ICCJ. Decizia nr. 4572/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizie nr. 4572/2011
Dosar nr. 8063/118/2008
Şedinţa publică din 27 mai 2011
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 5767 din 13 iunie 2005 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul civil nr. 8536/2004, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a fost respinsă acţiunea civilă formulată de către reclamanţii S.F., M.G. şi P.I., în contradictoriu cu acesta, ca fiind promovată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală; a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a fost respinsă ca inadmisibilă acţiunea aceloraşi reclamanţi, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa, prin Primar, şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa.
Prin Decizia civilă nr. 238 din 04 aprilie 2006 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul civil nr. 216/2006, a fost admis apelul declarat de către reclamanţii S.F., M.G. şi P.I. împotriva sentinţei menţionate, care a fost desfiinţată, iar cauza trimisă spre rejudecare primei instanţe în vederea soluţionării fondului.
Cauza a fost reînregistrată la Judecătoria Constanţa sub nr. 1130/212/2007, iar prin sentinţa civilă nr. 11116 din 28 septembrie 2007, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a fost respinsă acţiunea civilă formulată de către reclamanţii S.F., M.G. şi P.I. în contradictoriu cu acesta şi ca nefondată acţiunea formulată de aceiaşi reclamanţi, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa.
Prin Decizia civilă nr. 257 din 13 mai 2008 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul civil nr. 1130/212/2007, a fost admis apelul declarat de toţi reclamanţii împotriva acestei sentinţe şi a reţinut procesul spre rejudecare în fond, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 8063/118/2008.
Prin sentinţa civilă nr. 507 din 13 aprilie 2009, Tribunalul Constanţa, secţia Civilă, a respins ca nefondată acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa şi ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală, acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, admiţând, în prealabil, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare transcris în 24 octombrie 1947 la Grefa Tribunalului Constanţa, numiţii S.V. şi S.P. au dobândit în cote egale dreptul de proprietate asupra terenului situat în mun. Constanţa, în suprafaţă de circa 392 m.p. „cu toate construcţiunile aflate pe el".
Fostul coproprietar al dreptului de proprietate asupra terenului litigios, defunctul S.P., a decedat la data de 06 ianuarie 1959, printre succesorii săi regăsindu-se şi reclamanţii S.F. şi P.I., după cum rezultă din certificatul de moştenitor din 26 mai 2006 emis de către BNP C.L.
Cei trei reclamanţi din cauză au solicitat Primarului Municipiului Constanţa aplicarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin notificarea din 08 august 2001 la BEJ V.D.G., căreia, însă, nici până în prezent nu i s-a dat curs.
Din adresa din 28 august 2007 rezultă situaţia juridică a imobilului litigios, conform căreia construcţiile aflate pe terenul din mun. Constanţa, au fost demolate în temeiul Decretului nr. 248/1984 în vederea construirii de ansamblurilor de locuinţe, iar în prezent terenul este afectat de construcţia blocului de locuinţe, de spaţii verzi şi de circulaţie aferente blocului.
Din adresa din 13 februarie 2009 emisă de către S.P.I.T.V.B.L. Constanţa, rezultă istoricul de rol fiscal cu privire la imobilul litigios, potrivit căruia la matricola 645 la adresa din mun. Constanţa, figurează numiţii S.V. şi S.P., iar la matricola 649 la aceeaşi adresă figurează M.P. şi E.G.B. conform actului de vânzare-cumpărare din 1944. Ulterior, la adresa din mun. Constanţa a figurat Locativa, iar la matricola 269 figurează E.G.B. şi C.M., aceeaşi situaţie înscrisă şi în Registrul matricol manual din perioada anilor 1958-1961. În Registrul matricol manual din perioada anilor 1966-1982 la matricola 185/226, au figurat E.G.B. şi C.M., apoi H.I., după care figurează E.G.B., registrul fiind rectificat conform actului de vânzare-cumpărare din 1976, defalcat la matricola 798/5, cu suprafaţa de teren iniţială de 380 m.p., după care suprafaţa a rămas de 190 m.p.
Această situaţie juridică a imobilului este confirmată şi prin adresa nr. 31586 din 16 martie 2008.
Tribunalul a constatat, din succesiunea actelor juridice menţionate în istoricul de rol fiscal, precum şi consemnările din anexa la Decretul nr. 248/1984, care precizează că la momentul preluării în proprietatea statului, imobilul nu mai aparţinea foştilor proprietari, S.P. şi S.V., ci numiţilor B.I.L. şi, respectiv H.I. şi D.G., că reclamanţii S.F., M.G. şi P.I. nu justifică faptul că sunt persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul teren situat în mun. Constanţa,în suprafaţă de 490 m.p.
Astfel, cercetând temeinicia cererii formulate de către reclamanţi din perspectiva art. 480 C. civ., instanţa a constatat că, pe de o parte, P.I. şi S.F., sunt moştenitorii unui fost titular al unei cote de 1/2 din dreptul de proprietate asupra terenului litigios, teren litigios care la momentul preluării în proprietatea statului aparţinea altor proprietari, iar, pe de altă parte, M.G., nu justifică niciun fel de drept cu privire la imobilul care formează obiectul judecăţii, perspectivă din care acţiunea în revendicare, promovată de către aceştia, este vădit nefondată.
Prin Decizia nr. 80 din 26 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a fost admis apelul declarat de reclamanta M.G. împotriva sentinţei menţionate, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei, luându-se act de renunţarea reclamantei la judecata acţiunii.
Prin aceeaşi decizie, s-a respins ca nefondat apelul reclamantei S.F. împotriva aceleiaşi sentinţe şi, totodată, apelul lui S.G., ca fiind promovat de o persoană fără calitate procesuală activă în apel.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanta M.G. a declarat în şedinţa publică din 16 martie 2009 că renunţă la judecarea cauzei, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile art. 246 C. proc. civ., procedându-se în consecinţă.
În ceea ce o priveşte pe reclamanta S.F., instanţa de apel a reţinut că obiectul litigiului finalizat prin Decizia nr. 257 din 13 mai 2008 a Tribunalului Constanţa, irevocabilă prin nerecurare, l-a constituit obţinerea, pe calea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, de măsuri reparatorii constând în acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Constanţa, pentru care a fost emisă, în condiţiile legii, notificarea din 2001, prin intermediul BEJ V.D.G.
În cursul judecăţii prezentului apel, s-a făcut dovada notificarea înregistrată la Primăria Municipiului Constanţa sub nr. 1824/2001 a fost soluţionată prin dispoziţia nr. 4979 din 31 iulie 2009, care a respins cererea formulată de M.G. de restituire în natură, în cotă de 1/2, a imobilului în cauză.
În urma pronunţării sentinţei civile nr. 1002 din 15 septembrie 2008 a Tribunalului Constanţa, s-a constatat că M.G. este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru cota de 1/2 din imobilul situat în Constanţa, dispunându-se înaintarea documentaţiei către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Notificarea a fost înaintată, prin intermediul Prefecturii Constanţa, Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, care a admis-o şi a stabilit cuantumul despăgubirilor, astfel cum rezultă din adresa din 09 noiembrie 2009. Prin adresa din 21 ianuarie 2010 a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, s-a menţionat că s-a constituit Dosarul nr. 37898/CC pentru evaluarea despăgubirilor.
Aşadar, reclamantei S.F. nu-i este şi nu-i poate fi contestată calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, dreptul pretins având o situaţie juridică identică celei statuate prin hotărâre judecătorească irevocabilă în favoarea reclamantei M., aspect evaluat greşit de către prima instanţă. Preluarea de către stat a părţii din imobil pentru care s-a emis notificarea reclamanţilor a aparţinut numiţilor P.S. şi S.V. (nr. A), pe numele numitelor B. şi P. fiind preluată de stat cealaltă parte a imobilului, asupra căruia dreptul de proprietate s-a transmis prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la 05 august 1949 (nr. B).
Cum însă apelantei S.F. i-a fost recunoscută calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, apelul va fi respins ca nefondat.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta S.F., criticând-o pentru nelegalitate şi susţinând, în esenţă, obligarea Primăriei ca, la soluţionarea pretenţiilor sale, să respecte criteriile deja aplicate în cazul numitei M.G. pentru o cotă de 1/2 din imobil şi să acorde reclamantei suma de 541.000 RON, stabilită prin expertiza efectuată în cauza finalizată prin sentinţa civilă nr. 1002/2008 a Tribunalului Constanţa, favorabilă sus-numitei.
Mai arată că, din moment ce notificarea din 08 iunie 2001 a fost soluţionată prin dispoziţia nr. 4979 din 30 iulie 2009, care a fost înaintată la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, „se renunţă la judecată în acest dosar".
Solicită a se înlătura obligarea sa la cheltuieli de judecată în faza apelului.
În cursul judecării recursului, instanţa a solicitat recurentei-reclamante clarificări în legătură cu actul de dispoziţie menţionat în cererea de recurs, în sensul dacă vizează judecarea cererii introductive de instanţă sau însuşi dreptul subiectiv dedus judecăţii, act de dispoziţie procesuală ce ar urma să fie exprimat în forma prevăzută de lege. Recurenta nu s-a conformat acestei solicitări, depunând la dosar concluzii scrise prin care a reiterat aspecte referitoare la calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii şi solicitând judecarea cauzei şi în lipsa sa.
În aceste condiţii, Înalta Curte a apreciat că susţinerile din cererea de recurs nu materializează un act de dispoziţie procesuală de care să se ia act, în absenţa precizării obiectului unui asemenea act, care să fi fost exprimat în forma prevăzută de lege pentru acea manifestare de voinţă, procedând la judecarea recursului.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Prin Decizia recurată, s-a constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, pentru o parte din imobilul ce a aparţinut numiţilor P.S. şi S.V.. din Constanţa, nr. A, iar infirmarea de către prima instanţă în cauză a dreptului reclamantei la măsuri reparatorii s-a întemeiat pe o situaţie juridică greşită a imobilului, respectiv pe situaţia celeilalte părţi din imobil ce a aparţinut altor persoane, pe numele cărora a fost preluată de stat, ce corespunde unei alte adrese poştale - nr. B.
Cu toate acestea, apelul a fost respins ca nefondat, deoarece apelantei S.F. i-ar fi fost recunoscută calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri, ce urmează a fi achitate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Această din urmă constatare nu corespunde realităţii, atât timp cât pretenţiile reclamantei formulate prin notificarea din 2001 nu au fost efectiv soluţionate printr-o dispoziţie emisă de unitatea deţinătoare, în aplicarea art. 25 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, se reţine că dispoziţia nr. 4979 din 31 iulie 2009 a fost emisă de Primarul Municipiului Constanţa în executarea sentinţei civile nr. 1002/2008 a Tribunalului Constanţa - prin care numitei M.G. i-a fost recunoscut dreptul la măsuri reparatorii pentru o cotă de 1/2 din imobilul din reprezentat de teren în suprafaţă de 392 m.p., în sensul propunerii de despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în favoarea sus-numitei, pentru cota de 1/2 din imobil.
În ceea ce îi priveşte pe cei 8 moştenitori ai coproprietarului imobilului expropriat, P.S., printre care şi recurenta-reclamantă, care au formulat notificarea nr. 216/2001 alături de M.G., moştenitoarea celuilalt coproprietar al imobilului, S.V., prin dispoziţia nr. 4979 din 31 iulie 2009, anterior menţionată, s-a arătat că cererea va fi soluţionată după finalizarea litigiilor aflate pe rolul instanţelor de judecată.
Aşadar, notificarea din 2001 a fost soluţionată exclusiv cu privire la persoana unuia dintre notificatori (acesta fiind şi motivul pentru care M.G., care a figurat iniţial ca reclamantă în prezenta cauză, a renunţat la judecarea acţiunii).
Faptul că situaţia recurentei-reclamante nu a fost soluţionată în procedura Legii nr. 10/2001 este confirmat prin concluziile scrise depuse în această fază procesuală de către pârâtul Municipiul Constanţa, în care se arată că situaţia acestei părţi este rezolvată „implicit" prin dispoziţia nr. 4979 din 31 iulie 2009, urmând ca, după terminarea litigiilor aflate pe rol, să se emită o dispoziţie separată pentru moştenitorii lui P.S.
Obiectul învestirii instanţei de judecată în prezenta cauză îl reprezintă soluţionarea notificării de către instanţa de judecată, tocmai în considerarea neemiterii de către obligarea unităţii deţinătoare a unei dispoziţii motivate cu privire la pretenţiile reclamanţilor formulate prin notificarea din 2001.
Cererea a fost astfel calificată prin Decizia nr. 257 din 13 mai 2008 pronunţată de Tribunalul Constanţa în ciclul procesual anterior, arătându-se că este întemeiată pe Decizia nr. 20/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii (iniţial, cererea a fost adresată judecătoriei, ca revendicare, la data de 27 august 2004).
Rezultând, din actele dosarului, că această dispoziţie nu a fost emisă nici până în prezent în ceea ce îi priveşte pe reclamanta S.F. şi pe fratele său, reclamantul P.I., iar unitatea deţinătoare nu va emite dispoziţie până la terminarea litigiilor, inclusiv a celui de faţă, nu există niciun motiv pentru a nu fi admisă cererea acestora.
De altfel, finalitatea prezentului recurs este aceea a recunoaşterii de către instanţă a dreptului la măsuri reparatorii constând în despăgubiri, context în care pretenţiile celor doi reclamanţi urmează a fi admise.
Prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii, s-a statuat că „Instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate".
În aplicarea acestei decizii, reţinându-se refuzul nejustificat al Municipiului Constanţa de soluţionare a notificării din 2001 în ceea ce îi priveşte pe cei doi reclamanţi din cauză, în condiţiile în care nici măcar nu s-a arătat motivul pentru care nu s-a răspuns la notificare, Înalta Curte constată că reclamanţii S.F. şi P.I. sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul situat în mun. Constanţa, în suprafaţa prevăzută în contractul de vânzare-cumpărare transcris în 24 octombrie 1947 la Grefa Tribunalului Constanţa, prin care autorul lor, P.S., a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în cotă de 1/2.
Este de precizat că imobilul astfel cumpărat de autorul lor, în coproprietate cu S.V., autorul numitei M.G., corespunde adresei poştale din nr. A, fapt ce rezultă şi din titlul de proprietate al imobilului de la nr. B (act vânzare-cumpărare transcris la Grefa Tribunalului Constanţa în 16 august 1949), pe care acelaşi vânzător cu cel din 1947 l-a înstrăinat altor persoane.
Cei doi reclamanţi din cauză sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii corespunzător unei cote de câte 1/16 fiecare, în condiţiile în care P.S., coproprietar al imobilului în cotă de 1/2, a avut 8 moştenitori. Cei doi reclamanţi nu beneficiază de întreaga cotă de 1/2 ce a aparţinut autorului lor, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, câtă vreme toţi cei 8 moştenitori au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, chiar dacă doar doi dintre ei au înţeles să formuleze prezenta cerere de chemare în judecată. Pentru ceilalţi 6 notificatori, urmează a se emite dispoziţie separată de către Primarul Municipiului Constanţa.
Este de precizat, de asemenea, că deşi doar reclamanta S.F. a promovat atât apel, cât şi recurs, urmează ca efectuarea acestor acte de procedură să profite şi celuilalt reclamant, P.I., ce se află într-o situaţie identică celei a reclamantei, fiind întrunite condiţiile unei coparticipări procesuale obligatorii.
Dreptul celor doi reclamanţi este recunoscut generic, pentru măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri ce vor fi evaluate şi achitate conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, după emiterea deciziei cu propunere de despăgubiri de către Primarul municipiului Constanţa, în aplicarea art. 26 din Legea nr. 10/2001.
În aplicarea Deciziei nr. 52 din 04 iunie 2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, doar deciziilor/dispoziţiilor emise ulterior de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, li se aplică prevederile art. 16 şi urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ceea ce înseamnă că instanţa de judecată nu poate stabili cuantumul despăgubirilor băneşti cuvenite persoanelor îndreptăţite în aceste cazuri, ci numai în privinţa deciziilor administrative emise anterior începerii activităţii Legii nr. 247/2005 (iulie 2005).
Aceasta deoarece, în conformitate cu art. 16 din Titlul VII cu referire la art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Decizia emisă de către unitatea deţinătoare cu propunere de acordare de despăgubiri, va fi înaintată – după rămânerea sa definitivă, urmare a exercitării controlului judecătoresc – Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea emiterii titlului de despăgubire, ce urmează a fi valorificat în procedura ulterioară, fie prin intermediul Fondului Proprietatea, fie prin intermediul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Astfel, chiar dacă pe numele coproprietarei M.G. s-a emis deja dispoziţie în baza Legii nr. 10/2001, iar aceasta a fost înaintată la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ce a evaluat deja despăgubirile cuvenite, cuantumul acestora nu profită şi reclamanţilor din cauză, urmând ca, şi în ceea ce îi priveşte, să se parcurgă procedura prevăzută de art. 16 şi urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Constatându-se că motivul de recurs privind cheltuielile de judecată din faza apelului rămâne fără obiect, faţă de modul de soluţionare al prezentului recurs, în urma admiterii căruia va fi înlăturată obligaţia de plată a sumelor de bani stabilite cu acest titlu, Înalta Curte va admite recursul şi, în baza art. 312 C. proc. civ., va modifica în parte Decizia, în sensul admiterii apelului declarat de reclamanta S.F. împotriva sentinţei nr. 507 din 13 aprilie 2009 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă.
În consecinţă, în baza art. 296 C. proc. civ., va schimba în parte sentinţa şi va admite cererea reclamanţilor S.F. şi P.I. împotriva pârâţilor Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa, în sensul constatării dreptului reclamanţilor S.F. şi P.I. la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 329 m.p. situat în mun. Constanţa, corespunzător unei cote de câte 1/16 fiecare.
Înalta Curte va obliga pe pârâţii Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa să emită decizie cu propunere de despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, corespunzător unei cote de câte 1/16 fiecare din dreptul de proprietate asupra imobilului menţionat.
Urmează a fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta S.F., prin mandatar S.G., împotriva deciziei nr. 80 C din 26 aprilie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Modifică în parte Decizia, în sensul că:
Admite apelul declarat de reclamanta S.F. împotriva sentinţei nr. 507 din 13 aprilie 2009 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, şi, în consecinţă:
Schimbă în parte sentinţa şi admite cererea reclamanţilor S.F. şi P.I. împotriva pârâţilor Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa.
Constată că reclamanţii S.F. şi P.I. sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 329 m.p. situat în mun. Constanţa, corespunzător unei cote de câte 1/16 fiecare.
Obligă pe pârâţii Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa să emită decizie cu propunere de despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 corespunzător unei cote de câte 1/16 fiecare din dreptul de proprietate asupra imobilului menţionat.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4573/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4571/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
