ICCJ. Decizia nr. 4570/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizie nr. 4570/2011
Dosar nr. 21633/63/2007
Şedinţa publică din 27 mai 2011
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia civilă, la data de 05 decembrie 2007, reclamanta G.F. a solicitat anularea dispoziţiei nr. 22897 din 14 noiembrie 2007 emisă de Primarul mun. Craiova, prin care s-a respins cerere de restituire în natură a suprafeţei de 730 m.p. teren situat în Craiova, şi obligarea pârâtului să emită altă dispoziţie de restituire în natură a terenului liber de construcţii.
În motivarea cererii, a arătat că prin dispoziţie s-a propus acordarea de despăgubiri pentru 699 m.p. teren, s-a respins cererea de restituire în natură a suprafeţei de 40 m.p., pe considerentul că nu s-a făcut dovada preluării abuzive, Decizia fiind nelegală, întrucât o mare parte din teren este liberă şi se poate restitui în natură, s-a făcut dovada dreptului de proprietate, inclusiv asupra celor 40 m.p.
Reclamanta a mai arătat că prin dispoziţia contestată nu s-au stabilit despăgubiri pentru construcţie şi nu s-a precizat cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru teren.
Prin sentinţa civilă nr. 339 din 14 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Dolj s-a admis în parte contestaţia reclamantei, au fost obligaţi pârâţii să emită dispoziţie prin care să propună acordarea de despăgubiri şi pentru construcţia descrisă în procesul-verbal de preluare din 26 octombrie 1981 şi raportul de expertiză întocmit în cauză de ing. B.C., fiind menţinute restul măsurilor.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că autorul reclamantei, numitul P.M., a dobândit în proprietate imobilul din Craiova, în baza a două contracte de vânzare-cumpărare, respectiv din 21 ianuarie 1949 pentru suprafaţa de 410 m.p. teren şi din 19 iunie 1955 pentru 289 m.p., suprafaţa totală fiind de 699 m.p.
În baza Decretului nr. 304/1980 terenul şi casa cu 2 camere, sală şi bucătărie şi o anexă au fost expropriate, fiind preluate de Stat prin procesul-verbal din 26 octombrie 1981, iar ulterior construcţiile au fost demolate.
În privinţa terenului, s-a constatat că reclamanta nu a făcut dovada deţinerii în proprietate de către autor şi a diferenţei de 40 m.p., solicitată prin notificare şi, respectiv prin acţiunea adresată instanţei.
Terenul de 699 m.p. nu poate fi restituit în natură, fiind afectat de utilităţi publice, şi anume alei betonate de acces la blocuri, parcări, spaţiu verde, iar subteranul este străbătut de reţeaua de canalizare ce deserveşte blocurile de locuinţe, situaţie în care nu sunt aplicabile prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2991.
Nici prin acţiunea introductivă, nici ulterior, reclamanta nu a cerut teren în compensare, o astfel de solicitare fiind făcută pentru prima oară după închiderea dezbaterilor, în concluziile orale.
Asupra cuantumului despăgubirilor nu se putea dispune prin dispoziţia contestată, competenţa revenind, conform prevederilor din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu posibilitatea ulterioară a atacării la instanţa de contencios administrativ, întrucât notificarea s-a rezolvat după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Instanţa de fond a apreciat însă întemeiată acţiunea pentru despăgubirile reprezentând contravaloarea construcţiilor demolate după preluarea imobilului naţionalizat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, invocând nerespectarea principiului restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, consacrat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi acordarea prevalenţei restituirii în echivalent, măsură subsidiară instituită de lege.
În acest sens, reclamanta a arătat că motivarea instanţei este contrară prevederilor din art. 10 şi situaţiei de fapt constatată în baza probelor, situaţie din care rezultă că terenul este liber, aceasta confundă noţiunile de „utilităţi publice" şi „utilităţi proprietate privată", ignorând faptul că blocurile din zonă sunt proprietate privată şi ca atare aleile, parcările şi spaţiile verzi reprezintă tot amenajări private.
Reclamanta a mai arătat că instanţa de fond şi-a însuşit concluziile expertului, care a întocmit o lucrare sumară, ale cărei erori nu au fost remediate prin completarea la expertiză.
Prin Decizia civilă nr. 56 din 23 februarie 2009 Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul reclamantei, reţinând că nu este contestată calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei pentru suprafaţa de 699 m.p. şi construcţiile existente pe teren la data preluării, demolate ulterior, imobile pentru care, prin dispoziţia contestată şi prin sentinţa apelată, i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, conform art. 11 din lege, însă aceasta nu a făcut dovada dreptului de proprietate pentru diferenţa de 40 m.p. solicitată prin notificare.
Referitor la modalitatea de acordare a despăgubirilor, instanţa de apel a constatat că afectaţiunea terenului în litigiu a fost stabilită prin expertiza efectuată în cauză de expert I.I., prin care s-a reţinut că pe teren sunt alei betonate de acces la blocuri, parcări betonate ce deservesc aceste blocuri, spaţii verzi, iar subteran terenul este străbătut de o reţea de canalizare aferentă blocurilor, cu 6 guri de canal la suprafaţă.
Împrejurarea că în blocurile din zonă sunt locuinţe proprietate personală, nu schimbă afectaţiunea publică a terenului, atâta timp cât toate amenajările enumerate sunt destinate să deservească nevoile comunităţii, astfel încât în mod corect prima instanţă a constatat că terenul nu poate fi restituit în natură, în cauză fiind incidentă măsura reparatorie subsidiară, a acordării de despăgubiri.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta arătând că raportul de expertiză nu a avut în vedere situaţia de fapt reală şi nu a ţinut cont de prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că din suprafaţa revendicată există o porţiune de teren de 324 m.p. care putea fi restituită în natură, nefiind afectată de căi de acces, conducte de apă, gaze, petrol sau cabluri de electricitate, iar pentru suprafaţa de 375 m.p. ce nu se poate restitui în natură se impune acordarea de despăgubiri băneşti la valoarea pieţei.
A mai arătat că în apelul formulat a solicitat suplimentarea probatoriului administrat la prima instanţă, reţinându-se în mod eronat, la termenul din 23 februarie 2009, că nu ar fi cerut completarea probatoriului.
Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente:
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, prin teren liber restituibil în natură se înţelege terenul neconstruit sau neafectat de amenajări de utilitate publică, ce nu afectează căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, parcări trotuare), existenţa sau utilizarea unor amenajări subterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru).
Conform art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, sintagma „amenajări de utilitate publică" are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafaţa de teren supusă unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume, căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare, etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele.
Dat fiind temeiul preluării, anume exproprierea, pricina trebuie evaluată în baza dispoziţiilor art. 11 din lege, pentru care dispoziţiile art. 10 alin. (3)-(6) din acelaşi act normativ, reprezintă norme de trimitere.
În speţă, din probatoriile administrate în cauză şi care nu mai pot face obiect al analizei şi interpretării în calea de atac a recursului, instanţele anterioare au reţinut că reclamanta este îndreptăţită la restituire pentru o suprafaţă de 699 m.p., care însă fiind afectată de amenajări de utilitate publică nu poate fi restituită în natură, urmând a se acorda măsuri reparatorii în echivalent.
Imposibilitatea de restituire în natură, corect reţinută, nu se datorează însă incidenţei în cauză a art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ci a incidenţei dispoziţiilor art. 11 alin. (4) din aceeaşi lege, potrivit cărora „în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil", în coroborare cu reglementarea conţinută în art. 10 alin. (2).
Este cert că în cauză scopul exproprierii s-a realizat, întrucât ansamblul de locuinţe pentru care a operat exproprierea a fost edificat, iar din raportul de expertiză efectuat în cauză a rezultat că „întreg terenul cu S=699 m.p. revendicat de către reclamantă este fără construcţii şi este afectat de utilităţi publice: alei betonate de acces la blocuri şi parcări betonate amenajate în faţa acestor blocuri, spaţiu verde aferent blocurilor" şi că „terenul este străbătut de o reţea de canalizare subterană aferentă blocurilor, cu 6 guri de canal la suprafaţă, şi nu se poate restitui în natură reclamantei".
Astfel, zona din care face parte şi terenul în litigiu este sistematizată şi utilizată conform scopului de utilitate publică pentru care a fost emis Decretul nr. 304/1980, şi anume, realizarea unui număr de 697, respectiv 787 apartamente şi a lucrărilor tehnico-edilitare aferente.
Realizarea scopului exproprierii nu are un înţeles restrictiv, neînsemnând numai amprenta la sol a blocurilor construite, de vreme ce legea nu permite restituirea în natură când lucrările ocupă funcţional întregul teren sau când acesta ar fi afectat unor amenajări de utilitate publică conform art. 11 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001.
Faptul că prin construcţia blocurilor de locuinţe nu a fost ocupată întreaga suprafaţă de teren expropriată nu înseamnă că terenul nu ar fi fost utilizat potrivit scopului pentru care a fost preluat, întrucât în toate cazurile blocurile de locuinţe se proiectează şi se construiesc cu păstrarea unor distanţe oarecare între ele (care variază conform proiectelor de sistematizare), suprafeţele rămase între blocuri nefiind susceptibile de a fi retrocedate foştilor proprietari, ele fiind folosite ca spaţii verzi sau pentru diferite utilităţi publice (parcări, spaţii de joacă, alei de acces, etc.), aşa cum, dealtfel, rezultă din expertiza efectuată cu prilejul cercetării în fond a cauzei.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta G.F. împotriva deciziei nr. 56 din 23 februarie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4571/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4569/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
