ICCJ. Decizia nr. 4864/2011. Civil

Decizii civile ICCJ 2011

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 4864/2011

Dosar nr. 21965/3/2008

Şedinţa publică din 7 iunie 2011

Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei civile de faţă reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 9 iunie 2008 sub nr. 21965/312008, reclamanta SC D.R. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC C. SA, solicitând, în contradictoriu şi cu O.S.I.M., decăderea pârâtei SC C. SA din drepturile conferite de înregistrarea mărcii „C. băutură răcoritoare", pentru clasa de produse 32, în baza art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâta SC C. SA nu a produs şi nu a comercializat pe teritoriul României produse purtând marca „C. băutură răcoritoare".

Reclamanta a invocat, prevederile art. 45 alin. (1) lit. a) şi art. 46 din Legea nr. 84/1998.

Reclamanta a mai arătat că în ce priveşte interesul său în formularea cererii, acesta este justificat de faptul că a depus la O.S.I.M. cereri de înregistrare a mărcilor individuale combinate: marca „C.", marca „C., marca „C.C." din 8 noiembrie 2007 pentru clasele de produse 32, 35 şi 39 conform clasificării de la Nisa. În urma examinării în fond, O.S.I.M. a emis Avizele de refuz provizoriu din 14 aprilie 2008, din 2 aprilie 2008, din 2 aprilie 2008 şi din 2 aprilie 2008, prin care a respins de la înregistrare mărcile reclamantei, opunând pentru clasa 32 de produse marca „C. băutură răcoritoare", aparţinând reclamantei.

Prin întâmpinarea formulată la 8 octombrie 2008, pârâta SC C. SA a solicitat respingerea acţiunii în principal ca lipsită de interes, sau ca prematur formulată şi în subsidiar ca neîntemeiată, precum şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de şedinţă de la termenul din 6 noiembrie 2008 Tribunalul a respins excepţia prematurităţii, reţinând că data de la care curge termenul de 5 ani este cea a dobândirii dreptului iniţial conferit de marcă prin înregistrarea acesteia la O.S.I.M. potrivit art. 4 din Legea nr. 84/1998. A respins de asemenea excepţia lipsei de interes, reţinând că înlăturarea unuia dintre cele două obstacole în înregistrarea mărcii solicitate de către reclamantă constituie prin concept un folos practic, întrucât chiar dacă nu constituie un demers suficient pentru a deschide calea înregistrării mărcii, reprezintă un demers necesar în acest sens.

Prin Sentinţa civilă nr. 112 din 29 ianuarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins cererea formulată de reclamanta SC D.R. SRL în contradictoriu cu pârâţii SC C. SA şi O.S.I.M., ca neîntemeiată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de reclamantă şi de pârâţi, prin Decizia nr. 110/ A din 20 aprilie 2010 a respins apelul incident formulat de către apelanta-pârâtă SC C. SA, ca nefondat; a admis apelul principal formulat de către apelanta-reclamantă SC D.R. SRL; a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că: a admis acţiunea şi a dispus decăderea pârâtei SC C. SA din drepturile conferite de marca individuală combinată „C. băutura răcoritoare", publicată în B.O.P.I. şi reînnoită, pe clasăm de produse şi/sau servicii 32,cu obligarea pârâtei la plata către reclamanţi a sumei de 10.971,45 lei cheltuieli de judecată fond şi apel, pentru considerentele ce urmează:

Instanţa a analizat cu prioritate chestiunile deduse judecăţii în apel de apelanta-pârâtă, având în vedere că acestea reprezintă excepţii de procedură faţă de cererea de chemare în judecată şi faţă de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ.

În privinţa lipsei de interes a reclamantei apelante, aceasta a fost invocată pentru două considerente: emiterea avizului de refuz provizoriu la înregistrarea propriei mărci din motivul existenţei a două mărci anterioare care se opun la înregistrare, deci marca apelantei pârâte nu este singurul obstacol la înregistrare, precum şi împrejurarea că marca C. a pârâtei apelante este notorie, astfel că oricum s-ar opune înregistrării mărcii.

Pe de o parte, Curtea şi-a însuşit raţionamentul primei instanţe, în sensul că înlăturarea unuia dintre cele două obstacole la înregistrarea mărcii constituie prin sine un folos practic, deoarece acest demers, deşi nu este suficient, este necesar pentru a deschide reclamantei apelante calea înregistrării mărcii sale.

Pe de altă parte, reclamanta îşi justifică pe deplin interesul în formularea cererii de faţă, având în vedere că afirmă intenţia de înregistrare a mărcii ce foloseşte acelaşi semn protejat în beneficiul pârâtei apelante şi, implicit, afirmă şi dreptul de a folosi acest semn ca urmare a pretinsei încetări a efectelor înregistrării mărcii pârâtei prin instituţia decăderii.

Or, aceleaşi argumente duc şi la înlăturarea apărării privitoare la notorietatea mărcii pârâtei, care ar împiedica, potrivit susţinerilor acesteia, înregistrarea mărcii reclamantei chiar dacă s-ar dispune decăderea în prezentul litigiu.

Totodată, cum în mod corect a reţinut prima instanţă, nici o dovadă nu a fost administrată în speţă în sensul pretinsei notorietăţi, pe care apelanta-pârâtă a considerat-o incontestabilă, însă nici în motivele de apel nu a arătat din care elemente de fapt ar rezulta. Astfel, chiar dacă notorietatea dispensează pe cel ce o invocă de a face anumite categorii de probe, aceasta nu este implicită prin simpla invocare.

Nefondată este şi susţinerea referitoare la greşita soluţionare a excepţiei de prematuritate, în sensul că termenul de 5 ani prevăzut de art. 45 din Legea nr. 84/1998 nu s-ar fi împlinit.

Termenul la care se raportează actele de folosire a mărcii efectuate de titular în litigiul de decădere se calculează de la data sesizării instanţei, înapoi, până la momentul înregistrării iniţiale şi nu de la data reînnoirii mărcii.

De asemenea, dacă s-ar adopta raţionamentul apelantei-pârâte, ar rămâne rară sancţiune omisiunea de a folosi marca numai prin reînnoirea sa la expirarea termenului de protecţie, ceea ce nu poate fi primit.

În privinţa apelului declarat de apelanta reclamantă, Curtea a reţinut că problema în discuţie este dacă prin mijloacele de probă administrate de apelanta-pârâtă în primă instanţă şi în apel aceasta din urmă a dovedit (potrivit exigenţelor art. 47 din Legea nr. 84/1998) folosirea efectivă a mărcii în intervalul de timp de 5 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată, şi anume 9 iunie 2003-09 iunie 2008.

În speţă din mijloacele de probă administrate a rezultat îndeplinirea condiţiei ca exploatarea să fie reală şi neechivocă (spre exemplu, din împrejurarea că marca figurează pe etichetele aplicate de apelanta pârâtă pe produse comercializate de aceasta - fila 66 în dosarul primei instanţe), însă disputa poartă asupra caracterului public şi serios al folosirii.

La filele 71 şi următoarele din dosarul tribunalului au fost depuse mai multe facturi fiscale privitoare la un produs ce poartă marca C., emise în perioada de referinţă, între lunile mai şi decembrie 2005, a căror valoare însumată nu depăşeşte 1.000 lei.

Totodată, din înscrisurile depuse la dosar în apel, curtea reţine informarea emisă de O.N.R.C. - fila 72, din care rezultă că în anul 2005 cifra de afaceri a societăţii comerciale SC C. SA, apelanta-pârâtă, a fost de 4.773.064 lei.

Alte facturi fiscale sau documente care să probeze comercializarea produselor sale sub marca C. în restul perioadei de referinţă nu au fost depuse, avizele de însoţire a mărfii, depuse la filele 86-89 datând din aceeaşi perioadă a anului 2005, iar celelalte înscrisuri (foi de colaţionare, fişa analitică, etc) nefiind relevante pentru chestiunea în discuţie, deoarece nu permit identificarea produselor comercializate.

Suma ce reprezintă valoarea facturilor fiscale este nesemnificativă faţă de valoarea cifrei de afaceri declarată de apelanta-pârâtă şi, având în vedere şi împrejurarea că în cuprinsul facturilor fiscale amintite produsul purtând marca C. era menţionat alături de alte produse ale pârâtei, curtea reţine că dovezile administrate arată o folosire a mărcii neimportantă, ce nu îndeplineşte cerinţa de a fi serioasă.

Curtea a reţinut că, deşi este întemeiat argumentul primei instanţe în sensul că natura produsului sau serviciului pentru care marca este protejată (în speţă băutură răcoritoare) poate atrage o utilizare intermitentă, mai intensă numai în anumite perioade (spre exemplu în timpul anotimpurilor calde), în cauză lipsa caracterului continuu al utilizării mărcii nu derivă din (sau numai din) natura produsului.

Astfel, chiar dacă dovezile ar atesta comercializarea produselor exclusiv pe timpul verii, acestea ar trebui să privească întreaga perioadă de referinţă de 5 ani, ceea ce nu s-a întâmplat, după cum s-a arătat şi, în plus, cantitatea extrem de redusă a producţiei comercializate face ca această folosire să nu poată fi considerată serioasă.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că nu s-a dovedit nici caracterul public al folosinţei analizate.

Astfel, trei din cele cinci facturi fiscale depuse la dosar atestă comercializarea produsului către persoane fizice neidentificate, iar celelalte două facturi atestă vânzarea a câte 120 unităţi din produsul purtând marca în litigiu către o persoană juridică, SC L.A.C.P.G. SRL.

Or, în aceste condiţii, Curtea a considerat dovezile administrate ca fiind insuficiente pentru a proba caracterul public al folosirii mărcii, destinatarii unei părţi importante a producţiei cu privire la care s-a dovedit comercializarea fiind persoane fizice neidentificate, rară a se putea verifica desfacerea produselor prin circuite publice.

Chiar dacă, astfel cum a arătat prima instanţă, produsele purtând marca C. au fost disponibile publicului în unităţile proprii, era necesar a se dovedi că acestea sunt în număr semnificativ şi suficient de accesibile publicului pentru a contura o folosire publică şi serioasă, or asemenea dovezi nu s-au administrat.

Dintre dovezile aflate la dosar, Curtea a înlăturat înscrisul intitulat „Situaţia valorii producţiei marfa" (filele 58-59 dosar fond), având în vedere că acesta reprezintă o centralizare a producţiei pe perioada 2003-2005, documentul fiind emis de însăşi pârâta-apelantă, astfel că nu poate fi opus decât acesteia, în lipsa altor înscrisuri sau a altor mijloace de probă care să îl sprijine.

Mai mult, relevantă nu era numai producţia, ci şi comercializarea sub marca pârâtei a produselor respective, astfel că valoarea probatorie a înscrisului nu este relevantă în raţionamentul de faţă.

În consecinţa argumentelor expuse, s-a reţinut că folosinţa mărcii de către apelanta-pârâtă nu este una efectivă în sensul avut în vedere de art. 45 din lege, motiv pentru care Curtea a considerat că în mod greşit a reţinut prima instanţă ca ne fiind îndeplinite cerinţele pentru decăderea reglementată de art. 45 alin. (1) lit. a).

Având în vedere că actele de folosinţă dovedite în anul 2005 nu constituie o folosire efectivă, Curtea a constatat că este împlinit şi termenul de 5 ani (între 2003 şi 2008) în care nu s-a realizat condiţia cerută de lege pentru a înlătura sancţiunea decăderii, cererea de chemare în judecată fiind întemeiată.

Împotriva deciziei au declarat recurs ambele părţi.

Reclamanta, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., critică decizia sub aspectul greşitei reţineri a împrejurării că pârâta a făcut dovada folosirii reale şi neechivoce a mărcii pentru clasa de produse 32.

Pârâta, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., critică decizia pentru motivele ce urmează:

În mod eronat instanţa de apel a apreciat lipsa caracterului public al folosirii mărcii C.. Folosirea mărcii C. s-a făcut cu caracter public.

Cu privire la caracterul public al folosirii mărcilor, în practica instanţelor specializate s-a reţinut că aceasta nu semnifică faptul că produsele respective trebuie să fie oriunde disponibile, ci este suficient, pentru satisfacerea condiţiei privind caracterul public, ca produsele să fie distribuite în magazine speciale, la un număr restrâns de puncte de vânzare sau chiar prin circuite particulare.

În mod eronat, instanţa de apel a apreciat lipsa caracterului public al folosirii mărcii C. prin încercarea de identificare a destinatarilor produselor răcoritoare purtând marca C. Distinct de faptul că nu reiese importanţa numelor persoanelor fizice destinatare ale produselor purtând marca C., instanţa de apel s-a referit numai la o parte din produsele comercializate, din moment ce reţine că produsul purtând marca C. a fost comercializat către o persoană juridică, SC L.A.C.P.G. SRL. Din situaţia facturilor emise în perioada relevantă, reiese un număr mult mai mare de destinatari persoane juridice, situaţie a vânzărilor pe care instanţa de apel nu a luat-o în considerare.

Întocmirea de către societatea recurentă, cea care trebuie să facă dovada folosirii mărcii, a situaţiei facturilor emise într-o anumită perioadă, nu duce la înlăturarea relevanţei acesteia, pentru simplu motiv al provenienţei probei. Potrivit art. 47 din Legea nr. 84/1998, proba folosirii mărcii incumbă titularului acestuia şi se poate face prin orice mijloc de probă. În respectarea acestei sarcini, recurenta a emis, pe proprie răspundere, un centralizator al situaţiei contabile cu privire la comercializarea produselor purtând marca C., situaţie ce teoretic poate fi oricând verificată în contabilitatea societăţii şi care exemplificativ a fost susţinută prin depunerea facturilor fiscale la dosare.

Chiar referindu-se numai la facturile fiscale depuse la dosar, instanţa nu s-a referit şi la facturile fiscale din 2 ianuarie 2005, din 29 martie 2005, din 3 martie 2005, din 26 mai 2005 şi din 28 iunie 2005, ce atestă comercializarea către sifonăria H.C.O., a aproximativ 10.000 sticle de băuturi răcoritoare purtând marca C.

Se apreciază că unicul motiv pentru care instanţa de apel a apreciat lipsa unei folosiri efective a mărcii C. a fost acela al unei cantităţi mai mici de produse comercializate, decât o cantitate care, în opinia instanţei de apel, ar fi făcut, per se, dovada suficientă a folosirii mărcii, împrejurare pe care instanţa a calificat-o şi adaptat-o pentru susţinerea neîndeplinirii condiţiilor folosirii efective. In alte cuvinte, instanţa de apel a apreciat, ob iniţio, că se impune decăderea titularului din drepturile conferite de marca C. pentru simplu motiv că produsele comercializate purtând marca în discuţie sunt în număr insuficient, urmând ca acelaşi argument să fie adaptat şi pentru susţinerea lipsei caracterului public al folosirii, reţinând în mod greşit că probele depuse la dosar fac dovada comercializării numai a 120 de unităţi din produsul purtând marca C.

În mod eronat instanţa de apel a apreciat lipsa caracterului serios al folosirii mărcii C. Folosirea mărcii C. s-a făcut cu caracter serios.

Aşa cum s-a arătat, deşi instanţa a reţinut că folosirea mărcii C. s-a făcut cu caracter real şi neechivoc, aceasta a reţinut că valoarea produselor comercializate nu atestă o folosire serioasă a mărcii C.

Distribuirea produselor purtând marca C. prin intermediul unui singur punct de lucru sau cantitatea produselor vândute, în anul 2004 peste 15.000 sticle, în anul 2005, peste 10.000 sticle, constituie aspecte ce ţin de politica de marketing a societăţii şi de situaţia economică la un anumit moment, în nici un caz neputându-se considera că această folosire nu ar fi una serioasă.

Potrivit art. 35 din Legea nr. 84/1998, societatea noastră este titulara dreptului exclusiv asupra mărcii C., reunind atribuitele unui drept de proprietate clasic, usus, fructus şi abusus, în virtutea dreptului conferit de lege, pârâta este singura în măsura să decidă modalitatea de dispunere cu privire la marca sa. În analiza folosirii efective a unei mărci, din perspectiva trecerii acesteia în domeniul public, trebuie avută în vedere şi calitatea de comerciant a titularului, care se supune cerinţelor pieţei şi concurenţei pe piaţă. Din acest punct de vedere, contrar celor reţinute de instanţa de apel, în sensul că nu contează producţia mărfurilor purtând marca în discuţie, ci numai comercializarea, şi producţia bunurilor purtând marca este o dovadă a folosirii acesteia, procesul de producţie fiind prima verigă din lanţul comercializării. Este posibil ca un titular de marcă să producă bunurile pentru a fi comercializate sub semnul mărcii, însă să nu le poată şi comercializa/vinde în condiţiile economiei, a pieţii de desfacere, a concurenţei.

Se arată că instanţa de apel în mod greşit a admis acţiunea în decădere pentru neuz, din drepturile conferite de marca C., decăderea fiind o măsură ce sancţionează atitudinea delăsătoare a unui titular de marcă ce nu se mai interesează de marca sa ori atitudinea unui titular de marcă ce cu intenţie a înregistrat o marcă pentru a bloca utilizarea acesteia de alţi comercianţi. Se apreciază că recurenta nu a avut nici un moment, atitudinea unui titular dezinteresat de marca sa ori a unui titular de rea-credinţă, dornic să blocheze concurenţa. Societatea noastră este titulara mărcii C. încă din anul 1994, făcând demersurile pentru reînnoirea duratei de valabilitate a acesteia în anul 2004, manifestând în permanenţă interesul pentru menţinerea în vigoare a mărcii C.

Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 84/1998, aplicând sancţiunea decăderii pentru o marcă ce a fost efectiv folosită, cu încălcarea raţiunii şi scopului art. 45 din Legea nr. 84/1998.

Decizia atacată este nelegală şi sub aspectul respingerii apelului formulat de pârâtă, respingând în mod greşit excepţia lipsei de interes a intimatei-reclamante în formularea acţiunii în decădere.

S-a susţinut în faţa instanţei de apel că intimata-reclamantă nu justifică un folos practic actual decurgând din admiterea acţiunii în decădere din drepturile conferite de marca C., având în vedere că O.S.I.M. a emis avize de refuz provizoriu arătându-se că se opun la înregistrare două mărci, atât marca acesteia, cât şi marca C.

În condiţiile în care, alături de marca recurentei, a fost opusă şi o altă marcă, interesul intimatei - reclamante în promovarea acţiunii de decăderea mărcii subscrisei nu îndeplineşte condiţia de a fi născut şi actual.

S-a arătat că intimata - reclamantă nu poate dobândi niciun folos practic ca urmare a decăderii din drepturile conferite de marca C. La formularea unei noi cereri de înregistrare a mărcii, intimatei - reclamante i se va opune notorietatea mărcii C. băutura răcoritoare întrucât, potrivit legii, o marcă notorie nu este necesar a fi înregistrată (art. 3 lit. c) din Lege).

În eventualitatea depunerii unei noi cereri de înregistrare a unei mărci cuprinzând sintagma C., O.S.I.M. va fi obligată să ia în calcul notorietatea mărcii chiar dacă aceasta nu ar mai fi înregistrată la acel moment, lipsind astfel folosul practic pe care intimata-reclamantă l-ar putea obţine în urma admiterii prezentei cereri de decădere.

Pentru toate aceste motive, se solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii apelului formulat de intimata - apelantă SC D.R. SRL, admiterii apelului pârâtei, iar pe fond respingerea acţiunii în decădere formulate de intimata-reclamantă SC D.R. SRL în principal ca lipsită de interes şi pe fond ca neîntemeiată.

Reclamanta, prin întâmpinarea formulată în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ. invocă nulitatea recursului pârâtei, pe fond solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Pârâta, prin întâmpinarea formulată cu respectarea dispoziţiilor art. 308 alin. (2) C. proc. civ. invocă excepţia lipsei de interes în formularea recursului, pe fond solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate şi a dispoziţiilor legale reţine cele ce urmează:

Cele două excepţii invocate vor fi analizate cu prioritate faţă de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ.

- Condiţia interesului trebuie îndeplinită pe tot parcursul judecăţii, inclusiv în exercitarea căilor de atac.

În cauza de faţă, recursul reclamantei este declarat în contra argumentelor deciziei referitoare la reţinerea caracterului real şi neechivoc al folosirii mărcii.

Recurenta nu justifică niciun interes practic, căci susţinerea interesului ca derivând dintr-o precauţie procedurală în situaţia admiterii recursului pârâtei, nu reprezintă, nu semnifică folosul practic, imediat pe care l-ar putea avea în urma exercitării căii extraordinare de atac.

Atacarea considerentelor, chiar dacă este, de principiu admisibilă, trebuie să aibă la bază interesul de a nu-i putea fi opusă o eventuală putere de lucru judecat.

În cauza de faţă legiuitorul pretinde doar ca marca să fi fost folosită efectiv, rafinarea noţiunii de folosinţă efectivă în folosinţă reală, neechivocă, publică şi serioasă este creaţie a practicii şi jurisprudenţei, pretinzându-se îndeplinirea cumulativă a cerinţelor menţionate.

Drept urmare, lipsa unei folosiri publice şi serioase, este suficientă pentru a duce la decăderea din drepturile conferite titularului mărcii.

- Recurentul-pârât a arătat cu claritate criticile aduse deciziei pronunţate în apel, în legătură cu motivarea dată şi cu temeiurile de drept incidente cauzei.

Este real că în recurs nu poate fi reevaluată situaţia de fapt rezultată din probatoriul administrat, potrivit art. 304 alin. (1) C. proc. civ., numai că ne aflăm în situaţia particulară a lit. a) din art. 46 alin. (1) a Legii nr. 84/1998, republicată, precum şi a alin. (3) din art. 46 din acelaşi act normativ, ce impune judecătorului să verifice dacă actele săvârşite de titularul mărcii reprezintă ori nu dovezi ale folosirii efective.

Instanţa de recurs poate verifica aplicarea legii doar atunci când situaţia de fapt este pe deplin stabilit conform art. 304 C. proc. civ. or, în cazurile având drept obiect decăderea titularului din drepturile conferite de marcă pentru neuz, instanţa de recurs nu poate aprecia asupra corectei aplicări a legii decât dacă verifică actele săvârşite de titularul mărcii în cei 5 ani dinaintea formulării cererii de chemare în judecată.

Recursul declarat în astfel de cauze ar trebui considerat întotdeauna nul dacă s-ar adopta opinia reclamantei, ceea ce ar goli de conţinut dreptul părţilor de a exercita calea extraordinară de atac.

Înalta Curte, pentru argumentele ce succed va admite excepţia lipsei de interes a reclamantei în exercitarea recursului şi va respinge, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtă.

Înalta Curte, pe fondul recursului pârâtei, va constata caracterul nefondat al acesteia pentru considerentele ce urmează:

Marca a cărei decădere s-a solicitat este o marcă combinată, fiind compusă din mai multe clemente verbale şi figurative, respectiv clementul verbal „C.", elementul verbal „băutură răcoritoare" şi elemente grafice constând în reproducerea stilizată a unui ursuleţ care ţine în braţe o sticlă de băutură răcoritoare. Pentru a se reţine folosirea efectivă a mărcii a cărei decădere se solicită, trebuie să se facă dovada folosirii atât a elementului verbal "C.", cât şi a elementului figurativ ce însoţeşte elementul verbal, astfel cum marca a fost înregistrată.

Aceste etichete conţin însă reprezentarea grafică a unei alte mărci, ce conţine o cu totul altă reprezentare grafică şi care nu mai este în vigoare în prezent pe teritoriul României, fiind refuzată de la protecţie.

Criticile formulate de recurenta-pârâtă SC C. SA împotriva Deciziei civile nr. 110/ A din 20 aprilie 2010 prin care instanţa de apel a reţinut lipsa caracterului public şi serios al folosirii mărcii „C. băutură răcoritoare" pentru clasa de produse 32 sunt neîntemeiate, instanţa de apel făcând aplicarea şi interpretarea legală a prevederilor art. 45 din Legea nr. 84/1998 în ceea ce priveşte noţiunile de folosire „serioasă şi publică".

Singurele facturi ce fac dovada comercializării către un terţ a produsului "C." sunt cele emise către SC L.A.C.P. SRL din lunile septembrie şi decembrie 2005 în valoare totală de 288,44 lei.

Critica recurentei-pârâte referitoare la nereţinerea de către instanţa de apel a înscrisurilor privind producţia bunurilor purtând marca C. în dovedirea folosirii mărcii este nefondată, deoarece procesul de producţie a băuturilor răcoritoare nu reprezintă o folosire efectivă - cu caracter public a mărcii, ci numai un act preparator care însă nu întruneşte condiţia unei folosiri publice. Or, numai comercializarea produselor către publicul consumator poate fi considerată o folosire publică, aptă de a îndeplini funcţia esenţială a mărcii. Invocarea de către recurenta-pârâtă a cerinţelor pieţei şi a concurenţei de pe piaţă nu poate conduce la înlăturarea cerinţei imperative privind caracterul public al folosirii mărcii, deoarece, conform regulilor din piaţă, orice comerciant este liber să îşi stabilească propria strategie de marketing şi să ia deciziile de afaceri pe care le consideră potrivite, inclusiv în ceea ce priveşte momentul, cantitatea şi modalităţile de comercializare a produselor sale.

Instanţa a reţinut valoarea facturilor fiscale ce fac dovada comercializării produsului pentru produsul C. pe parcursul lunilor mai-decembrie 2005, al căror cuantum nu depăşeşte 1.000 lei, constatând de asemenea că alte facturi fiscale care să probeze comercializarea produselor în restul intervalului de referinţă - 9 iunie 2003 - 09 iunie 2008 nu au fost depuse. În consecinţă, volumul vânzărilor ce reiese din facturile depuse la dosar nu poate face dovada unei folosiri serioase a mărcii, fiind cu atât mai nesemnificativ şi prin raportarea acestuia la cifra de afaceri în anul 2005 a SC C. SA (de peste 4.500.000 lei). O astfel de folosire nu poate îndeplini funcţia esenţială a mărcii, de a garanta originea produselor, permiţându-le consumatorilor să le identifice.

Instanţa de apel a analizat folosirea mărcii şi în raport cu tipul şi natura produsului - băuturi răcoritoare - un produs caracterizat de o piaţă în care folosirea mărcii trebuie să fie valoric şi cantitativ semnificativă pentru ca marca să fie reţinută de consumator ca un mijloc de identificare a produsului şi de garanţie a calităţii. In ceea ce priveşte produsele de larg consum cu o valoare scăzută, că folosirea acestora trebuie să fie semnificativă din punct de vedere cantitativ pentru a se reţine existenţa unei folosiri efective. In acest sens practica O.S.I.M. este constantă astfel cum rezultă din cauza H.C. vs. H.N.

Frecvenţa utilizării de către SC C. SA a produsului băuturi răcoritoare (criteriu recomandat de C.E.J.) este foarte redusă, iar, pe de altă parte, cantitatea de produse comercializată este şi ea foarte redusă. Caracteristicile pieţei pentru această categorie de produse conduc la concluzia că pentru acest tip de produse comercializarea trebuie să fie una constantă şi importantă cantitativ pentru ca marca să îşi poată îndeplini funcţiile pentru care a fost protejată. De asemenea, trebuie avut în vedere şi preţul produsului comercializat de recurenta-pârâtă sub marca C. - 1 leu, valoare în mod evident foarte scăzută. După cum s-a reţinut în mod constant în practica comunitară, o asemenea valoare scăzută a preţului unitar trebuie compensată cu un volum semnificativ al produselor comercializate, ceea ce nu s-a dovedit în prezenta cauză.

Aşadar, caracteristicile pieţei pentru produsele băuturi răcoritoare indică faptul că produsele cu preţ mic sunt, ca regulă generală, vândute în cantitate mai mare decât produsele cu preţ foarte ridicat. Astfel, o cifra de vânzare scăzută, exprimată în valoare absolută, ale unui produs cu preţ mic sau mediu, permit să se concluzioneze o utilizare neserioasă a mărcii în cauză şi în acest sens reţinerea instanţei de apel este pe deplin legală.

Instanţa a înlăturat facturile emise de recurenta-pârâtă către persoane fizice deoarece nu se menţionează niciun atribut de identificare al persoanelor fizice pentru a putea verifica desfacerea produselor prin circuite publice, facturile emise către persoane fizice neidentificate nu îndeplinesc condiţiile legale de emitere în sensul art. 155 pct. 5 din C. fisc. Acesta este raţionamentul instanţei în baza căruia au fost înlăturate ca nerelevante facturile emise către persoane fizice, nefiind vorba de vânzări directe consumatorilor asemănător vânzărilor din chioşcuri, cofetării, stradal, etc.

Recurenta-pârâtă nu a făcut dovada comercializării produselor sub marca C. prin circuite publice. Deşi argumentează în cadrul recursului formulat că pentru reţinerea caracterului public al folosirii mărcilor este suficient ca produsele să fie disponibile în magazine speciale, la un număr restrâns de puncte de vânzare sau chiar prin circuite particulare, susţinând că produsele au fost comercializate în unităţile proprii, recurenta-pârâtă SC C. SA nu a administrat la dosarul cauzei probe din care să rezulte că aceste unităţi proprii există sau au existat şi că în cadrul acestora s-au comercializat produse sub marca în cauză.

Instanţa de apel a înlăturat corect înscrisul „Situaţia valorii producţiei măria pentru anii 2003-2008” deoarece pentru stabilirea caracterului public al folosirii mărcii relevantă nu este numai producţia, ci, mai ales, comercializarea sub marca recurentei-pârâte a produselor respective. Or, după cum s-a arătat anterior, din probele administrate de SC C. SA nu a rezultat decât comercializarea unei cantităţi nesemnificative de - băuturi răcoritoare.

Înalta Curte, însuşindu-şi în totalitate considerentele instanţei de apel pentru argumentele ce preced, va respinge recursul pârâtei ca nefondat în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului pârâtei SC C. SA, formulată de reclamanta SC D.R. SRL.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC C. SA împotriva Deciziei nr. 110/ A din 20 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Admite excepţia formulată de pârâta SC C. SA şi respinge ca, lipsit de interes, recursul declarat de reclamanta SC D.R. SRL împotriva Deciziei nr. 110/ A din 20 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 iunie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 4728/2011. Civil  ICCJ. Decizia nr. 4971/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4864/2011. Civil