ICCJ. Decizia nr. 5063/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5063/2011
Dosar nr. 20625/3/2008
Şedinţa publică din 10 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 20625/3/2008, la data de 29 mai 2008, reclamanţii J.G. şi J.V.D.L., au solicitat în contradictoriu cu intimaţii Municipiul Bucureşti prin Primar General, SC F. SA şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, obligarea pârâţilor la plata, cu titlul de despăgubiri, a echivalentului valorii de circulaţie (de piaţă) – calculată în funcţie de preţurile care se practică pe piaţa actuală, a apartamentului nr. 2, situat in Bucureşti, strada C., care le-a fost vândut de Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC F. SA, la data de 20 ianuarie 1997.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că, la data de 20 ianuarie 1997, au cumpărat, în baza Legii nr. 112/1995, apartamentul menţionat mai sus, pe care îl deţineau cu chirie.
Cu privire la încheierea actului de vânzare-cumpărare au arătat că au depus cererea de cumpărare a apartamentului în care locuiau cu chirie şi au semnat actul de înstrăinare a acestuia numai după ce vânzătorul i-a asigurat că imobilul oferit spre vânzare constituie proprietate de stat, nu este revendicat, iar validitatea titlului şi posesia statului nu au fost contestate, nu s-a formulat opunere la vânzarea locuinţei către chiriaşi, iar Primăria Municipiului Bucureşti, Primăria sectorului 2 Bucureşti, SC F. SA şi Comisia de aplicarea a Legii nr. 112/1995 au confirmat împrejurarea că, pe rolul instanţelor judecătoreşti, nu se află vreun proces al cărui obiect să-l constituie revendicarea imobilului aflat – la data vânzării – în patrimoniul statului.
Având convingerea că statul este unicul proprietar al apartamentului care li se vinde, au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu desăvârşită şi necontestată buna-credinţă şi şi-au îndeplinit principala obligaţie, de plată a preţului către vânzători, au trecut la executarea lucrărilor de consolidare, modernizare şi conservare a locuinţei.
După mai bine de cinci ani au fost chemaţi în judecată de numita L.S. pentru a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie locuinţa pe care o cumpăraseră, motivat de faptul că a aparţinut tatălui său şi a fost preluată abuziv de stat.
Reclamanţii au mai arătat că instanţele judecătoreşti au admis acţiunea în revendicare formulată de L.S., stabilind definitiv şi irevocabil că apartamentul ce le-a fost vândut de stat se afla, la data înstrăinării, în patrimoniul statului, fără titlu valabil, iar titlul reclamantei este preferabil titlului reclamanţilor.
Faţă de cele de mai sus au solicitat, în conformitate cu prevederile art. 1337 şi urm. C. civ., să se constate că au deschisă calea acţiunii în dezdăunare bazată pe garanţia contra evicţiunii şi să se dispună ca pârâţii să fie obligaţi să-i despăgubească integral pentru pagubele cauzate prin pierderea dreptului de proprietate asupra apartamentului.
Pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
În motivarea întâmpinării, pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui minister.
Prin sentinţa civilă nr. 904 din 15 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis, în parte, acţiunea reclamanţilor şi a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti să plătească reclamanţilor suma de 642.081 euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând echivalentul valorii de circulaţie a imobilului apartament nr. 2 situat în Bucureşti, strada C.; a respins cererea formulată în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, ca neîntemeiată; a respins cererea formulată în contradictoriu cu SC F. SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti să plătească reclamanţilor suma de 29.866,52 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (taxă de timbru, onorariu expert).
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut urmatoarele:
Prin contractul de vânzare–cumpărare din 20 ianuarie 1997, reclamanţii au dobândit, în temeiul Legii nr. 112/1995, dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2 situat în Bucureşti, strada C., sector 2.
Prin sentinţa civilă. nr. 3989 din 10 mai 2006 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de L.S., reclamanţii fiind obligaţi să lase acesteia, în deplină proprietate şi liniştită posesie, apartamentul.
În cauza de faţă, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii de circulaţie a imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare–cumpărare, valoare precizată în urma efectuării raportului de expertiză la suma de 642.081 euro, echivalent în lei la data plăţii.
Obligaţia de garanţie pentru evicţiune, astfel cum este reglementată în cuprinsul art. 1337 şi urm. C. civ., reprezintă un efect al contractului de vânzare–cumpărare, concretizat în obligaţia pe care vânzătorul şi-o asumă faţă de cumpărător de a asigura liniştita folosinţă a bunului cumpărat, cu toate cele trei etape pe care le cunoaşte şi anume, de a se abţine de la orice fapt personal care ar putea aduce atingere acestei folosinţe, de a-l proteja pe cumpărător împotriva tulburărilor de drept din partea unor terţi (prin eventuala apărare în cadrul proceselor cu posibilul evingător) şi, în ultimă instanţă, obligaţia de a-l despăgubi pe cumpărător, în limitele prevăzute de art. 1341 C. civ., atunci când acesta este evins de un terţ, prin pierderea dreptului de proprietate, al unui dezmembrământ al acestuia sau doar prin limitarea exercitării acestui drept.
Obligaţia de garanţie pentru evicţiune există dacă sunt întrunite următoarele condiţii: să fie vorba de o tulburare de drept, cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării, iar această cauză să nu fi fost cunoscută de cumpărător.
Aceste trei condiţii sunt îndeplinite. Tulburarea de drept pe care au suferit-o reclamanţii este reprezentată de admiterea prin sentinţa civilă nr. 3989 din 10 mai 2006 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, a acţiunii în revendicare promovată de L.S.
Cauza evicţiunii este anterioară vânzării şi este reprezentată de preluarea abuzivă a apartamentului ce face obiectul contractului de vânzare–cumpărare, din patrimoniul autorilor lui L.S. în proprietatea statului, în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Şi ultima condiţie pentru angajarea răspunderii pentru evicţiune este îndeplinită, reclamanţii necunoscând cauza evicţiunii.
Aşadar, vânzătorul poate fi obligat să restituie integral preţul plătit de cumpărători, precum şi diferenţa între preţ şi sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii. La acestea se pot adăuga cheltuielile necesare, făcute pentru conservarea bunului, şi cele utile, care sporesc valoarea lui, în măsura în care acestea nu au fost incluse în sporul de valoare al bunului până la momentul evicţiunii, restituirea cheltuielilor de judecată ocazionate de procesul din care a rezultat evicţiunea, cheltuielile contractului.
Cum reclamanţii au cerut doar valoarea de circulaţie a bunului, instanţa s-a limitat numai la analiza acestei pretenţii, stabilind, potrivit concluziilor raportului de expertiză, la data introducerii prezentei acţiuni, valoarea de circulaţie a bunului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare de 642.081 euro.
Cât priveşte cererea formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Reclamanţii au dedus judecăţii raportul obligaţional născut din contractul de vânzare– cumpărare, raport în care s-ar regăsi obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi dreptul corelativ al subiectului activ al acestui raport, de a fi despăgubit.
Este adevărat că, în analiza acestui raport juridic trebuie verificat dacă reglementările cuprinse în dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 112/1995 şi art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 pot conduce la o altă soluţie, respectiv de a aprecia că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, sau Ministerul Finanţelor Publice sunt cei ţinuţi să îi dezdăuneze pe cumpărători.
Mai exact, trebuie analizat dacă reglementările anterior menţionate au caracterul unor norme speciale, care se vor aplica cu prioritate, faţă de dispoziţiile generale reglementate în C. civ.
Sub acest aspect, s-a apreciat că, între normele ce reglementează evicţiunea şi cele prevăzute de Legea nr. 112/1995 privind fondul extrabugetar, precum şi dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu se instituie un raport de la general la special, care să fi impus interpretarea „specialia generalibus derogant". Pentru a reţine această concluzie, s-a avut în vedere că, din cuprinsul celor două norme [art. 13 din Legea nr. 112/1995 şi art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001], nu rezultă că acestea reglementează obligaţia de garanţie împotriva evicţiunii sau măcar calitatea de debitor al unei astfel de obligaţii. Art. 13 din Legea nr. 112/1995 creează fondul extrabugetar alimentat, printre altele, din preţul contractelor de vânzare–cumpărare încheiate în temeiul acestei legi, iar art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/12001 stabileşte că plata preţului de piaţă al imobilelor se va face de Ministerul Finanţelor Publice din acest fond extrabugetar. Formularea utilizată de legiuitor „restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi alin. (21) (…) se face de către Ministerul Finanţelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995" nu are semnificaţia unei norme speciale derogatorii de la dreptul comun, prin care este schimbat debitorul obligaţiei de garanţie. Dimpotrivă, este o reglementare prin care s-a arătat sursa din care preţurile plătite vor fi restituite, iar cum sursa este reprezentată de acest fond extrabugetar, la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice, era firesc, ca în cele din urmă, plata să fie realizată din acest fond.
Un argument în plus al acestui raţionament este şi faptul că art. 50 alin. (3) nu acoperă întreaga întindere ce poate rezulta din angajarea răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, astfel cum aceasta este reglementată de dispoziţiile art. 1341 C. civ., şi care cuprinde, în afara preţului, fructele întoarse proprietarului, spezele instanţei, daune–interese şi spezele contractului de vânzare–cumpărare.
Nu în ultimul rând s-a reţinut că nu trebuie făcută o confuzie între Statul Român şi Ministerul Finanţelor Publice.
Statul Român este o persoană juridică distinctă, care acţionează prin Ministerul Finanţelor Publice, iar, pe de altă parte, Ministerul Finanţelor Publice este, de asemenea, o persoană juridică distinctă, care poate acţiona în nume propriu sau în calitate de reprezentant al Statului Român. Din perspectiva dispoziţiilor legale ce interesează în cauza de faţă este de menţionat că dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 112/1995 şi art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 vizează Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu, în calitatea sa de titular al fondului extrabugetar, iar nu acela de reprezentant al Statului Român.
Faţă de admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC F. SA, prin încheierea de la termenul din 20 octombrie 2008, s-a respins cererea formulată în contradictoriu cu aceasta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
În esenţă, s-a susţinut că, în mod greşit, s-a reţinut că are calitate procesuală pasivă, că restituirea preţului se face de către Ministerul Finanţelor Publice şi a invocat lipsa calităţii procesuale pasive raportat la Legea nr. 112/1995 art. 13, OUG nr. 184/2002 şi Legea nr. 1/2009 art. 50 alin. (3) şi art. 501.
Prin Decizia nr. 183/A din 11 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul declarat de pârât, s-a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti şi s-a respins acţiunea ca atare, faţă de acest pârât.
A fost obligat Ministerul Finanţelor Publice la plata valorii de piaţă a imobilului şi au fost menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În speţă, pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, nu a acţionat ca un vânzător, în sensul art. 1294 şi urm. C. civ. (pentru a răspunde pentru evicţiune), pentru că un element important în vânzare–cumpărare şi anume preţul, nu a intrat în patrimoniul său.
Imobilul s-a aflat în administrare sa (dar nu ca proprietar, care era Statul Român), în cazul legilor speciale de reparaţiune (Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 1/2009), el acţionând „de iure" ca vânzător (la rândul său dând delegaţie altei unităţi subordonate), preţul intrând în patrimoniul altei unităţi.
Chiar dacă se reţine că apelantul nu are calitate procesuală pasivă, preţul plătit trebuie restituit, însă nu la „valoarea de piaţă, la data plăţii", ci numai la valoarea de piaţă a imobilului, urmând a fi recuperat de la cel care l-a încasat efectiv, respectiv de la Ministerul Finanţelor Publice.
Prin încheierea din Camera de Consiliu, de la 16 septembrie 2010, s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale strecurată în dispozitivul deciziei menţionate, s-a dispus îndreptarea acestei erori, în sensul menţionării valorii de piaţă a imobilului ca fiind de 642.081 euro, echivalent în lei la data plăţii.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii J.V.D.L. şi J.G. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti.
Reclamanţii, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 7 C. proc. civ., au solicitat modificarea, în parte, a deciziei atacate, în sensul obligării pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 642.081 euro, precum şi a cheltuielilor de judecată.
În susţinerea motivului întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel a analizat mai mult decât ceea ce s-a cerut prin motivele de apel formulate de Municipiul Bucureşti.
Astfel, s-a arătat că, deşi a fost invocat un singur motiv, cu privire la calitatea procesuală pasivă a Municipiului Bucureşti, instanţa de apel a analizat această excepţie procedurală prin raportare la valoarea de piaţă a imobilului, deşi valoarea nu a fost contestată.
În susţinerea celui de al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a arătat că instanţa de apel a omis a preciza cuantumul valorii pe care pârâtul este obligat să-l plătească, făcând astfel ca dispozitivul hotărârii atacate să nu fie lămurit.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, a solicitat, prin recursul întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea căii de atac pentru lipsa calităţii sale procesuale pasive şi pe fond, respingerea acţiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi în subsidiar, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În susţinerea motivului de recurs, recurentul-pârât a arătat că, în mod greşit, a fost obligat Ministerul Finanţelor Publice la plata valorii de piaţă a imobilului din moment ce această instituţie a fost chemată în judecată în calitate de reprezentat al Statului Român şi nu în nume propriu, încălcându-se astfel principiul disponibilităţii.
S-a mai arătat că, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare asupra imobilului, că acesta este un terţ depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti şi că, în raport de dispoziţiile art. 1337 şi art. 1341 C. civ., răspunderea pentru evicţiune aparţine vânzătorului, respectiv Primăriei Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC F. SA.
În susţinerea excepţiei invocate a mai arătat că art. 50 din Legea nr. 10/2001 stabileşte condiţiile în care Ministerul Finanţelor Publice, iar nu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, poate fi obligat eventul la restituirea preţului actualizat la valoarea de piaţă, or, în speţă, dispoziţiile acestui art. nu sunt aplicabile.
În final s-a arătat că, nici în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, nu poate fi reţinută calitatea sa procesuală pasivă, pentru că cea de-a doua condiţie, respectiv anularea contractului de vânzare-cumpărare, nu s-a realizat, prin hotărârea definitivă şi irevocabilă a fost admisă doar acţiunea în revendicare asupra imobilului în litigiu.
Deşi recurenţii invocă motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., cauza va fi analizată din prisma motivului de ordine publică invocat din oficiu de instanţă, cu referire la nemotivarea deciziei recurate, în condiţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Raportat la acest motiv de ordine publică, ambele recursuri sunt fondate pentru următoarele considerente:
Conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept ce au formulat convingerea instanţei, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
În cazul deciziei pronunţate în apel, instanţa trebuia să răspundă argumentat la toate motivele căii de atac exercitate, raportând cele reţinute în fapt la dispoziţiile legale incidente.
În speţă, Curtea nu a respectat cerinţele unei motivări corespunzătoare art. 261 pct. 5 C. proc. civ., deoarece nu a verificat calitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiului Bucureşti, reprezentat de Primarul General, raportat la susţinerile apelantului-pârât şi nu a arătat cărei dispoziţii legale dintre cele invocate de apelant i-a dat eficienţă în considerarea lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti.
În plus, în analiza apelului nu a avut în vedere momentul introducerii acţiunii, respectiv 29 mai 2008, care se plasează anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, precum şi temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, care îl constituie garanţia vânzătorului pentru evicţiune, în temeiul art. 1337 şi urm. C. civ., temei nemodificat de reclamanţi în dosarul primei instanţe.
Instanţa de apel nu a verificat legitimarea procesuală a apelantului-pârât Municipiul Bucureşti, respectiv a Ministerului Finanţelor Publice, din perspectiva acestor două elemente, rezumându-se doar la simpla afirmaţie că preţul a fost încasat şi trebuie restituit de către Ministerul Finanţelor Publice.
Lipsa de motivare echivalează cu necercetarea motivelor de apel, făcând imposibil controlul judiciar al instanţei de recurs asupra legalităţii deciziei.
Ca atare, prezenta instanţă va admite recursurile, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti la aceeaşi instanţă, urmând ca aceasta să răspundă argumentat criticilor apelantului, să precizeze dacă pârâtul Municipiul Bucureşti justifică legitimarea procesuală pasivă în cauza de faţă, în raport de legea incidentă, în vigoare la data introducerii acţiunii şi de temeiul juridic invocat de reclamanţi, respectiv garanţia vânzătorului pentru evicţiune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanţii J.V.D.L. şi J.G. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei nr. 183/A din 11 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, îndreptată prin încheierea din camera de consiliu de la 16 septembrie 2010.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la instanţa de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5066/2011. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 5059/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
