ICCJ. Decizia nr. 4971/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4971/2011
Dosar nr. 14853/3/2008
Şedinţa publică din 9 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
După mai multe cicluri procesuale, prin Sentinţa civilă nr. 348 din 11 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor N.S. şi N.D., ca nefondate, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul C.E., în contradictoriu cu pârâţii N.S., N.D., Primăria Mun. Bucureşti şi SC R.V. SA, a obligat pârâţii N.S. şi N.D. să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie, apartamentul, situat în Bucureşti, sector 1 şi a respins ca nefondată cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare din 6 decembrie 1996 încheiat între părţi.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că părţile litigante deţin ambele un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil şi au un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., în conflictul dintre ele, recunoscând preferabilitatea titlului înfăţişat de reclamant, ca fiind cel originar şi mai bine caracterizat, provenind de la proprietarii iniţiali, care obţinuseră bunul în condiţii de perfectă legalitate, necontestat şi anterior naţionalizării sale.
Tribunalul a reţinut că buna-credinţă a chiriaşului cumpărător, la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, nu are nicio relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, cu consecinţa că se impune a se constata preferabilitatea titlului succesorului acestora din urmă, faţă de titlul subdobânditorilor de bună - credinţă, în absenţa oricărei posibilităţi reale de despăgubire a proprietarului, conferite prin legea naţională, în situaţia în care ar urma procedura anume prevăzută de legea specială.
S-a apreciat că nu se poate susţine, ca un contraargument valid, că reclamantului nu trebuie să i se restituie imobilul în natură, întrucât acesteia îi este recunoscut dreptul la despăgubiri, consacrat de art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, dreptul la despăgubiri, ca drept de creanţă fiind un drept distinct de însuşi dreptul de proprietate, drept real ce se exercită direct asupra bunului, substituirea dreptului de proprietate cu un drept de creanţă, având ca obiect o sumă de bani sau cu măsuri reparatorii, echivalând cu o expropriere de fapt, în sensul constituţional al acestei măsuri.
Pe de altă parte, s-a avut în vedere şi faptul că, urmare a adoptării Legii nr. 1/2009, chiriaşii cumpărători beneficiază de măsuri de protecţie eficiente, prevăzute de art. 8 din acest act normativ.
Împotriva acestei decizii au declarat apel pârâţii N., arătând că, deşi în cuprinsul hotărârii judecătoreşti se menţionează că au fost de bună-credinţă la întocmirea contractului de vânzare - cumpărare, instanţa a reţinut reaua-credinţă a vânzătorului SC R.V. SA, în mod greşit, întrucât SC R.V. SA nu a fost parte în dosarul prin care s-a soluţionat acţiunea în revendicare promovată de reclamant. S-a susţinut că cererea în revendicare formulată de acesta este neîntemeiată în condiţiile dreptului comun, atâta vreme cât există o legislaţie specială care reglementează condiţiile în care se acordă măsuri reparatorii referitor la imobilele care au trecut în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Legea specială derogatorie de la dreptul comun este obligatorie de la data intrării sale în vigoare, astfel că instanţa fondului a făcut o greşită aplicare a legii, reţinând că Legea nr. 1/2009 ar stipula, în ceea ce-i priveşte pe chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau, măsuri de protecţie speciale.
Prin Decizia civilă nr. 346/ A din 31 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul declarat de pârâţi, a fost schimbată în parte sentinţa apelată, fiind respins capătul de cerere având ca obiect revendicare imobiliară şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Curtea de apel a reţinut că situaţia de fapt a fost reţinută de instanţa de fond în mod corect. Autorii reclamantului au dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 25 mai 1934 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafaţă de 301,758 mp, act transcris în Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni, iar ulterior, aceştia au obţinut autorizaţia de construire, edificând o construcţie compusă din subsol, parter şi două etaje, întregul imobil în litigiu fiind naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950.
În privinţa pârâţilor, s-a reţinut că buna lor credinţă a fost recunoscută prin Decizia civilă nr. 2150/2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi rămasă irevocabilă.
Din adresa din 19 mai 2010 emisă de Primăria Mun. Bucureşti rezultă că, în evidenţele Comisiei mun. pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, nu figurează cerere pentru restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri privind imobilul în speţă.
Prin Sentinţa nr. 6535 din 17 iunie 1994, pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti s-a tranşat irevocabil aspectul preluării abuzive a imobilului, iar dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, fac ca acest imobil să intre în obiectul legii speciale. Potrivit art. 18 din această lege, imobilul înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 fostului chiriaş, nu poate face obiectul unei cereri de restituire în natură, natura juridică a prezentei cauze fiind cea a unei acţiuni în revendicare.
Faţă de aceste aspecte, s-a constatat a fi incidente dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 pronunţate în recursul în interesul legii în această materie, în sensul că, prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Faţă de condiţionarea restituirii în natură, prevăzută de legea specială, de anularea titlului terţului dobânditor, cum în speţă contractul de vânzare - cumpărare încheiat de pârâţi cu statul a fost constatat valabil prin hotărâre judecătorească irevocabilă, nefiind anulat, cererea reclamantului s-a constatat a fi nefondată.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, în mod greşit tribunalul a reţinut că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar aplica în concurs cu aceasta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 1 din lege), precum şi relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditorii cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute (art. 18 lit. c) din lege).
Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, prevede în articolele menţionate mai sus că, în situaţia în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana îndreptăţită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs reclamantul, criticile acestuia fiind încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Arată că soluţia instanţei de apel a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii. Prin referirile la faptul că Legea nr. 10/2001 dă posibilitatea restituirii în natură a imobilului, iar pentru imobile vândute în baza Legii nr. 112/1995 se acordă măsuri reparatorii, se neagă dreptul de proprietate al reclamantului.
Reiterează faptul că instanţa a fost învestită cu o acţiune în revendicare, temeiul de drept indicat prin cererea introductivă fiind art. 480 C. civ., astfel că buna credinţă nu putea fi invocată în cadrul acestei acţiuni. În mod corect prima instanţă a procedat la compararea titlurilor provenite de la autori diferiţi, din prisma dreptului preferabil şi a titlului mai bine caracterizat.
În cauză nu sunt întrunite situaţiile bunei credinţe sau principiile error comunis facit ius, ci opunerea unui contract de vânzare-cumpărare afirmat inutil preferabil, în mod eronat, pe dispoziţiile Legii nr. 1/2009 şi ale Legii nr. 10/2001. Această lege nu conferă preferabilitate titlului pârâţilor, ci îl recunoaşte ca fiind autentic, ceea ce reprezintă o condiţie de validitate, şi nu de preferabilitate.
Respingerea, într-un litigiu anterior, a acţiunii privind constatarea nulităţii absolute a contractului, nu determina preferinţa titlului pârâţilor, câtă vreme chiar Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 145/2004 a reţinut că art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu consacră prevalenţa titlului dobânditorului faţă de titlul proprietarului iniţial.
Mai susţine că titlul pârâţilor provine de la un neproprietar, astfel că devine incident principiul nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet.
Jurisprudenţa C.E.D.O. nu dă preferinţă unui titlu fondat pe nerespectarea dreptului de proprietate al altei persoane, iar în situaţia constatării preluării unui imobil fără titlu valabil, aplicarea art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O. se determină în sensul respectării şi restituirii proprietăţii către reclamantul din prezenta cauză.
Susţine că instanţa de apel face nişte ”conexiuni teribile” prin care arată că, neadmiterea unei cereri privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, determină, conform art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, eficacitatea bunei credinţe a achizitorilor.
Critică reţinerea instanţei de apel referitoare la faptul că reclamantul nu a formulat cerere în baza Legii nr. 112/1995 şi arată că s-a omis împrejurarea că, o asemenea cerere nu putea avea ca obiect restituirea în natură, ci numai despăgubiri.
Prezumţia de proprietate a pârâţilor a fost răsturnată, întrucât aceştia au cumpărat de la un neproprietar care, la rândul său, deţinea imobilul fără titlu valabil.
Reclamantului i-a fost recunoscut retroactiv dreptul de proprietate, constatându-se că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, astfel că acesta deţine un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol la C.E.D.O., iar vânzarea apartamentului către chiriaşi, chiar dacă s-a făcut anterior confirmării în justiţie în mod irevocabil a dreptului de proprietate, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerinţă in dreptul de proprietate al recurentului.
Legea nr. 112/1995 era aplicabilă doar în cazul bunurilor cu privire la care statul avea un titlu valabil de proprietate, iar nicio dispoziţie internă nu acorda statului dreptul de a vinde un bun care se găsea de facto în patrimoniul său şi pentru care nu avea nici un titlu.
Face o analiză a ingerinţei în dreptul de proprietate, în sensul C.E.D.O. şi concluzionează că, la momentul ingerinţei – 16 decembrie 1996, nu existau dispoziţii legale care să reglementeze dreptul de despăgubire al proprietarilor cărora le-au fost vândute pe nedrept de către stat locuinţele, către chiriaşi, iar Legea nr. 10/2001 a apărut cu mult după intervenţia ingerinţei.
Arată că, deşi a făcut demersuri în baza legii speciale, acestea nu au avut finalitate, astfel că Legea nr. 10/2001 nu constituie o modalitate eficientă de compensare a reclamantului.
Face o analiză a condiţiilor privind eventuala incidenţă a principiului error comunis facit ius şi arată că pârâţii, în lipsa unor minime diligenţe, nu pot invoca eroarea invincibilă, ci neglijenţa.
Ingerinţa intervenită la nivelul anului 1996 a continuat, dobândind un caracter permanent chiar prin dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au prevăzut că, în cazurile în care cumpărătorii au fost de bună credinţă, contractele încheiate de aceştia nu pot fi lovite de nulitate absolută.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 45 alin. (2) cu cele ale art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, rezultă că intenţia legiuitorului a fost de a proteja cumpărătorii de bună credinţă, astfel că foştii proprietari nu mai puteau obţine restituirea în natură a bunului.
Concluzionează prin a arăta că, Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, dă posibilitatea unei acţiuni în revendicare în situaţia în care părţile deţin titluri de proprietate şi un bun în sensul C.E.D.O.
Analizând recursul din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:
În drept, recursul este o cale extraordinară de atac care trebuie să se grefeze pe conţinutul hotărârii recurate, soarta sa depinzând, în primul rând, de modul cum sunt formulate motivele de recurs, căci numai motivul formulat în scris şi numai în măsura în care a fost dezvoltat în condiţiile legii poate fi cercetat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
La rândul său, principiul ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune părţilor din litigiu să exercite căile de atac în ordinea instituită de legiuitor. În caz contrar, partea care nu a declarat apel sau care, declarând apel, nu formulează o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinţei primei instanţe, nu are deschisă calea de atac a recursului.
În speţa supusă judecăţii, prin hotărârea primei instanţe a fost respins capătul de cerere referitoar la constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, iar reclamantul nu a declarat apel, criticile de nelegalitate fundamentate pe acest aspect fiind formulate direct în recurs, caz în care acestea nu pot fi primite şi verificate direct în această fază procesuală.
Atribuţiile instanţei de control judiciar în recurs se referă la verificarea aspectelor de nelegalitate ale deciziei din apel şi, cât timp reclamanta nu a formulat apel, nu poate fi verificată decât în considerarea motivelor care au determinat această soluţie.
Prin Sentinţa civilă nr. 6535 din 17 iunie 1994 pronunţată de Judecătoria Sect. 1 Bucureşti s-a statuat explicit că naţionalizarea de la fostul proprietar în baza Dec. nr. 92/1950 nu poate fi invocată drept un titlu valabil împotriva statului, raţionament ce a condus la soluţia de admitere a acţiunii în revendicare formulată de reclamant, în contradictoriu cu Consiliul local al Mun. Bucureşti şi SC H.N. SA.
Înalta Curte reţine că această hotărâre judecătorească nu a fost transcrisă în Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni, pentru opozabilitate, iar reclamantul a rămas în pasivitate, nefinalizând acest litigiu, în sensul punerii în executare a hotărârii judecătoreşti, astfel că, ulterior, în anul 1996, statul a vândut bunul chiriaşilor aflaţi în imobil.
Aşadar, problema valabilităţii titlului în temeiul căruia a fost preluat imobilul în speţă a fost clarificată în mod irevocabil, respectiva hotărâre neputând fi ignorată sub aspectul acestor constatări şi neputând fi lipsită de principalul său efect, consfinţirea dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului. Însă, Înalta Curte constată că această hotărâre nu este opozabilă şi pârâţilor persoane fizice din prezenta cauză, aceştia nefiind părţi în acel litigiu.
Odată cu apariţia Legii nr. 10/2001, reclamantul a formulat notificare, ce a fost soluţionată prin Dispoziţia nr. 467/2002, prin care s-a dispus restituirea imobilului, cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, astfel că a iniţiat un nou demers judiciar pentru a obţine constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, finalizat prin Decizia civilă nr. 2150/2001 a Tribunalului Bucureşti, de respingere a acţiunii, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 144/2002 a Curţii de Apel Bucureşti.
Aşa fiind, formularea prin recurs a unor critici privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare, chestiune soluţionată, în mod irevocabil şi intrată în autoritate de lucru judecat, nu este admisibilă şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi primită.
Prin urmare, cum buna credinţă a chiriaşilor cumpărători şi valabilitatea actului de înstrăinare au fost tranşate irevocabil, se constată că pârâţii au încheiat contracte valabile pentru apartamentul pe care l-au deţinut anterior în calitate de chiriaşi, iar ulterior în calitate de proprietari, dându-se eficienţă principiului securităţii-circuitului civil, al siguranţei încheierii raporturilor civile, dar şi principiului potrivit căruia, instanţele nu sunt chemate să asigure îndreptarea unor nedreptăţi privitor la foştii proprietari (incontestabile, de altfel, potrivit reglementărilor legislativ ulterioare), cu consecinţa nedreptăţirii actualilor proprietari şi posesori ai bunurilor, prin lipsirea de dreptul lor de proprietate, legal dobândit.
Prin art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul s-a referit direct la actele de înstrăinare încheiate cu respectarea legii, pentru imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dar care sunt salvate de la nulitate, în considerarea bunei-credinţe, cel puţin a cumpărătorului, astfel că, a considera, cum susţine recurentul, că din textul de lege nu trebuie să se înţeleagă faptul că actul de vânzare-cumpărare constituie titlu de proprietate, este greşită şi în contra voinţei legiuitorului care l-a adoptat, tocmai în considerarea ocrotirii bunei-credinţe a cumpărătorului şi asigurării stabilităţii circuitului civil, aceasta fiind şi interpretarea constantă a Curţii Constituţionale în materie.
În reglementarea internă, pentru ipoteza în care bunul preluat fără titlu a fost înstrăinat, sunt aplicabile prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, ce consacră, in terminis, un principiu de drept comun, al ocrotirii subdobânditorului cu titlu oneros de bună-credinţă, în ipoteza vânzării bunului altuia, respectiv principiul validităţii aparenţei de drept.
În plus, în speţă, cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995 deţin un titlu valabil şi actual, neanulat printr-o hotărâre judecătorească şi deci, consolidat, un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O. şi care are preferabilitate, în raport cu titlu reclamantului.
Prin urmare, se constată că pârâţilor li s-a confirmat dreptul de proprietate printr-o hotărâre irevocabilă, aceştia fiind de altfel, şi posesori ai imobilului, pe când reclamantul nu este deţinătorul unui ”bun actual” în sensul C.E.D.O. Astfel, în cauza A. contra României, Curtea a observat că nicio jurisdicţie sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantelor în mod irevocabil un drept la restituirea apartamentului litigios. Hotărârile judecătoreşti invocate de reclamante, deşi constatau că naţionalizarea bunului imobil în ansamblu fusese ilegală, nu constituiau un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. În consecinţă, Curtea a apreciat că apartamentul litigios nu constituia „un bun actual” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele să se poată prevala. Totuşi, deşi constatarea judecătorească în sensul că naţionalizarea imobilului fusese abuzivă nu antrenează în mod automat un drept la restituirea bunului, ci generează un drept la indemnizare dat fiind că, prin hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat, se constată că erau întrunite condiţiile cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii, respectiv naţionalizarea ilegală a bunului şi proba calităţii de moştenitor al proprietarului iniţial.
Cum nevalabilitatea actului de preluare de către stat a imobilului a fost soluţionată irevocabil, iar acţiunea de constatare a nulităţii absolute a actelor de înstrăinare a fost respinsă într-un litigiu anterior, Înalta Curte constată că, în prezenta cauză este ţinută de aceste aspecte tranşate irevocabil, neputând repune în discuţie sau analiza chestiunile dezlegate anterior, chiar dacă, asupra valabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 există neconcordanţe între situaţia de fapt şi cea juridică reţinută la acea epocă.
Prin urmare, faţă de aceste hotărâri judecătoreşti, Înalta Curte reţine că, în mod just s-a reţinut incidenţa dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) coroborate cu prevederile art. 18 din Legea nr. 10/2001, texte de lege care fac ca acest imobil să intre în sfera de reglementare a legii speciale.
Având în vedere dispoziţiile art. 18 lit. c) şi art. 45 din Legea nr. 10/2001 şi ţinând seama de caracterul special al acestei legi, instanţa de apel a constatat că, criteriul de analiză al acţiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor din perspectiva regulilor clasice prevăzute de art. 480 C. civ., ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului, criteriu impus prin voinţa legiuitorului, în considerarea căruia, titlul pârâţilor este preferabil, în considerarea Deciziei civile nr. 2150/2001 a Tribunalului Bucureşti.
Prin urmare, nici cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., şi nici legea specială nu garantează restituirea bunului în natură, fiind posibil să existe cauze obiective care să constituie un impediment în acest sens, situaţie în care, persoana deţinătoare a unui titlu de proprietate, nu poate obţine decât despăgubiri, şi nici jurisprudenţa C.E.D.O. nu garantează restituirea bunului în natură, în condiţiile în care şi pârâţilor care au cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995, li se recunoaşte existenţa unui bun ce trebuie protejat de orice ingerinţă.
Aşadar, deşi reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile dreptului comun, nu înseamnă că părţile pot decide să li se aplice o lege generală în detrimentul celei speciale, în considerarea rolului constituţional al instanţelor judecătoreşti, prevăzut de art. 124 din legea fundamentală, având de rezolvat o anumită problemă de drept, judecătorul nu numai că poate, dar este şi obligat să facă încadrarea juridică corectă, deci să identifice normele juridice aplicabile, nefiind ţinut de textele de lege indicate de către părţi.
De aceea, maniera în care a procedat instanţa de apel, prin constatarea faptului că temeiul de drept invocat de reclamant nu este corespunzător situaţiei de fapt invocate de către acesta, ci, trebuie raportat la hotărârea judecătorească prin care s-a respins acţiunea de constatare a nulităţii absolute a actelor de înstrăinare, consfinţindu-se astfel dreptul de proprietate al pârâţilor, este corectă, în considerarea analizării acţiunii în revendicare prin comparare de titluri, din perspectiva condiţiei referitoare la desfiinţarea contractelor de vânzare-cumpărare.
În mod just instanţa de apel a reţinut incidenţa Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recursul în interesul legii care este obligatorie pentru instanţe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în motivarea căreia s-a arătat că numai persoanele exceptate de la procedura legii speciale, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut sa utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
În consecinţă, trebuie reţinut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, dispoziţiile art. 480 C. civ.
În acest sens sunt şi prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie. Un astfel de caracter îl are şi Legea nr. 10/2001, care a înţeles să reglementeze toate situaţiile juridice în legătura cu regimul juridic al mobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 în care din diverse cauze, proprietarii deposedaţi abuziv nu au intrat în stăpânirea acestora, astfel că, după data de 14 februarie 2001, persoanele îndreptăţite la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost obligate să se conformeze condiţiilor, procedurii şi termenelor stabilite prin acest act normativ, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii sau în echivalent.
Prin urmare, analizând acţiunea în revendicare formulată de către reclamant, instanţa de apel a considerat că în cazul acestor imobile legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate şi de practica judecătorească pornind de la prevederile art. 480 C. civ. privind compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele două părţi şi restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a condiţionat restituirea în natură de anularea titlului terţului dobânditor. Or, în prezenta cauză, aşa cum am arătat, contractul de vânzare-cumpărare al pârâţilor nu a fost anulat, valabilitatea acestui act fiind tranşată irevocabil, în cadrul unui demers judiciar finalizat anterior.
Însăşi jurisprudenţa C.E.D.O. în materie, oglindită în cauze relevante, subliniază importanţa legislaţiei, cu respectarea unui echilibru între interesul general al comunităţii şi drepturile fundamentale ale individului, respectarea principiului stabilităţii circuitului civil şi ocrotirea bunei-credinţe a subdobânditorilor, astfel încât aceştia să nu fie puşi în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat cândva, imobilele ce au făcut obiectul vânzării-cumpărării în baza unor dispoziţii legale.
Instanţa europeană a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă.
Ca urmare, oricare dintre aceştia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Cu alte cuvinte, cât priveşte raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu C.E.D.O. şi dacă admiterea acţiunii reclamanţilor nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice, cel al cumpărătorilor de bună credinţă.
În acest sens este relevantă decizia C.E.D.O. în cauza P. şi P. contra Republicii Cehe, prin care s-a reţinut faptul că, deşi obiectivul general al legilor de restituire este unul legitim, este necesar a se asigura că atenuarea vechilor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, nu creează noi neajunsuri disproporţionate.
În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri (parag. 58, citat şi în cauza R. contra României).
Altfel spus, trebuie să se ţină cont de faptul că, pentru încălcarea de către stat a obligaţiei pozitive de a asigura implementarea cu o claritate şi o coerenţă rezonabile, a măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanelor îndreptăţite (cauza P. contra României), nu trebuie să suporte consecinţele un particular, ceea ce ar echivala cu o nouă privare nelegală de proprietate, de data aceasta a pârâţilor cumpărători.
Având în vedere considerentele enunţate, care vin în complinirea deciziei atacate, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul C.E. împotriva Deciziei civile nr. 346/ A din 31 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 09 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4864/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5063/2011. Civil → |
|---|
