiune de drepturi de autor asupra operelor derivate din 02 august 2007, încheiat cu pârâta SC A.H. SRL, fără vreo referire la răspunderea delictuală pentru aceeaşi faptă.
Instanţa de apel a constatat încălcarea obligaţiei de garanţie împotriva oricărei evicţiuni, asumată expres de către intervenient prin contractul menţionat (Cap. V), iar atare apreciere este legală, atât timp cât intervenientul şi-a asumat calitatea de unic traducător al romanului publicat de către pârâtă în anul 2007, cu toate că este doar coautor, alături de reclamant, astfel cum se menţionează în ediţia din 2004 a romanului, preluată integral în varianta din 2007.
Evicţiunea s-a produs prin invocarea de către reclamantul din cauză a drepturilor sale asupra operei în discuţie, recunoscute ca atare în prezenta cauză, care are drept consecinţă imposibilitatea exercitării depline de către pârâtă a prerogativelor patrimoniale asupra operei, dată fiind absenţa autorizării de către ambii autori, după cum prevăd art. 5 alin. (3) şi art. 12 din Legea nr. 8/1996.
Este de precizat, cu privire la modalitatea în care pârâta însăşi a acţionat în executarea obligaţiilor contractuale, că neexecutarea invocată de către recurent nu este suficient de importantă pentru a permite recurentului să se prevaleze de excepţia de neexecutare a contractului, ca mijloc de apărare faţă de pretenţiile pârâtei din cererea de chemare în garanţie.
Astfel, deşi pârâta nu a menţionat numele traducătorului pe reproducerile operei în discuţie (art. 4.4.2 din contract), nu au fost contestate drepturile acestuia derivând din calitatea de autor, inclusiv cele morale, achitându-i-se, de asemenea, drepturile materiale cuvenite.
Răspunderea cedentului pentru evicţiunea consumată subzistă prin întrunirea condiţiilor pentru existenţa acestei răspunderi, similare celor din materia vânzării (art. 1337 şi urm. C. civ.), constatate ca atare de către instanţa de apel şi fără vreo altă critică a intervenientului decât aceea legată de excepţia de neexecutare.
Împrejurarea că, în raportul obligaţional principal dedus judecăţii în cauză, s-a constatat răspunderea delictuală a pârâtei prin publicarea traducerii romanului, fără autorizarea reclamantului, nu reprezintă un impediment pentru admiterea cererii de chemare în garanţie, dimpotrivă, constituie însăşi premisa unei asemenea soluţii.
Raţiunea cererii de intervenţie forţată întemeiate pe dispoziţiile art. 60 C. proc. civ. este tocmai aceea a dezdăunării pârâtului în situaţia în care acesta cade în pretenţii faţă de reclamant, în virtutea raportului obligaţional dintre pârâtă şi intervenient. Or, în cauză, fiind admisă cererea principală, se impune şi admiterea cererii de chemare în garanţie, întrunite fiind condiţiile răspunderii contractuale în persoana intervenientului.
În ceea ce priveşte întinderea despăgubirilor pe care trebuie să le suporte intervenientul, se reţine că, prin hotărârea primei instanţe, acesta a fost obligat, pe lângă contravaloarea prejudiciului adus reclamantului prin fapta pârâtei, la care aceasta a fost obligată către reclamant, şi la plata cheltuielilor decurgând din celelalte obligaţii stabilite prin sentinţă în sarcina pârâtei, întocmai cum au fost formulate prin cererea de chemare în garanţie.
Spre deosebire de cele constatate de prima instanţă şi de instanţa de apel, prin prezenta decizie s-a constatat, însă, că evicţiunea produsă prin recunoaşterea drepturilor reclamantului este doar parţială, în sensul unui coautorat asupra traducerii.
În aceste condiţii, sunt aplicabile, pentru identitate de raţiune, dispoziţiile art. 1348 C. civ., potrivit cărora, în cazul evicţiunii parţiale, cumpărătorul (cesionarul, respectiv pârâta din cauză), dacă nu a cerut rezoluţiunea (conform art. 1347 C. civ.), ci despăgubiri, are dreptul la „valoarea părţii pierdute" prin efectul evicţiunii.
Or, această valoare corespunde exclusiv sumei de bani achitate reclamantului cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin publicarea romanului fără acceptul reclamantului, în cuantum de 17.712 RON, nu şi pentru alte cheltuieli invocate de către pârâtă, atât timp cât acestea sunt legate de drepturile morale ale autorului, care aparţin, în egală măsură, şi intervenientului.
Obligarea la suportarea unor asemenea cheltuieli ar echivala cu obligarea autorului la respectarea propriilor drepturi, ceea ce este superfluu.
Drept urmare, se impune admiterea recursului intervenientului, pentru a fi posibilă modificarea întinderii despăgubirilor datorate de către acesta.
Admisă fiind deja cererea de chemare în garanţie din faza judecăţii în primă instanţă, Înalta Curte va proceda doar la schimbarea conţinutului şi a cuantumului obligaţiei, urmând a-l obliga pe intervenientul chemat în garanţie M.P. la plata sumei de 17.712 RON despăgubiri către pârâta SC A.H. SRL.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată stabilite către reclamant în faza judecăţii în primă instanţă, dată fiind admiterea doar parţială a cererii în despăgubiri, urmează a se constata că reclamantului i se cuvin asemenea cheltuieli proporţional cu valoarea despăgubirilor acordate, respectiv jumătate din cele stabilite de către prima instanţă.
În limitele raportului obligaţional din cererea principală, existent între reclamant şi pârâta SC A.H. SRL (între reclamant şi intervenient, astfel cum s-au formulat cererile deduse judecăţii în cauză, nu există un raport obligaţional direct), Înalta Curte va obliga pe pârâtă la 3.117,5 RON cheltuieli de judecată către reclamant.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va admite ambele recursuri şi, în baza art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica în parte Decizia, astfel:
Va constata că reclamantul este autor al traducerii romanului „Asediul Romei", de V.C., publicat de SC A.H. SRL în 2007, alături de pârâtul M.P. (coautori).
Va obliga pe pârâta SC A.H. SRL la suma de 17.712 RON către reclamant cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea drepturilor de autor, iar pe intervenientul chemat în garanţie M.P. la plata sumei de 17.712 RON, cu titlu de despăgubiri către pârâta SC A.H. SRL.
Va obliga pe pârâta SC A.H. SRL la 3.117,5 RON cheltuieli de judecată către reclamant în faza judecăţii în primă instanţă.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei, privind admiterea apelurilor şi schimbarea în parte a sentinţei, precum şi ale sentinţei, privind menţinerea celorlalte obligaţii stabilite în sarcina pârâtei în favoarea reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii M.P. şi SC A.H. SRL împotriva deciziei nr. 55A din 16 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Modifică în parte Decizia, astfel:
Constată că reclamantul este autor al traducerii romanului „Asediul Romei", de V.C., publicat de SC A.H. SRL în 2007, alături de pârâtul M.P. (coautori).
Obligă pe pârâta SC A.H. SRL la suma de 17.712 RON către reclamant, cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea drepturilor de autor.
Obligă pe intervenientul chemat în garanţie M.P. la plata sumei de 17.712 RON, despăgubiri către pârâta SC A.H. SRL.
Obligă pe pârâta SC A.H. SRL la 3.117,5 RON cheltuieli de judecată către reclamant în faza judecăţii în primă instanţă.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4569/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4564/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
