ICCJ. Decizia nr. 4573/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizie nr. 4573/2011
Dosar nr. 32493/3/2008
Şedinţa publică din 27 mai 2011
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 02 septembrie 2008, reclamanţii W.T., W.M.E. şi W.I.A. au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S., ca după recalcularea valorii acţiunilor deţinute de autorul lor, să se stabilească întinderea măsurilor reparatorii.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că tatăl lor, W.A., a deţinut un procent de 16,67% din totalul acţiunilor Societăţii S., împrejurare pe care au dovedit-o cu extrasul după procesul-verbal al adunării generale din 15 aprilie 1948, înregistrat la Oficiul Registrului Comerţului în 21 mai 1948.
Reclamanţii au mai arătat că, la apariţia Legii nr. 10/2001, mama lor, W.A.N., a notificat Primăria Municipiului Bucureşti cu cererea de a i se restitui în echivalent valoarea acţiunilor deţinute de tatăl lor la Societatea S., cerere respinsă prin dispoziţia nr. 4012 din 07 martie 2005.
Împotriva dispoziţiei arătate s-a formulat contestaţie, respinsă de Tribunalul Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 655 din 09 mai 2007. Apelul formulat de mama lor şi, în urma decesului acesteia, continuat de reclamanţi, a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti care, prin Decizia nr. 236 din 25 martie 2008 a dispus în sensul obligării Primăriei Municipiului Bucureşti să înainteze A.V.A.S. dosarul cuprinzând notificarea formulată de mama lor, W.A.N.
Nu au primit niciun răspuns de la pârâtă, fapt ce a determinat iniţierea prezentei acţiuni.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii arătând că nu pot fi acuzaţi de pasivitate, având în vedere că, dând dovada de bună-credinţă, A.V.A.S. prin adresa din 22 septembrie 2008, a solicitat reclamanţilor, în vederea soluţionării notificării, documente în completarea dosarului.
Pârâta a mai arătat că dosarul aferent notificării nr. 2047/2001 nu a fost încă transmis, prin declinare de competenţă, către A.V.A.S. de către instituţia notificată iniţial, iar faptul ca hotărârea judecătorească menţionată a fost dată în apel, deci nefiind irevocabilă, a apreciat că a fost posibil ca aceasta sa fi fost recurată de către pârâta din cauză, fapt de natură să împiedice soluţionarea notificării reclamanţilor.
Prin sentinţa civilă nr. 161 din 04 februarie 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor, reţinând că în cauză sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 29 raportat la art. 31 din Legea nr. 10/2001, pârâta fiind entitatea implicată în privatizarea SC S. SA, iar referitor la motivul de respingere a acţiunii întrucât nu a fost înaintat dosarul administrativ împreună cu toate înscrisurile, a constatat că este neîntemeiat, având în vedere că în faţa Tribunalului au fost depuse actele de care reclamanţii au înţeles să se folosească, iar prin Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justţie pronunţată în recursul în interesul legii s-a statuat că Tribunalul este competent, ca în lipsa unui răspuns din partea entităţii învestite cu soluţionarea notificării să soluţioneze pe fond notificarea.
Referitor la dovada calităţii de moştenitori a reclamanţilor, Tribunalul a constatat că la dosar există certificatul de căsătorie din care rezultă că W.A.N. a fost căsătorită cu W.A., în ceea ce o priveşte pe acesta fiind aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte calitatea reclamanţilor de moştenitori ai notificatoarei, Tribunalul a constatat că aceştia invocă ordinul de moştenire emis de registratorul pentru probleme de moştenire din Tel Aviv, astfel că în cauză devin aplicabile dispoziţiile art. 4.4 din HG nr. 250/2007, potrivit cărora în toate cazurile stabilirea calităţii de moştenitor (legal sau testamentar) se face potrivit legii civile române. Chiar şi în lipsa unor astfel de dispoziţii exprese, actele de stare civilă emise într-un stat străin trebuie să fie recunoscute potrivit legii române pentru a produce efecte juridice pe teritoriul României.
Pentru recunoaşterea acestor acte de stare civilă Legea nr. 105/1992 prevede o procedură specială, respectiv potrivit art. 170, cererea de recunoaştere se rezolvă pe cale principală de tribunalul judeţean în circumscripţia căruia îşi are domiciliul sau sediul cel care a refuzat recunoaşterea hotărârii străine şi pe cale incidentă, de către instanţa sesizată cu un proces având un alt obiect, în cadrul căruia se ridică excepţia puterii lucrului judecat, întemeiată pe hotărârea străină.
Potrivit art. 171, cererea de recunoaştere a hotărârii străine se întocmeşte potrivit cerinţelor prevăzute de legea procedurală română şi va fi însoţită de următoarele acte: a) copia hotărârii străine; b) dovada caracterului definitiv al acesteia; c) copia dovezii de înmânare a citaţiei şi actului de sesizare, comunicate părţii care a fost lipsă în instanţa străină sau orice alt act oficial care să ateste că citaţia şi actul de sesizare au fost cunoscute, în timp util, de către partea împotriva căreia s-a dat hotărârea; d) orice alt act, de natură să probeze, în completare, că hotărârea străină îndeplineşte celelalte condiţii prevăzute de art. 167.
Actele prevăzute în alin. (1) vor fi însoţite de traduceri autorizate şi vor fi supralegalizate, cu respectarea dispoziţiilor art. 162, supralegalizarea nefiind cerută în cazul în care părţile sunt de acord cu depunerea de copii certificate pentru conformitate.
Potrivit art. 171, cererea de recunoaştere a hotărârii străine se soluţionează pe cale principală prin hotărâre, iar pe cale incidentă, prin încheiere interlocutorie, în ambele cazuri după citarea părţilor.
Cererea poate fi soluţionată fără citarea părţilor dacă, din hotărârea străină, rezultă că pârâtul a fost de acord cu admiterea acţiunii.
Prima instanţă a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 165 din Legea nr. 105/1992, termenul de hotărâri străine se referă la actele de jurisdicţie ale instanţelor judecătoreşti, notariatelor sau oricăror autorităţi competente dintr-un alt stat, la dosar nu există nicio dovadă cu privire la cetăţenia autoarea reclamanţilor cât şi a acestora, iar reclamanţii nu au formulat o cerere de recunoaştere nici pe cale principală şi nici pe cale incidentală în condiţiile art. 170, astfel că instanţa nu se poate pronunţa asupra a ceva ce nu s-a cerut.
Instanţa de fond a constatat că simpla depunere a actelor la dosar nu este suficientă, atât timp cât dispoziţiile Legii nr. 105/2001 sunt fără echivoc şi prevăd formularea unei cereri ce se soluţionează printr-o încheiere interlocutorie şi că, chiar dacă s-ar trece peste aceste constatări, actele depuse de reclamanţi în susţinerea calităţii de moştenitor şi pentru care la termenul din 03 decembrie 2008 li s-a pus în vedere să facă dovada calităţii de moştenitor, nu îndeplinesc condiţiile cerute lege pentru a fi recunoscute.
Astfel, potrivit art. 3 din OG nr. 66/1999 singura formalitate care ar putea fi cerută pentru a atesta veridicitatea semnăturii, calitatea în care a acţionat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului sau a ştampilei de pe acest act, este aplicarea apostilei definite la art. 4, eliberată de către autoritatea competentă a statului din care emană documentul, iar potrivit art. 4 din acelaşi act normativ, apostila prevăzută la art. 3 alin. (1) se aplică chiar pe act sau pe o prelungire a acestuia; ea trebuie să fie conformă cu modelul anexat la prezenta convenţie.
Tribunalul a constatat că apostila care însoţeşte ordinul de moştenire atestă calitatea de notar a domnului H.A., care a constatat că actul anexat şi însemnat cu „A" (adică ordinul de moştenire) este o traducere corectă în limba română a actului în limba ebraică care i-a fost prezentat în original, însă nu există nicio atestare din care să rezulte că actul în sine este emis, semnat şi poartă ştampila instituţiei competente potrivit legislaţiei statului Israel să stabilească calitatea de moştenitori legali, şi că, chiar dacă s-ar trece peste aceste probleme legate de dovedirea calităţii de moştenitor potrivit legii române, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 31 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, potrivit acestui articol, persoanele arătate la art. 3 alin. (1) lit. b) (persoanele fizice, asociaţi ai persoanei juridice care deţinea imobilele şi alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv) au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubiri lor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, iar conform alin. (3) măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute la alin. (1) se vor propune, după stabilirea valorii recalculate a acţiunilor, prin Decizia motivată a instituţiei publice implicate în privatizarea societăţii comerciale care a preluat patrimoniul persoanei juridice sau, după caz, prin ordin al ministrului finanţelor publice, în cazul în care societatea comercială care a preluat patrimoniul persoanei juridice naţionalizate nu mai există, nu poate fi identificată, ori nu a existat o asemenea continuitate.
Conform alin. (4) recalcularea valorii acţiunilor se face în baza valorii activului net din ultimul bilanţ contabil, cu utilizarea coeficientului de actualizare stabilit de B.N.R. prin ordinul nr. 3 din 27 aprilie 2001, publicat în M. Of. al României, Partea 1, nr. 229/04.05.2001, şi a indicelui inflaţiei stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi a prevederilor Legii nr. 303/1947 pentru recalcularea patrimoniului societăţilor pe acţiuni, în cazul în care bilanţul este anterior acesteia.
În lumina dispoziţiilor arătate, instanţa de fond a constatat că entităţii învestite îi revine competenţa de a recalcula valoarea acţiunilor şi, deci, şi instanţei de judecată, prin aplicarea deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, or, în prezenta cauză, deşi prin acţiunea introductivă s-a solicitat recalcularea valorii acţiunilor deţinute de autorul lor, iar întinderea acestor măsuri să se stabilească printr-o expertiză, la termenul din 28 ianuarie 2008 reclamanta nu a mai solicitat această probă esenţială insistând asupra soluţionării cauzei.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii W.T., W.M.E. şi W.I.A., arătând că acţiunea a fost întemeiată pe Decizia civilă nr. 236 din 25 martie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosar nr. 12513/3/2005, decizie ce le recunoaşte calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii şi obligă Primăria Municipiului Bucureşti, a cărei dispoziţie nr. 4012/2005 (prin care s-a respins cererea formulată de W.A.N., prin notificare), a fost anulată să înainteze dosarele cuprinzând notificarea nr. 2047/2001 formulată de contestatorii W.A.N. şi preluată de moştenitorii acesteia, W.T., W.M.E. şi W.I.A. către A.V.A.S.
Reclamanţii au mai arătat că soluţia Curţii de Apel Bucureşti conţinută in Decizia civilă nr. 236 din 25 martie 2008 este definitivă şi irevocabilă, ceea ce înseamnă că nu mai poate fi pusă în discuţie calitatea de moştenitori ai mamei lor, W.A.N. care, la rândul ei, formulând notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 este recunoscută ca moştenitoare a soţului, decedat, W.A., acţionarul la Societăţii S., naţionalizată.
Reclamanţii au mai arătat că nu au cerut efectuarea unei expertize în cauză întrucât, pe de o parte, nu aveau banii necesari achitării onorariului de expert şi dacă prin hotărâre pârâta ar fi fost obligată să emită o decizie conţinând propunerea de acordare de măsuri reparatorii, potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, această lucrare - stabilirea valorii recalculate a acţiunilor deţinute de părintele lor - ar fi fost suportată de către aceasta, iar pe de altă parte, la dosarul cauzei au depus o expertiză contabilă de recalculare a valorii acţiunilor deţinute de tatăl lor la Societăţii S., care ar fi trebuit avută în vedere de judecătorul fondului.
Intimata A.V.A.S. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că nesoluţionarea notificării nu îi poate fi imputată, întrucât dosarul administrativ nu era complet, iar reclamanţii nu au înţeles să depună înscrisurile expres solicitate prin adresă.
Prin Decizia civilă nr. 141/A din 03 iunie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul reclamanţilor, a admis acţiunea şi a obligat pârâta să înainteze, potrivit art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001, propunerea de acordare a despăgubirilor în cuantum de 1.093.116 RON cuvenite reclamanţilor, corespunzător unui număr de 20.000 acţiuni ce au fost deţinute de autorul W.A. la Întreprinderea de Produse Chimice S.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a constatat, cu privire la calitatea de moştenitori a reclamanţilor, că potrivit certificatului de eliberat de Primăria Sectorului 3, numita W.A.N. a fost căsătorită cu W.A., în ceea ce o priveşte pe acesta fiind aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel a mai reţinut că defunctul W.A. a deţinut un număr de 20.000 de acţiuni la Întreprinderea S., conform procesului-verbal al adunării generale extraordinare al Societăţii S. din 12 martie 1947 (prin care s-a luat act de transmiterea către defunct a unui număr de 20.000 de acţiuni), a procesului-verbal al adunării generale extraordinare al Societăţii S. din aprilie 1948 şi conform procesului-verbal de naţionalizare din 12 iunie 1948, raportat la prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care „în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive; în aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar."
Referitor la ordinul de moştenire din 05 septembrie 2007 emis de registratorul pentru probleme de moştenire din Tel Aviv, instanţa de apel a constatat că prin Decizia civilă nr. 236 din 25 martie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosar nr. 12513/3/2005, a fost recunoscută calitatea de persoane îndreptăţite a reclamanţilor la măsuri reparatorii şi a fost obligată Primăria Municipiului Bucureşti să înainteze dosarele cuprinzând notificarea nr. 2047/2001 formulată de contestatorii W.A.N. şi preluată de moştenitorii acesteia, W.T., W.M.E. şi W.I.A. către A.V.A.S.
Pe de altă parte, a fost depus la dosar ordinul de moştenire apostilat, conform cu menţiunile Convenţiei de la Haga din 05 octombrie 1961, obiecţiunile primei instanţe pe acest aspect fiind astfel înlăturate.
Soluţia Curţii de Apel Bucureşti conţinută în Decizia civilă nr. 236 din 25 martie 2008 este definitivă (la dosarul de apel nu a fost depusă dovada irevocabilităţii acesteia), şi deci executorie, ceea ce înseamnă că nu mai poate fi pusă în discuţie calitatea de moştenitori a apelanţilor faţă de mama lor, W.A.N., care, la rândul ei, formulând notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 este recunoscută ca moştenitoare a soţului, decedat, W.A., acţionarul la Societatea S., naţionalizată, astfel încât, constatând dovedită calitatea de moştenitori ai fostului acţionar a apelanţilor, instanţa de apel a reţinut că aceştia au dreptul la acordarea măsurilor reparatorii în cauză, potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Referitor la cuantumul despăgubirilor, conform raportului de expertiză întocmit în cauză în apel, s-a constatat că echivalentul valoric al acţiunilor deţinute de autorul apelanţilor la fosta Întreprindere S. este de 1.093.116 RON, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 şi art. 31.1 şi urm. din Normele metodologice de aplicare a aceleiaşi legi.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta A.V.A.S. arătând că instanţa de apel în mod nelegal a obligat această instituţie să emită propunere cu acordare de despăgubiri în condiţiile în care notificarea formulată de reclamanţi a fost soluţionată de Primăria Municipiului Bucureşti şi, chiar dacă în urma contestaţiei formulată de reclamanţi s-a dispus obligarea Primăriei să înainteze dosarul administrativ către A.V.A.S., acesta nu le-a parvenit încă, fiind în imposibilitatea soluţionării notificării.
Recurenta-pârâtă a mai arătat că dosarul înregistrat în prezent la această instituţie nu este complet, notificarea neputând fi soluţionată în lipsa actelor doveditoare prevăzute de legea specială de reparaţie, sub acest aspect instanţa de apel, prin soluţia pronunţată, încălcând în mod flagrant dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001.
Recurenta-pârâtă nu poate fi obligată la soluţionarea unei notificări cu care nu a fost legal învestită şi faţă de care nu s-a respectat procedura administrativă prealabilă, respectiv, pentru cele 20.000 de acţiuni pretins a fi deţinute de către autorul reclamanţilor la Întreprinderea de Produse Chimice S., notificarea a fost adresată Primăriei Municipiului Bucureşti, iar reclamanţii nu pot învesti, concomitent, instanţa de judecată şi organul administrativ, întrucât procedura judiciară nu poate suplini procedura administrativă.
Analizând cu prioritate excepţia de nulitate a recursului invocată, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aspectele de nelegalitate invocate de pârâtă se circumscriu cazului de casare prevăzut de 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocând în cauză greşita interpretare a dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, sens în care va respinge excepţia nulităţii şi va respinge ca nefondat recursul, pentru următoarele considerente:
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că la momentul apariţiei Legii nr. 10/2001 autoarea reclamanţilor, numita W.A.N., a notificat Primăria Municipiului Bucureşti cu solicitarea de a i se restitui în echivalent valoarea acţiunilor deţinute de tatăl reclamanţilor la Societatea S.
Prin dispoziţia nr. 4012 din 07 martie 2005, Primăria Municipiului Bucureşti a respins notificarea, iar în urma contestării acesteia în instanţă, prin Decizia nr. 236 din 25 martie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, în urma admiterii apelului reclamanţilor, a dispus obligarea primăriei să înainteze dosarul cuprinzând notificarea către A.V.A.S.
Raportat la faptul că nu au primit niciun răspuns privind soluţionarea notificării, deşi prin intermediul apărătorului au comunicat o copie a notificării către A.V.A.S., înregistrată la această instituţie în 09 mai 2008, reclamanţii au promovat, la data de 02 septembrie 2008, prezenta acţiune, prin care au solicitat, în contradictoriu cu A.V.A.S., obligarea pârâtei ca, după recalcularea valorii acţiunilor deţinute de autorul lor, să procedeze la stabilirea întinderii măsurilor reparatorii.
Prin adresa din 22 septembrie 2008, A.V.A.S. a solicitat reclamanţilor documente suplimentare în vederea soluţionării notificării, moment de la care această instituţie nu a mai efectuat niciun demers de finalizare a procedurii administrative.
Cu prilejul instrumentării cauzei în apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 161 din 04 februarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, scţia a IV-a civilă, s-a administrat proba cu expertiză tehnică contabilă, ce a avut ca obiect stabilirea ehivalentului valoric al acţiunilor deţinute de autorul apelanţilor la fosta întreprindere S., respectiv s-a constatat că valoarea celor 20.000 acţiuni deţinute de defunctul W.A. conform procesului-verbal al adunării generale extraordinare al Societăţii S. din 12 martie 1947, a procesului-verbal al adunării generale extraordinare al Societăţii S. din aprilie 1948 şi al procesului-verbal de naţionalizare din 12 iunie 1948, este 1.093.116 RON (conform raportului de expertiză completat aflat la dosar apel), valoare faţă de care pârâta a fost obligată prin Decizia recurată să emită propunere cu acordare de despăgubiri.
În speţă, Înalta Curte constată că de la data obligării Primăriei Municipiului Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 236 din 25 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, la înaintarea dosarului administrativ către A.V.A.S. şi până în prezent, notificarea formulată de autoarea reclamanţilor nu a fost soluţionată, pârâta justificând, în cadrul recursului promovat, nefinalizarea procedurii administrative prin aceea că nu a fost legal învestită cu soluţionarea notificării şi că nu au fost depuse actele doveditoare solicitate.
Critica recurentei referitoare la modalitatea de învestire nu poate fi reţinută, întrucât potrivit art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 „notificarea înregistrată face dovada deplină în faţa oricăror autorităţi, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unităţi decât cea care deţine imobilul", text legal ce consacră principiul prevalenţei realizării dreptului în raport de cel al respectării procedurii.
Or, în speţă, entitatea învestită iniţial cu soluţionarea notificării formulate de autoarea reclamanţilor în termenul legal, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, a fost obligată prin hotărâre judecătorească la înaintarea dosarului administrativ către entitatea competentă conform art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2009, respectiv A.V.A.S., ca instituţie implicată în procesul de privatizare a Societăţii S., iar reclamanţii au adus la cunoştinţa acesteia, prin apărător, conţinutul notificării, aspect necontestat de recurenta-pârâtă.
Referitor la critica privind faptul că pârâtei nu i-a fost transmis dosarul administrativ împreună cu toate înscrisurile, nici aceasta nu poate fi reţinută, întrucât în cadrul procedurii judiciare au fost administrate toate probatoriile de care reclamanţii au înţeles să se folosească, instanţa de judecată pronunţându-se, în temeiul plenitudinii de competenţă consacrat prin Decizia în interesul legii nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, asupra calităţii de persoane îndreptăţite a acestora şi a întinderii pretenţiilor formulate.
În acest sens, art. 23 din Legea nr. 10/2001 stabileşte că actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Or, în cauză, aşa cum s-a arătat, s-au administrat toate probatoriile necesare soluţionării cererii de restituire, iar prin Decizia civilă nr. 236 din 25 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti s-a statuat în mod irevocabil asupra calităţii de moştenitori a reclamanţilor faţă de autoarea lor, W.A.N., notificatoarea în speţă şi succesoare, în calitate de soţie supravieţuitoare, a acţionarului la Societatea S., naţionalizată.
Afirmaţia recurentei-pârâte conform căreia „reclamantul nu poate învesti cu soluţionarea aceleiaşi cereri atât instanţa de judecată, cât şi organul administrativ (…)" cu motivarea că „(…) procedura judiciară nu poate suplini procedura administrativă (…)" este eronată şi în contradicţie cu Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în interesul legii.
Astfel, prin Decizia evocată, s-a stabilit că, în îndeplinirea atribuţiei de a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prevăzută de legea specială de reparaţie, judecătorul are a chibzui şi asupra eficienţei soluţiei pe care o adoptă, raportat la faptul că retrimiterea cauzei la unitatea deţinătoare, sau, după caz, entitatea competentă a soluţiona notificarea, ar determina o prelungire nejustificată a procedurii de restituire, aspect ce ar contraveni cu principiul soluţionării cauzei într-un termen rezonabil consacrat prin art. 6 parag. (1) din Convenţia Europeană.
Pe de altă parte, s-a apreciat că tergiversarea soluţionării pretenţiilor întemeiate pe legea de reparaţie echivalează cu un refuz nejustificat de soluţionare, care nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui ce se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi dispoziţiile constituţionale prevăd că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Faţă de aceste considerente, respingând excepţia de nulitate a recursului, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 141A din 03 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4574/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4572/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
