ICCJ. Decizia nr. 5218/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5218/2011
Dosar nr. 3/118/2005
Şedinţa publică din 16 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 60 din 29 ianuarie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 3/118/2005 (2601/2005), Tribunalul Constanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC R.S.R. S.A.; a respins acţiunea reclamantei împotriva pârâţilor C.L. al Mun. Constanţa, Mun. Constanţa, prin primar şi Statul Român, prin M.F.P., ca nefondată şi a respins, pentru lipsa capacităţii de exerciţiu, acţiunea formulată faţă de pârâta Primăria Mun. Constanţa.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, pe baza probelor administrate, că, prin cererea de chemare în judecată formulată la 26 septembrie 2005, reclamanta SC R.S.R. SA a solicitat obligarea pârâţilor la restituirea următoarelor imobile:
- teren în suprafaţă de 28 ha şi 6.218,40 mp situat în partea de sud-vest a oraşului Constanţa;
- teren în suprafaţă de 2 ha, situat la 3 km de linia ferată Constanţa-Cernavodă;
- teren în suprafaţă de 2 ha situat în Constanţa la km 3.150 spre Cernavodă.
Acţiunea în revendicare s-a fundamentat pe titlurile de proprietate deţinute de fosta societate,,S.R.’’ asupra terenurilor sus-menţionate (actele de vânzare-cumpărare din 21 august 1904, din 1 martie 1897 şi din 5 aprilie 1897), terenuri care au fost preluate de statul român în anul 1948, prin efectul naţionalizării operate în baza Legii nr. 119/1948.
Reclamanta SC R.S.R. SA Câmpina a susţinut că este continuatoarea personalităţii juridice a fostei entităţi, care în fapt şi-a menţinut activitatea cu acelaşi specific de la înfiinţare şi până în prezent, fiindu-i schimbată de-a lungul vremii doar titulatura, şi că, prin actul de naţionalizare, nu s-a desfiinţat fosta societate ca persoană juridică, ea fiind doar etatizată, operând astfel transformarea capitalului privat în capital de stat.
Analizând excepţia lipsei calităţii procesuale active, instanţa de fond a reţinut că problema identităţii între această calitate şi cea de titular al dreptului de proprietate în cadrul acţiunii în revendicare vizează însuşi fondul raportului litigios.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare din 21 august 1904, SC "S.R." a cumpărat 28 ha şi 6.218,40 mp, teren situat în partea de sud-vest a oraşului Constanţa, iar prin contractul din 1 martie 1897 aceeaşi societate a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 2 ha situate de la km 3 înainte spre Cernavodă, în partea de nord. Prin contractul de vânzare-cumpărare din 5 aprilie 1897, societatea dobândise dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 2 ha situate de la kilometrul 3.150 spre Cernavodă a liniei ferate Constanţa-Cernavodă.
În speţă, reclamanta SC R.S.R. SA a pretins a fi continuatoarea fostei SA I.P. „S.R.”, arătând că şi-a continuat activitatea încă de la înfiinţarea din anul 1895 şi până în prezent, sub diferite denumiri, însă cu acelaşi specific de activitate.
Tribunalul a reţinut însă că persoana juridică de drept privat care activează în prezent, înfiinţată în temeiul Legii nr. 15/1990 (conform Hotărârii nr. 1200 din 12 noiembrie 1990, emisă de Guvernul României), nu poate fi una şi aceeaşi cu persoana juridică al cărei patrimoniu a fost naţionalizat conform Legii nr. 119 din 11 iunie 1948, ori cu persoana juridică de drept public ce a fiinţat în perioada socialistă.
Prin Decizia civilă nr. 220 C din 4 octombrie 2010, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul declarat de reclamanta SC „R.S.R.” SA Câmpina, ca nefondat; a admis cererea de intervenţie în interes alăturat formulată de intervenienta SC „T.” SRL, şi a obligat apelanta, către intimaţii pârâţi C.L. Constanţa şi Mun. Constanţa, prin primar, la 357 lei cheltuieli de judecată şi către intervenienta în interes alăturat la 9.990 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prin efectul naţionalizării operate prin Legea nr. 119/1948, fostei entităţi cu capital privat i-a fost schimbată structura de capital, ea păstrându-şi iniţial patrimoniul (activ şi pasiv) în virtutea art. 6 din legea de naţionalizare.
Devenind unic acţionar al societăţii naţionalizate şi administrator al patrimoniului acesteia, statul român a procedat însă ulterior la reorganizări şi transformări succesive ale acestei entităţi, înfiinţând sau comasând unităţi nou constituite în domeniul petrolier începând chiar cu anul 1948, astfel cum se atestă în documentarul,,Istoria unei rafinării centenare’’ depus la dosarul cauzei (fila 69 fond).
Practic, deşi activitatea de prelucrare a petrolului în zonă s-a păstrat pe domeniul avut de la înfiinţare de fosta societate anonimă pe acţiuni, statul român a dispus de activul patrimonial al fostei "Steaua Română’’, ca efect al reorganizărilor în centrale industriale, trusturi de prelucrare (a se vedea în acest sens consemnarea în monografie a desprinderii fabricii de acid sulfuric şi crearea unei noi persoane juridice pe structura acestui activ, fila 69 fond) şi, în final, a întreprinderilor specializate (în speţă, Î.R.C., menţionată ca atare în brevetele de invenţie din 1972 şi 1984 (filele 74 şi 75 fond). În această modalitate, după intrarea în vigoare a dispoziţiilor art. 26-28 din Decret nr. 31/1954, statul a constituit prin înfiinţare, comasare sau divizare mai multe întreprinderi de stat, cu structură autonomă în privinţa patrimoniului şi cu buget propriu, preluând în mod corelativ activele şi pasivele de la alte unităţi pentru a le transfera asupra celor nou constituite. În acelaşi timp, autorităţile administraţiei publice locale, ca instituţii ale statului, au administrat terenurile aflate în proprietatea statului, supunând aceste imobile unor regimuri juridice diferite în raport de modul de valorificare a dreptului de administrare.
În aceste condiţii, actuala SC S.R. SA Câmpina, constituită ca societate comercială pe acţiuni, conform H.G. nr. 1200 din 12 noiembrie 1990 şi în temeiul Legii nr. 15/1990, a preluat doar activul şi pasivul fostei Î.R.C., patrimoniul acesteia din urmă neidentificându-se însă cu cel al societăţii înfiinţate în perioada antebelică, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond.
În speţă, apelanta reclamantă – continuatoarea personalităţii juridice a antecesoarei Î.S.R. Câmpina – nu poate pretinde, pentru imobilele în litigiu, compararea titlurilor persoanei juridice reorganizate succesiv după naţionalizarea din 1948, cu cele ale pârâţilor.
Acest punct de vedere, exprimat şi de judecătorul fondului şi apreciat de către apelanta reclamantă ca fiind în contradicţie cu soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, porneşte de la faptul că de principiu SC S.R. SA poate urmări valorificarea drepturilor de proprietate proprii în raport cu prezumtivul posesor neproprietar, dar doar în măsura în care aceste drepturi i-au fost transmise cu ocazia reorganizării Î.R.C. Ori, probele administrate au confirmat că asupra terenurilor arătate nu a existat un drept de proprietate în sensul arătat.
Acest fapt este atestat, de altfel şi de înscrisurile depuse în apel (filele 92 vol. I şi 129 vol. II), precum şi de cele aflate în Dosarul nr. 7166/118/2007 al Tribunalului Constanţa, secţia comercială şi de contencios administrativ, (ataşat), care reflectă situaţia juridică a unora dintre aceste suprafeţe de teren, aflate - în perioada comunistă - în administrarea fostei Întreprinderi pentru livrarea produselor petroliere "P.E.C.O.", constituită prin Dec. nr. 245/1983, al cărei patrimoniu a fost preluat după anul 1990, conform documentelor depuse, de SC P. SA, cât şi a fostei Întreprinderi pentru condiţionarea ţiţeiului şi a produselor petroliere Constanţa, al cărei patrimoniu a fost preluat prin acelaşi H.G. nr. 1200/1990 de SC O.T. SA (poz. 124 în actul normativ, faţă de poz. 149 la care se află S.R.C.).
Ambele societăţi menţionate au obţinut certificate de atestare a dreptului de proprietate în temeiul H.G. nr. 834/1991, pentru terenurile utilizate de fostele entităţi cărora le-au preluat patrimoniul prin reorganizare şi care erau necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate. Aceste terenuri au regimul juridic al celor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, în acord cu Legea nr. 15/1990.
Astfel, prin adresa din 24 martie 2009 a Primăriei Mun. Constanţa, Direcţia Patrimoniu (fila 92 vol. I apel), s-a menţionat că P.E.C.O. SA Constanţa a obţinut dreptul de proprietate pentru o suprafaţă de 4.9526 ha (suprapusă integral peste terenul identificat de expertul topo, conform raportului de expertiză efectuat la fond şi precizărilor aduse prin suplimentul la expertiză depus la 16 noiembrie 2009 – fila 151 vol. I apel), fiind întocmit procesul-verbal de delimitare la data de 7 martie 1996.
Prin adresa din 22 aprilie 2010 a Primăriei Constanţa (filele 205 şi 242 vol. I apel), se completează relaţiile privitoare la regimul juridic al terenurilor identificate prin expertiză, depunându-se totodată şi copia Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 16 august 1996 emis pe numele P.E.C.O. SA, care ulterior a stat la baza aportului de capital al P.E.C.O. Constanţa SA la constituirea SC S.G.R. SA (filele 125, 129 -132 vol. II apel), şi mai apoi la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 3 aprilie 2007 dintre S.G. şi intervenientul SC T. SRL Bucureşti.
În mod corelativ, pentru terenul de 1.598 ha (identificat prin suplimentul la raportul de expertiză depus la 16 noiembrie 2009), urmează formalităţile necesare emiterii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate în favoarea SC O.T. SA, (Sentinţa civilă nr. 798 din 13 martie 2008 a Tribunalului Constanţa) şi face parte în integralitate din suprafeţele revendicate de reclamantă (filele 92, 151 şi 205 vol. I apel).
Concluzionând, în urma măsurătorilor care au făcut obiectul suplimentului la raportul de expertiză topografică dispus în apel, expertul a arătat că terenul de 7 ha pretins a fi liber este în realitate parte integrantă din suprafeţele pentru care au fost iniţiate de către cele două societăţi menţionate procedurile reglementate prin H.G. nr. 834/1991 (filele 150-151 vol. I apel).
La rândul său, SC P. SA Bucureşti a comunicat instanţei, în condiţiile art. 175 C. proc. civ., că terenul pe care s-au aflat activele societăţii (Baza Constanţa) a fost deţinut încă din anul 1978 de fosta entitate I.P.G.G.H. - întreprindere de stat aflată în subordinea M.M.P.G., fiind în prezent făcute demersuri în temeiul Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991 (fila 198 vol. II apel).
Pentru restul suprafeţelor de teren consemnate prin expertizele topo efectuate în faţa instanţelor de fond şi de apel, Primăria Constanţa a comunicat regimul juridic (adresa din 22 aprilie 201), arătând că parte din ele aparţin domeniului privat al municipiului, fiind grevate de locuinţe proprietate particulară şi de locaţii ale unor societăţi comerciale, parte fiind proprietatea privată a unor societăţi cărora li s-au emis certificate de atestare a dreptului de proprietate (ex. S. SA). Pentru persoanele fizice care deţin locuinţe pe terenurile revendicate de apelanta reclamantă, S.P.I.T. Constanţa a comunicat, prin adresa din 3 august 2009 (filele 215-240 vol. I apel), datele amănunţite care rezultă din evidenţa fiscală şi titlurile de proprietate pentru construcţii şi teren.
S-a conchis, că societatea apelantă nu a dovedit că pentru imobilele pentru care a formulat acţiune în revendicare are un drept de proprietate care i-a fost transmis de la fosta societate,,S.R.’’ constituită anterior anului 1900.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC R.S.R. SA, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat că este continuatoarea si succesoarea universala in drepturi si obligaţii a SA I.P.S.R., ce a fost înfiinţată în anul 1895 si a avut ca obiect de activitate prelucrarea produselor petroliere. Imobilele revendicat au fost dobândite în proprietate de societate prin actul de vânzare-cumpărare, iar în anul 1948 societatea a trecut în proprietatea statului, prin efectul naţionalizării şi i s-a schimbat denumirea în „Î.R. Câmpina”.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 119/1948, „Prin efectul naţionalizării, întreprinderile trec in proprietatea Statului cu fondul de comerţ si cu toate obligaţiunile contractate in vederea exploatării lor; întreprinderile sub forma de societate sau asociaţiuni îşi păstrează patrimoniul, aşa precum el va reieşi din bilanţul încheiat în vederea predării către noua conducere desemnata de Stat în urma naţionalizării; în activul şi pasivul întreprinderilor de orice fel naţionalizate, intrând; a) la activ toate bunurile imobile si mobile, corporale şi incorporale, precum: terenuri, clădiri, instalaţiuni, drepturi patente, licenţe, contracte, autorizaţii, mărci de fabrica, hârtii de valoare, cambii, cărţi de depuneri, numerar, sume datorate întreprinderii, accesorii, materii prime, mărfuri semifabricate sau finite şi alte asemenea; b) la pasiv totalitatea obligaţiunilor întreprinderii.
Prin efectul acestei legi întreprinderile naţionalizate se substituie în toate drepturile si obligaţiunile vechilor întreprinderi”.
Între 1948 si decembrie 1989 „Î.R. Câmpina" a funcţionat ca întreprindere de stat.
În anul 1991, „Î.R. Câmpina” a fost înmatriculată în registrul comerţului Prahova din 1991, sub denumirea SC S.R. SA, iar prin H.G. nr. 1200/1990 a preluat activul şi pasivul Î.R. Câmpina.
La data de 7 mai 2001, societatea s-a privatizat sub denumirea de SC R.S.R. SA.
Camera de Comerţ si Industrie Prahova, prin certificatul din 3 martie 2008, a atestat funcţionarea neîntrerupta a societăţii din 1897 si până în prezent, sub următoarele denumiri: SA I.P.S.R., Î.R. Campina, SC S.R. SA, SC R.S.R. SA.
Prin urmare, SC S.R. SA Câmpina este continuatoarea si succesoarea universala în drepturi şi obligaţii a SA I.P.S.R., care, aşa cum s-a dovedit, era titulara dreptului de proprietate asupra terenului revendicat.
S-a mai arătat, că, expertiza topo a identificat că din terenul revendicat este liberă o suprafaţă de 6.5506 ha.; că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că actuala SC S.R. SA a preluat activul şi pasivul fostei Î.R.R., şi nu şi patrimoniul, iar, pe de altă parte, că patrimoniul acesteia din urmă nu se identifică cu cel al societăţii înfiinţate în perioada antebelică. Probele administrate au confirmat, în mod corect, contrar susţinerilor din hotărârea atacată, că asupra acestor terenuri a existat un drept de proprietate şi că recurenta-reclamantă este succesoarea universală în drepturi şi obligaţii a societăţii anonime pentru I.P.S.R., care a deţinut în proprietate terenul în litigiu.
Împrejurarea relevată în considerente potrivit căreia asupra terenului în suprafaţă de 1.598 ha, identificat de expert ca fiind liber, s-au făcut demersuri administrative de către societatea SC O.T. SA în vederea obţinerii Certificatului de Atestare a dreptului de proprietate, conform H.G. nr. 834/1999, nu poate fi opusă din perspectiva comparării titlurilor, conform art. 480 C. civ.
S-a mai reţinut, că greşit s-a apreciat că la data naţionalizării a încetat personalitatea juridică a societăţii naţionalizate şi că Decretul-Lege nr. 31/1954 reprezintă o „notificare” pentru stat de a diminua patrimoniul întreprinderilor rezultate din naţionalizare, întrucât Legea nr. 119/1948 nu a desfiinţat întreprinderile şi nu a condus la încetarea personalităţii juridice, ci a schimbat doar proprietarul cu statul român, acestea continuându-şi activitatea, şi că, în art. 6 și 7 din Legea nr. 119/1948, se prevede expres că întreprinderile naţionalizate preiau activul şi pasivul, obligaţiile şi drepturile unităţilor naţionalizate si patrimoniul lor.
Cu alte cuvinte, prin actul de naţionalizare, nu s-a desfiinţat R.S.R. ca persoană juridică, ci doar a fost etatizată, respectiv transformată în întreprindere de stat.
Mai mult, Decret nr. 31/1954 este un act ulterior Legii nr. 119/1948, nu a abrogat această lege şi nici nu a modificat-o, ci a stabilit numai supremaţia statului în perioada comunistă şi exclusivitatea acestuia de a înfiinţa persoane juridice, dar acesta atestă o realitate începând cu anul 1954.
Acest decret probează, chiar contrariul a ceea ce reţin instanţele de fond si apel cu privire la personalitatea juridica a întreprinderilor naţionalizate devenite întreprinderi de stat, faptul că şi după naţionalizare, în forma reorganizată a întreprinderilor de stat, întreprinderile naţionalizate continua să existe ca persoane juridice.
Acest fapt rezulta chiar din enumerarea făcuta la art. 26, din Decret-Lege nr. 31/1954 unde se precizează la lit. „b)” că „întreprinderile economice de stat” sunt persoane juridice.
Ca urmare, interpretând „per a contrario” dispoziţiile din Legea nr. 119/48 şi din Decret-Lege nr. 31/1954 rezultă că niciodată nu a încetat personalitatea juridică a R.S.R., aceasta continuându-şi activitatea după 1948 ca întreprindere de stat, întreprindere care trebuia sa aibă acelaşi patrimoniu,conform art. 6 din Legea nr. 119/1948.
Dacă, aşa cum reiese din Legea nr. 119/1948, întreprinderile naţionalizate nu se desfiinţează, ele continuă să existe, reorganizate ca întreprinderi de stat, preluând activul şi pasivul celor naţionalizate, iar art. 26 lit. b) din Decret-Lege nr. 31/1954 atestă că acestea (întreprinderile de stat) sunt persoane juridice, rezultând astfel tocmai confirmarea a ceea ce s-a susţinut, adică faptul că personalitatea juridică a întreprinderilor naţionalizate nu a încetat în anul 1948, ele continuând să existe ca persoane juridice sub formă reorganizată, care, tot în conformitate cu Legea nr. 119/1948, trebuia să rămână cu acelaşi patrimoniu.
Art. 6 din Legea nr. 119/1948 prevede că întreprinderile trecute în proprietatea statului îşi păstrează patrimoniul. Ca urmare, ieşirea ulterioară a bunului din patrimoniul societăţii s-a făcut printr-o simplă măsură de fapt, care este contrară chiar Legii nr. 119/1948.
S-a conchis, că reclamanta R.S.R. are calitate procesuală activă, ce este pe deplin dovedită prin aceea că este continuatoarea şi succesoarea în drepturi şi obligaţii, prin preluarea succesivă a activului şi pasivului, patrimoniului întreprinderii naţionalizate.
S-a mai arătat, că instanţa a confundat personalitatea juridică a unei societăţi cu patrimoniul şi în acest mod greşeşte apreciind ca reclamanţii nu au calitate procesuală activă, deoarece patrimoniul întreprinderii de stat nu este acelaşi cu al întreprinderii naţionalizate
Or, prin prezenta acţiune în revendicare, reclamanta arată că solicită repararea abuzului şi nedreptăţii săvârşite acesteia în calitate de continuatoare şi succesoare a „Î.S.R. Câmpina” şi a „SN S.R.” şi anume restituirea părţii de patrimoniu (imobilele ce fac obiectul revendicării), de care statul a dispus nelegal şi fără titlu valabil.
Patrimoniul nu se identifică faptic pentru că a fost diminuat prin simple masuri de fapt de către stat în perioada 1948-1989,dar un transfer legal de proprietate nu a fost făcut niciodată, deoarece statul nu a dobândit asupra acestor bunuri un drept legal de proprietate nici prin Legea nr. 119/1948, nici prin Legea nr. 213/1998 si nici altfel.
Ca urmare, s-a susţinut că este pe deplin justificata acţiunea de revendicare ca acţiune a proprietarului neposesor (reclamanta succesoare a societăţii naţionalizate din patrimoniul căreia nu au ieşit imobilele legal niciodată) şi posesorul neproprietar – statul, iar compararea titlurilor este în favoarea reclamantei, deoarece contractele de vânzare-cumpărare prezentate de reclamanţi sunt mai bine caracterizate.
S-a conchis, că instanţa trebuia sa analizeze si sa soluţioneze cererea de revendicare conform art. 6 Legea nr. 213/1996, şi să se pronunţe pe valabilitatea titlului statului ca o condiţie esenţiala redată în acest de art.
Titlul statului îl constituie Legea nr. 119/1948 şi este un titlu abuziv, deoarece nu este o lege conformă Constituţiei din 1948, nu respectă nici legislaţia epocii şi nici chiar procedura din conţinutul ei, preluarea fiind făcută cu vicierea consimţământului proprietarului.
S-a mai arătat că, cererea de revendicare este admisibilă şi în raport de dispoziţiile art. 6, cât şi în raport de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. şi a Libertăţilor Fundamentale, conform cărora „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică si in condiţiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului internaţional".
Revendicarea - este admisibila si legală, deoarece exista un bun/drept în sensul Convenţiei Europene a cărui încălcare s-a produs şi care necesită o reparaţie, iar pentru această reparaţie nu este aplicabilă nicio procedură specială, caz în care are prioritate reglementarea C.E.D.O.
Cererea în revendicare este admisibilă şi în raport de dispoziţiile art. 21 si 44 din Constituţia României, art. 480 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, dispoziţii care, de asemenea, obligă la garantarea unui proces echitabil şi a accesului liber la justiţie.
Examinând decizia în limita criticilor formulate de recurenta-reclamantă SC R.S.R. SA, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Instanţele de fond şi apel au reţinut că recurenta-reclamantă este continuatoarea Î.S.R. Câmpina şi că s-a constituit ca societate comercială pe acţiuni, conform H.G. nr. 1200 din 12 noiembrie 1990, în temeiul Legii nr. 15/1990, preluând activul şi pasivul acestei întreprinderi socialiste.
Reclamanta-recurentă susţine că, prin naţionalizare, în temeiul Legii nr. 119/1948, fosta SA I.P.S.R. nu s-a desfiinţat, ci doar a fost etatizată, transformată în întreprindere de stat, întreprinderea naţionalizată continuându-şi activitatea şi menţinându-şi personalitatea juridică; că întreprinderea socialistă a preluat activul şi pasivul, obligaţiile şi drepturile unităţii naţionalizate, precum şi patrimoniul ei, conform art. 6 din acest act normativ, şi că, fiind constituită în societate comercială pe acţiuni conform H.G. nr. 1200 din 12 noiembrie 1990 şi în temeiul Legii nr. 15/1990, este continuatoarea personalităţii juridice a antecesoarei SC R. Câmpina”, preluând activul şi pasivul acesteia, conchizând că, astfel, este dovedită funcţionarea neîntreruptă a societăţii înfiinţate în anul 1897 şi până în prezent, sub următoarele denumiri: SA I.P.S.R., Î.R. Câmpina, SC S.R. SA şi SC R.S.R. SA.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 119/1948, pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transport, „Prin efectul naţionalizării, întreprinderile trec în proprietatea statului cu fondul de comerţ şi cu toate obligaţiile contractate în vederea exploatării lor; întreprinderile sub formă de societate sau asociaţiuni îşi păstrează patrimoniul, aşa cum el va reieşi din bilanţul încheiat în vederea predării către noua conducere desemnată de Stat în urma naţionalizării; în activul şi pasivul întreprinderilor de orice fel, naţionalizate, intrând: la activ toate bunurile imobile şi mobile, corporale şi incorporale, precum terenuri, clădiri, instalaţiuni, drepturi petente, licenţe, contracte, autorizaţii, mărci de fabrică, hârtii de valoare, cambii, cărţi de depuneri, numerar sume datorate întreprinderii,, accesorii, materii prime, mărfuri semifabricate sau finite şi alte asemenea; b) la pasiv totalitatea obligaţiunilor întreprinderii”.
Prin urmare, prin efectul naţionalizării, întreprinderea etatizată a păstrat patrimoniul, în pasivul şi activul acesteia intrând bunurile mobile şi imobile, aşa cum au fost enumerate mai sus, precum şi totalitatea obligaţiilor întreprinderii naţionalizate.
Însă, persoanele juridice, întreprinderi economice de stat,printre care şi Î.R. Câmpina, a cărei continuatoare este reclamanta, aşa cum sunt enumerate în art. 26 din Decret nr. 31/1954, s-au înfiinţat în condiţiile art. 28 din acest act normativ, respectiv, prin actul de dispoziţie al organului competent al statului sau administraţiei de stat; prin actul de înfiinţare a celor care o constituie, recunoscut de organul puterii sau administraţiei de stat, competent a verifica numai dacă sunt întrunite cerinţele legii pentru ca acea persoană juridică să poată lua fiinţă; prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, cu prealabila autorizare a organului puterii sau administraţiei de stat, competent a aprecia oportunitatea înfiinţării ei; printr-un al mod reglementat de lege.
Potrivit acestor dispoziţii legale, pe structura societăţii naţionalizate, urmare a reorganizării, statul a înfiinţat noi persoane juridice specializate, printre care şi Î.R. Câmpina, cu structură autonomă în privinţa patrimoniului şi cu buget propriu, preluând în mod corelativ activele şi pasivele de la aceasta pentru a le transfera întreprinderilor noi constituite.
Reclamanta, constituită ca societate pe acţiuni, conform H.G. nr. 1200 din 12 noiembrie 1990 şi în temeiul Legii nr. 15/1990, a preluat doar activul şi pasivul uneia din persoanele juridice nou înfiinţate pe structura societăţii naţionalizate, urmare a reorganizării, respectiv ale fostei Î.R. Câmpina.
De aceea, patrimoniul Î.R. Câmpina nu se identifică cu cel al societăţii înfiinţată în perioada antebelică, aşa cum corect au reţinut instanţele de fond şi apel.
Că imobilele în litigiu nu se află în patrimoniul reclamantei, rezultă şi din susţinerea acesteia că prin prezenta acţiune în revendicare solicită „repararea abuzului şi nedreptăţii săvârşite acesteia în calitate de continuatoare şi succesoare a Î.S.R. Câmpina şi a „societăţii naţionalizate”, cu motivarea că partea din patrimoniul, respectiv imobilele în litigiu, legal trebuiau să se regăsească în patrimoniul său, întrucât statul a dispus abuziv, fără titlu valabil, de acestea.
Cu alte cuvinte, reclamanta recunoaşte, implicit, că nu este proprietarul terenurilor în litigiu, însă a susţinut că instanţa de apel trebuia să soluţioneze acţiunea în revendicare, conform art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi să se pronunţe pe valabilitatea titlului statului, ca o condiţie esenţială redată în acest articol.
Or, cererea că instanţa de apel trebuia să soluţioneze acţiunea în revendicare, conform art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi să se pronunţe pe valabilitatea titlului statului, ca o condiţie esenţială redată în acest articol, este formulată pentru prima dată în recurs, şi se constituie într-o cerere nouă ce nu poate fi primită şi analizată faţă de caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 316 C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „Dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest articol” şi, respectiv „în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi”.
În ceea ce priveşte criticile vizând greşita soluţionare a acţiunii în revendicare de către instanţele de fond şi apel, instanţa constată următoarele:
Reclamanta a formulat acţiune în revendicare în temeiul art. 480 şi următoarele C. civ.
Potrivit art. 480 C. civ. „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un bun în mod exclusiv şi absolut, în limitele determinate de lege”.
Potrivit acestor dispoziţii legale, în acţiunea în revendicare pe dreptul comun, reclamanta trebuia să facă dovada identităţii între aceasta şi persoana juridică pe numele căreia s-a făcut naţionalizarea în baza Legii nr. 119/1948 şi a faptului că în patrimoniul acesteia se identifică cu cel al societăţii înfiinţate în perioada antebelică, cerinţe neîndeplinite în speţă, întrucât reclamanta este o nouă societate comercială diferită de societatea naţionalizată, iar în patrimoniul său nu se regăsesc bunurile în litigiu.
Prin urmare, nefăcând dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu, în mod legal, instanţa de fond, prin hotărârea pronunţată, păstrată prin decizia recurată, a respins acţiunea în revendicare formulată de recurenta-reclamantă în temeiul art. 480 şi următoarele C. civ.
Critica formulată de reclamantă, în sensul că acţiunea sa ar fi admisibilă, atât faţă de dispoziţiile dreptului intern, art. 480 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 21 şi art. 44 din Constituţia României, cât şi faţă de dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O. şi de cele ale art. 1 din Primul protocol adiţional la C.E.D.O, este nefondată.
Astfel, instanţele de fond şi apel au soluţionat cauza pe fond şi nu pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, reclamanta având, astfel, deschisă calea la un proces efectiv.
Pe de altă parte, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., reclamanta a susţinut, implicit, dreptul de a obţine bunurile în litigiu prin acţiune de faţă.
Însă, C.E.D.O. a decis că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional al Convenţie nu recunoaşte dreptul de a deveni proprietarul unui bun, el se aplică numai cu privire la bunurile actuale ale reclamantei.
Aceasta nu se poate plânge de o atingere adusă dreptului său de proprietate câtă vreme nu demonstrează existenţa dreptului.
Astfel spus, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu garantează dreptul de a obţine un bun.
De aceea, un prim principiu rezultat din jurisprudenţa C.E.D.O. este acela potrivit cu care C.E.D.O. nu garantează dreptul unei persoane fizice sau juridice de a dobândi un bun; cel de-al doilea este acela conform căruia protecţia Convenţiei se aplică numai cu privire la „bunurile actuale”, adică cu privire la bunurile aflate în patrimoniul celui care pretinde că i-a fost încălcat dreptul de proprietate asupra acestora, şi cel de-al treilea principiu vizează noţiunea de bun, în sensul că cel ce formulează o pretenţie legată de un bun în sensul Convenţiei trebuie să fie titularul lui actual, calitate recunoscută fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie pe calea unor măsuri legislative sau că reclamantul are cel puţin speranţa legitimă de redobândire a bunului.
Prin urmare, C.E.D.O. a stabilit, în aplicarea acestor principii, că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie se aplică cu privire la bunurile actuale.
Or, în cauză, reclamanta nu a făcut dovada că este titularul actual al bunurilor revendicate pentru a se putea prevala de aceste dispoziţii convenţionale pentru redobândirea acestora, iar acţiunea în revendicare în sine nu dă naştere la nici un titlu care să stabilească un drept de proprietate, ci doar la eventualitatea de a obţine un astfel de titlu.
Prin urmare, reclamanta nu a demonstrat a avea o speranţă legitimă de a vedea restituite imobilele în litigiu.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC R.S.R. SA.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC R.S.R. SA împotriva Deciziei nr. 220/ C din 4 octombrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5067/2011. Civil ŞI DE PROPRIETATE... | ICCJ. Decizia nr. 5287/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
