ICCJ. Decizia nr. 4571/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizie nr. 4571/2011
Dosar nr. 902/117/2007
Şedinţa publică din 27 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 118 din 11 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosar nr. 902/117/2007, s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamanţii S.I. şi S.R., împotriva pârâţilor Primarul Municipiului Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca, şi, în consecinţă:
S-a dispus anularea parţială a dispoziţiei de respingere a notificărilor, din 17 ianuarie 2007, emisă de pârât.
S-a stabilit dreptul reclamanţilor S.I. şi S.R. la despăgubiri în sumă de 1.310.874 RON, achitate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv - Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul teren şi construcţii în suprafaţă de 1.016 m.p., situat în municipiul Cluj-Napoca, înscris în C.F. nr. X Cluj, nr. top A şi C.F. nr. Y Cluj, nr. top B/1.
A fost menţinută dispoziţia de respingere atacată în ceea ce le priveşte pe reclamantele M.M. şi V.A. şi s-a respins acţiunea civilă formulată de aceste reclamante.
În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia invocată, că se justifică calitatea procesuală pasivă a Municipiului Cluj-Napoca, raportat la prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001, unitatea administrativ-teritorială având calitatea de unitate deţinătoare asupra imobilului.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a reţinut că prin Dispoziţia nr. 1386 din 17 ianuarie 2007, Primarul Municipiului Cluj-Napoca a respins notificările înregistrate sub nr. 151 din 29 ianuarie 2002 şi nr. 391 din 12 februarie 2002 la BEJ C.M., privind acordarea de măsuri reparatorii, motivat de faptul că imobilul solicitat a fost preluat prin Decretele de expropriere nr. 30/1988, nr. 339/1987 şi nr. 117/1975 de la foştii proprietari tabulari T.G., T.A. şi V.V., construcţia şi terenul în suprafaţă de 339 m.p. şi de la S.P., J.I. şi J.S. a fost preluat teren în suprafaţă de 700 m.p., potrivit anexei la Decretul nr. 30/1988, toate situate la adresa din municipiul Cluj-Napoca, iar reclamanţii nu fac dovada calităţii de persoane îndreptăţite, ca succesori ai foştilor proprietari tabulari.
Din analiza actelor de stare civilă depuse la dosarul cauzei, Tribunalul a constatat reiese faptul că reclamanţii S.I. şi S.R. sunt moştenitorii fostului proprietar tabular S.P., în calitate de fiu şi nepoată de fiu predecedat, reclamantele M.M. şi V.A. fiind străine de succesiune ca urmare a renunţării exprese la moştenire, astfel cum rezultă din menţiunile cuprinse în certificatul de moştenitor din 07 ianuarie 1987.
Prin urmare, raportat la prevederile art. 4 din Legea nr. 10/2001, doar primii reclamanţi justifică calitatea de persoane îndreptăţite la obţinerea de măsuri reparatorii în temeiul acestui act normativ. O atare concluzie, în sensul că succesibilii renunţători nu beneficiază de prevederile legii, rezultă şi din pct. 4.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 250/2007.
Referitor la imobilul pentru care se solicită acordarea de măsuri reparatorii, este adevărat că potrivit anexei la Decretul nr. 30/1988 s-a preluat de la S.P., J.I. şi J.S. imobilul teren în suprafaţă de 700 m.p., însă întinderea dreptului reclamanţilor nu poate fi analizată strict prin raportate la decretul de expropriere, acesta constituind doar una din probele existente la dosarul cauzei.
Astfel, potrivit evidenţelor din C.F. nr. X Cluj, S.P. a deţinut în proprietate imobilul aferent nr. top A/1 în suprafaţă de 1.090 m.p., iar potrivit C.F. nr. Y, cota de 3/9 părţi din imobilul identificat prin nr. top B/1, pe această parcelă identificându-se şi construcţia ce a aparţinut antecesorului reclamanţilor, ce ulterior a fost demolată.
În cauză, s-a dispus efectuarea unui raport de expertiză în specialitatea topografie de către expert F.F. şi a unui raport de expertiză de evaluare întocmit de expert M.D., prin care a fost identificat şi evaluat imobilul din litigiu.
Potrivit planului de situaţie anexat la raportul de expertiză, cele două parcele identificate prin nr. top B/1 şi A/1 se află una în continuarea celeilalte, iar din coroborarea suprafeţelor, astfel cum aceasta rezultă din evidenţele de carte funciară, rezultă că reclamanţii probează întinderea dreptului de proprietate ce a aparţinut antecesorului lor.
Potrivit raportului de expertiză întocmit de expert F.F., în prezent zona terenului din litigiu este afectată în totalitate de lucrările de amenajare şi sistematizare a teritoriului, terenul fiind ocupat de blocuri de locuinţe şi străzi noi.
În condiţiile în care imobilul teren nu este liber, neputând fi restituit în natură, iar construcţia ce a aparţinut antecesorului reclamanţilor a fost demolată, reclamanţii S.I. şi S.R. sunt îndreptăţiţi la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri.
Prin raportul de expertiză a fost determinată valoarea de circulaţie a imobilului teren, precum şi a construcţiei demolate rezultând o valoare totală de 1.310.874 RON, ce urmează a fi achitată în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv - Titlul VII din Legea nr. 247/2005, a conchis Tribunalul.
Apelul declarat de către ambii pârâţi împotriva sentinţei menţionate a fost admis prin Decizia civilă nr. 170/A din 11 iunie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Drept urmare, s-a dispus schimbarea în parte a sentinţei, în sensul că reclamanţii S.I. şi S.R. sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv - Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul teren, în suprafaţă de 1.016 m.p., şi construcţie, situat în municipiul Cluj-Napoca, judeţul Cluj, înscris în C.F. nr. X Cluj nr. top. A şi C.F.. nr. Y Cluj nr. top. B/1.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut că dreptul reclamanţilor S.I. şi S.R. la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost contestat de pârâţi.
Cât priveşte întinderea acestui drept, reclamanţii au formulat două notificări, nr. 391 din 12 februarie 2002 şi nr. 151 din 29 ianuarie 2002, prin care au solicitat măsuri reparatorii pentru imobilele care au aparţinut autorilor lor, defuncţii S.P. şi S.M., preluate de stat prin expropriere, respectiv pentru terenul în suprafaţă totală de 1.016 m.p., identificat cu nr. top A, sub A+1, A+2 în C.F. nr. X Cluj şi nr. top B în C.F. nr. Y Cluj, şi casă situată pe acest din urmă teren.
Aşadar, contrar celor afirmate de apelanţi, reclamanţii au pretins măsuri reparatorii atât cu privire la teren, cât şi cu privire la construcţia edificată pe acest teren, ambele bunuri fiind preluate prin expropriere de la autorii decedaţi, în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001.
Imobilul teren identificat cu nr. top A, menţionat în cele două notificări ale reclamanţilor, apare evidenţiat în C.F. nr. X sub A+1, cu destinaţia grădină, având suprafaţa de 303 stjp. Proprietarii tabulari ai acestui imobil sunt S.P. a lui M., în cotă de 178/303 parte, şi soţii J.I. şi J.S., în cotă de 125/303 parte.
Rezultă că suprafaţa aferentă cotei de proprietate deţinute de autorul reclamanţilor, S.P., la data exproprierii, era de 640 m.p., din întregul corp funciar.
Conform înscrierilor, întregul corp funciar identificat cu nr. top A (două parcele de 214, respectiv 875 m.p.) a trecut în proprietatea Statului Român prin expropriere, întabularea dreptului de proprietate al statului operând în contradictoriu cu proprietarii tabulari S.P., J.I. şi J.S.
De altfel, şi actele de preluare a imobilului menţionat mai sus confirmă starea tabulară, în anexa la Decretul de expropriere nr. 30 din 05 ianuarie 1988, cei trei coproprietari fiind menţionaţi în Planul de situaţie, cu o suprafaţă expropriată de 700 m.p.
Declaraţiile depuse la dosar, date de proprietarul tabular S.P., confirmă exproprierea realizată în baza Decretului nr. 117/1975, precizându-se că a fost expropriat terenul în suprafaţă de 876 m.p. şi construcţii în suprafaţă de 75,70 mp, din C.F. nr. X.
Imobilul cu privire la care reclamanţii au pretins măsuri reparatorii prin notificarea înregistrată cu nr. 151/2002 a fost identificat cu nr. top B în C.F. nr. Y Cluj, reprezentând casă şi teren în suprafaţă de 1.126 m.p. Autorul reclamanţilor, defunctul S.P., a avut calitatea de coproprietar al acestui imobil, în cotă de 1/3 parte, transmisă moştenitorilor săi, S.I., S.P. jr. şi S.R., conform certificatului de moştenitor emis de notariatul de Stat Judeţean Cluj, care a stat la baza întabulării dreptului de proprietate cu titlul de moştenire.
În baza Decretului de expropriere nr. 117/1975, o suprafaţă de 40 m.p. din acest teren a fost transcrisă în cartea funciară, în favoarea Statului Român, iar casa şi terenul de 1.086 m.p. au fost reînscrise în favoarea vechilor proprietari.
Aşadar, în baza Decretului de expropriere nr. 117/1975, s-a preluat de la proprietarul tabular S.I., în limitele cotei deţinute de acesta, teren aferent topograficului A din C.F. nr. X şi teren aferent topograficului B din C.F. nr. Y Cluj.
Anexa la Decretul de expropriere nr. 339 din 31 decembrie 1987, menţionează în Planul de situaţie, imobilul din Cluj-Napoca, identificat sub aspect topografic în C.F. nr. Y Cluj, teren în suprafaţă de 339 m.p. şi construcţii având suprafaţa de 237,45 m.p., proprietari ai acestui imobil fiind T.G., T.A. şi V.V.; nu sunt menţionaţi coproprietarii S.I., S.P. şi S.R., fiind evident vorba de o omisiune, întrucât la data exproprierii aceştia erau înscrişi ca proprietari tabulari, cu titlul de moştenire.
Corespunde realităţii faptul că dreptul de proprietate al Statului Român, dobândit prin expropriere în baza Decretului nr. 339/1987, nu a fost întabulat în C.F. nr. Y Cluj, însă preluarea terenului cu acest titlu rezultă din anexa la actul de expropriere.
Mai mult decât atât, cele două rapoarte de expertiză întocmite în primă instanţă confirmă identificarea sub aspect topografic a imobilelor în litigiu, confirmă vecinătatea parcelelor identificate cu nr. top A şi nr. B, precum şi faptul că zona terenului în litigiu este afectată în totalitate de lucrările de amenajare şi sistematizare a teritoriului care s-au efectuat în municipiul Cluj-Napoca, prin construirea unor blocuri de locuinţe, a unor străzi noi, centrală termică, garaje, alei, alei betonate de acces şi spaţii verzi. Se concluzionează în sensul că terenul în litigiu nu este liber şi nici restituibil în natură.
Prin urmare, este certă împrejurarea că atât parcela identificată cu nr. top iniţial A, cât şi parcela identificată cu nr. top B, se regăsesc în patrimoniul statului după data invocată ca fiind cea a preluării cu titlul de expropriere, împrejurare care generează o prezumţie legală relativă de preluare abuzivă, chiar în absenţa unei dovezi formale a preluării de către stat. În acest sens, sunt dispoziţiile de principiu cuprinse în Capitolul I art. 1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250 din 07 martie 2007.
Aşa fiind, temeinic prima instanţă a stabilit faptul că reclamanţii au probat întinderea dreptului de proprietate preluat de Statul Român prin expropriere, fiind îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în limitele unei suprafeţe de 1.016 m.p., precum şi pentru construcţia cu destinaţia casă familială care a fost edificată de autorii lor, soţii S., afectând parcela cu nr. top B din C.F. nr. Z Cluj.
Dovedindu-se faptul că a fost demolată construcţia ulterior exproprierii, iar terenul cu privire la care se pretind măsuri reparatorii este ocupat integral de blocurile de locuinţe şi lucrările aferente acestora, lucrări de amenajare şi sistematizare a teritoriului, în mod corect prima instanţă a constatat incidenţa art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, stabilind dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii în echivalent, pentru întregul imobil.
Cât priveşte cuantumul despăgubirilor băneşti, conform prevederilor art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, coroborat cu dispoziţiile de principiu ale art. 1 alin. (3), acesta urmează a fi stabilit şi acordat în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, respectiv Titlul VII al Legii nr. 247/2005, iar nu potrivit dreptului comun. Legea specială evocată este una de complinire a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, pentru ipoteza acordării măsurilor reparatorii în echivalent, prin acest act normativ conferindu-se competenţe speciale în procedura de acordare a despăgubirilor, după ce, în prealabil, a fost recunoscută existenţa şi întinderea dreptului la despăgubiri. Totodată, este reglementată o cale specială de atac împotriva deciziei care stabileşte cuantumul despăgubirilor, competenţa soluţionării acesteia aparţinând instanţei de contencios administrativ, o competenţă specială şi absolută.
Prin urmare, în mod greşit prima instanţă a stabilit ea înşăşi cuantumul despăgubirilor băneşti, invocând, totodată, în mod contradictoriu incidenţa Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal reclamanţii S.I. şi S.R. şi pârâţii Primarul Municipiului Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca.
1. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, reclamanţii S.I. şi S.R. susţin, în esenţă, că, în mod corect, prima instanţă a stabilit contravaloarea despăgubirilor la valoarea de piaţă a imobilelor expropriate pentru o reparaţie echitabilă, calculată prin expertiză conform prevederilor legale, practicii instanţelor judecătoreşti şi practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, în absenţa unei juste şi prealabile despăgubiri la momentul exproprierii.
Însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a condamnat Statul Român în repetate rânduri pentru lipsa unui mecanism coerent şi operant de acordare a despăgubirilor băneşti impus prin Legea nr. 247/2005, astfel încât instanţele de judecată pot fi învestite să suplinească lipsa viabilităţii acestui mecanism, prin stabilirea concretă şi a cuantumului despăgubirilor acordate.
2. Pârâţii Primarul Municipiului Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca au formulat motive de recurs identice, susţinând, în esenţă, următoarele:
a) Reclamanţii, deşi au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite la masuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001, nu au făcut această dovadă pentru întregul imobil solicitat.
Astfel, întinderea dreptului reclamanţilor se limitează la actul de preluare, nefiind necesar a se lua în considerare şi înscrierile din cartea funciară, întrucât, în concret, nu se face dovada preluării abuzive în proprietatea statului întregului imobil revendicat şi nu se pot acorda despăgubiri pentru mai mult decât s-a preluat de la proprietarii tabulari, în caz contrar, fiind în prezenţa unei îmbogăţiri fără justă cauză.
b) Nu pot fi acordate reclamanţilor măsuri reparatorii în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, decât pentru suprafaţa de teren preluată, nu şi pentru construcţia demolată, întrucât prin notificare nu s-au solicitat despăgubiri şi pentru construcţie.
c) Recurenţii-pârâţi au fost obligaţi în mod greşit la plata cheltuielilor de judecată, nefiind în culpă procesuală, deoarece pentru o parte din imobilul în litigiu reclamanţii au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite doar în faţa instanţei de judecată, astfel încât, la momentul soluţionării notificării, soluţia de respingere a fost temeinică şi legală, dată în baza actelor existente la acel moment la dosarul aferent acestei notificări.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate.
1. Prin Decizia recurată în cauză, a fost confirmată soluţia primei instanţe de recunoaştere a dreptului reclamanţilor S.I. şi S.R. la măsuri reparatorii atât pentru teren în suprafaţă de 1.016 m.p., cât şi construcţia demolată, însă a fost înlăturat cuantumul despăgubirilor băneşti cuvenite reclamanţilor, în legătură cu care prima instanţă a dispus a fi achitate conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, cu motivarea că acesta se va calcula, potrivit legii, chiar în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Această apreciere a instanţei de apel este corectă.
În aplicarea deciziei nr. 52 din 04 iunie 2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, doar deciziilor/dispoziţiilor emise ulterior de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, li se aplică prevederile art. 16 şi urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ceea ce înseamnă că instanţa de judecată nu poate stabili cuantumul despăgubirilor băneşti cuvenite persoanelor îndreptăţite în aceste cazuri, ci numai în privinţa deciziilor administrative emise anterior începerii activităţii Legii nr. 247/2005 (iulie 2005).
Aceasta deoarece, în conformitate cu art. 16 din Titlul VII cu referire la art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Decizia emisă de către unitatea deţinătoare cu propunere de acordare de despăgubiri, va fi înaintată – după rămânerea sa definitivă, urmare a exercitării controlului judecătoresc – Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea emiterii titlului de despăgubire, ce urmează a fi valorificat în procedura ulterioară, fie prin intermediul Fondului Proprietatea, fie prin intermediul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Aşadar, în speţă, dispoziţia contestată fiind emisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanţa de judecată nu poate stabili ea însăşi cuantumul despăgubirii, ce urmează a fi calculat de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Trimiterea la dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, regăsită în motivele de recurs, nu justifică soluţia de evaluare chiar de către instanţă a despăgubirilor.
Consecinţa neconformităţii normei interne cu normele din tratatele internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România, trebuie să fie aceea a înlăturării legii naţionale inadecvate.
Or, soluţia primei instanţe, corect schimbată de către instanţa de apel, a fost în sensul înlăturării parţiale a prevederilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005, doar în ceea ce priveşte procedura de evaluare a despăgubirilor, din moment ce au dispus emiterea de către unitatea deţinătoare a unei decizii cu propunere de despăgubiri într-un cuantum determinat, ce ar urma a fi valorificată tot în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Unica modificare în derularea procedurii administrative ar consta, în aceste condiţii, în suprimarea primei etape, privind evaluarea despăgubirilor, hotărârea judecătorească de stabilire a cuantumului despăgubirilor ţinând loc de titlul de despăgubire pe care ar fi trebuit să-l emită Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Raţionamentul astfel conceput, cu finalitatea modificării procedurii Legii nr. 247/2005, nu poate fi primit.
Pe de o parte, ar fi trebuit justificată contrarietatea normei interne înlăturate cu norma europeană, ceea ce prima instanţă nu a realizat, nefiind inserate, în motivarea sentinţei, argumente privind conţinutul prevederilor art. 16 şi 17 din Titlul VII, referitoare la evaluarea despăgubirilor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin prisma exigenţelor calitative ale Convenţiei Europene.
Pe de altă parte, modificarea procedurii administrative de către instanţa de judecată, prin suprimarea unei etape în derularea acesteia, este nelegală, echivalând cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, instanţa neputând a se substitui legiuitorului.
În al treilea rând, rezultatul operaţiunii de înlăturare a normei interne nu justifică adoptarea unei astfel de măsuri.
Dacă ar fi confirmată în această fază procesuală, sentinţa nu ar putea fi executată în condiţiile dreptului comun, în ceea ce priveşte plata efectivă a despăgubirilor, în absenţa unei obligaţii de plată în sarcina unităţii deţinătoare (sau a altei persoane indicate de către instanţă), reprezentând titlu executoriu doar în legătură cu obligaţia unităţii deţinătoare de a emite decizie cu propunere de acordare a despăgubirilor în cuantumul fixat de instanţă.
Astfel, nu s-ar putea evita parcurgerea unei părţi a procedurii Titlului VII, valorificarea titlului de despăgubire rămânând supusă acelei reglementări, nefiind atins scopul urmărit prin aplicarea Convenţiei Europene.
Procedura nou creată nu ar fi eficientă, de vreme ce părţile sunt obligate a urma, totuşi, procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în plus, nu există nicio garanţie că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor acceptă asimilarea hotărârii judecătoreşti cu titlul de despăgubire emis, conform legii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, poziţie ce ar genera noi litigii, pe care părţile ar fi obligate să le suporte.
În aceste condiţii, se constată că, în mod corect, instanţa de apel a infirmat hotărârea primei instanţe pe aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor, drept pentru care Înalta Curte va respinge recursul reclamanţilor ca nefondat, în aplicarea art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. În ceea ce priveşte recursurile celor doi pârâţi, faţă de faptul că au formulat critici comune, urmează a fi analizate împreună, constatându-se următoarele:
a) Recurenţii au pretins, în primul rând, că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii pentru suprafaţa de teren menţionată în actul de preluare de către stat, pentru care se face dovada preluării abuzive în proprietatea statului, nu pentru întreaga suprafaţă cu care autorii lor au figurat în cartea funciară.
Întrucât recurenţii nu arată la care dintre terenurile ce formează obiectul notificărilor reclamanţilor se referă, urmează a se face aprecieri cu privire la ambele terenuri, constatându-se că instanţele de fond au procedat în mod corect stabilind existenţa, după caz, întinderea dreptului de proprietate al autorilor reclamanţilor, în raport de menţiunile cuprinse în cărţile funciare.
Instanţa de apel a constatat că autorul S.P. a fost proprietar tabular al terenului din C.F. nr. X Cluj, nr. top A, în cotă de 178/303, alături de soţii J.I. şi S. (125/303), ceea ce corespundea unei suprafeţe de 640 m.p., precum şi al terenului din C.F. nr. Y Cluj, nr. top B, în cotă de 1/3, ceea ce corespundea unei suprafeţe de 362 m.p.
Chiar dacă în Decretul de expropriere nr. 30/1988 este menţionată ca fiind preluată doar o suprafaţă de 700 mp din terenul din C.F. nr. X Cluj, nr. top A (pe numele tuturor coproprietarilor tabulari), instanţa de apel a constatat că întregul corp funciar cu nr. top A a fost expropriat, succesiv prin Decretele nr. 117/1975 şi nr. 30/1988.
Această constatare este corectă, dat fiind că în cartea funciară este înscris dreptul de proprietate al statului cu titlu de expropriere pentru întregul teren, din care autorul reclamanţilor deţinea o cotă-parte echivalentă a 620 m.p.
Faptul că în actul de expropriere este menţionată o suprafaţă mai mică decât cea înscrisă în cartea funciară nu justifică limitarea dreptului la măsuri reparatorii.
În aplicarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, valorificarea menţiunilor din actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, în sensul prezumării existenţei şi a întinderii dreptului de proprietate - la momentul preluării - asupra unui imobil preluat abuziv de către stat, în patrimoniul persoanei individualizate este posibilă doar în absenţa unor probe contrare, după cum legiuitorul menţionează explicit, ceea ce înseamnă că nu se poate recurge la prezumţia legală dacă se înfăţişează însuşi actul translativ, declarativ sau constitutiv al dreptului.
Or, o asemenea dovadă s-a înfăţişat în cauză, reprezentată fiind de extrasul de carte funciară, situaţie în care este inoperantă excepţia din art. 24 de la regula în materia probaţiunii dreptului de proprietate.
Pe de altă parte, dreptul de proprietate al statului fiind înscris pentru întregul teren cu nr. top A, se consideră că proprietarii tabulari au fost deposedaţi pentru aceeaşi suprafaţă de teren, deposedarea faptică fiind confirmată de situaţia actuală a terenului: acesta este afectat în totalitate, astfel cum a reţinut instanţa de apel pe baza rapoartelor de expertiză tehnică întocmite în cursul judecăţii în primă instanţă, lucrărilor de amenajare şi sistematizare a teritoriului efectuate în municipiul Cluj-Napoca.
În ceea ce priveşte terenul din C.F. nr. Y Cluj, nr. top B, instanţa de apel a constatat că o suprafaţă de 1.046 m.p. (din care autorului reclamanţilor îi revenea 1/3) a fost expropriată în baza Decretului nr. 339/1987, chiar dacă dreptul statului astfel dobândit nu a fost înscris în cartea funciară.
În conformitate cu art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, „Drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită şi expropriere".
Ca atare, exproprierea reprezentând o modalitate extratabulară de dobândire a dreptului de proprietate în sistemul cărţilor funciare, statul este considerat drept proprietar independent de întabularea sau nu în cartea funciară.
Chiar dacă terenul nu a fost preluat pe numele proprietarilor tabulari, faptul că figurează în anexele Decretului nr. 339/1987 ca fiind preluat în această modalitate şi este, de asemenea, ocupat de blocuri de locuinţe şi alte lucrări tehnico-edilitare, atestă deposedarea proprietarilor tabulari de acest teren, constituind, astfel cum s-a arătat în considerentele deciziei de apel, o prezumţie legală relativă de preluare abuzivă, chiar în absenţa unei dovezi formale de preluare pe numele proprietarilor.
În aceste condiţii, contrar susţinerilor recurenţilor, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii pentru terenurile menţionate în cartea funciară, indiferent dacă figurează sau nu în actele de expropriere şi independent de menţiunile din aceste acte de preluare.
b) Susţinerile referitoare la construcţia aflată pe terenul din C.F. nr. Y Cluj, nr. top B, ce a fost demolată după preluarea imobilului de către stat, nu sunt reale, reclamanţii formulând explicit pretenţii şi cu privire la aceasta, constând în contravaloarea casei demolate, prin cea de-a doua notificare adresată Primăriei Municipiului Cluj-Napoca, nr. 151/2002.
Ca atare, în mod corect, instanţa de apel a recunoscut dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii şi pentru această parte din imobil, confirmând hotărârea primei instanţe pe acest aspect.
c) Contrar susţinerilor recurenţilor, reclamanţii au depus toate actele doveditoare de care au înţeles să se folosească încă în cursul procedurii administrative derulate în faţa unităţii deţinătoare, acest lucru reieşind din dosarul întocmit de Primărie în baza Legii nr. 10/2001 şi depus la dosarul Tribunalului.
Drept urmare, unitatea deţinătoare nu poate fi exonerată de culpa procesuală ce derivă din admiterea în totalitate a pretenţiilor reclamanţilor S.I. şi S.R., în cauză făcându-se o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii S.I., S.R., precum şi de pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca, împotriva deciziei nr. 170/A din 11 iunie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4572/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4570/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
