ICCJ. Decizia nr. 503/2011. Civil. Expropriere. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 503/2011
Dosar nr. 4619/1/2010
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 2682 din 30 aprilie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a recurentei Primăria municipiului Bucureşti şi a respins recursul declarat de aceasta împotriva deciziei civile nr. 316 din 6 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
A admis recursul declarat de pârâtul Consiliul General al municipiului Bucureşti prin primarul general, împotriva deciziei civile nr. 316 din 6 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
S-a modificat în parte Decizia, în sensul că a dispus obligarea pârâtului să plătească reclamantului suma de 156.034,24 lei noi, reprezentând echivalentul a 36.229,48 Euro.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei şi s-a luat act de retragerea recursului declarat de reclamantul C.A. împotriva aceleiaşi decizii.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că cel care a avut calitatea de pârât şi, respectiv, de pârât-intimat în cauză a fost Consiliul General al municipiului Bucureşti care a fost introdus în cauză încă din faza judecăţii în primă instanţă, în primul ciclu procesual, în locul Primăriei municipiului Bucureşti. Cum Decizia recurată nu s-a pronunţat în contradictoriu cu Primăria municipiului Bucureşti, aceasta nu are calitatea procesuală de a recura Decizia respectivă, în cadrul instanţei de recurs fiind aplicabile dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ., coroborat cu art. 216 C. proc. civ., care nu permit introducerea de părţi noi în proces.
În privinţa recursului declarat de Consiliul General al municipiului Bucureşti, s-a constatat că este întemeiat numai în ceea ce priveşte critica de nelegalitate formulată de recurent, având ca obiect întinderea drepturilor reclamantului, chiar dacă prin motivele de recurs s-a făcut referire impropriu la regula unanimităţii.
Astfel, s-a concluzionat că statul urmează să răspundă faţă de reclamant, pe care l-a privat de dreptul său de proprietate, fără o prealabilă şi dreaptă despăgubire, cu o sumă de bani corespunzătoare cotei sale indivize din întregul teren de 700 mp, adică în limitele dreptului de care l-a privat.
Câtă vreme statul a preluat trei cote indivize de câte 1/4 din cota de 1/3 din suprafaţa de 700 mp în anii 1974-1980, de la vânzătorii C.V., C.L. şi P.M., reclamantul nu poate pretinde ca, pe calea dreptului comun, pe care el însuşi a ales-o, să fie despăgubit şi pentru cotele indivize preluate de la comoştenitori sau pentru o parte din acestea.
Împotriva deciziei respective, la data de 26 mai 2010, a formulat cerere de revizuire recurentul-reclamant C.A., solicitând admiterea cererii aşa cum a fost formulată, desfiinţarea deciziei recurate, respingându-se recursul declarat de către Consiliul General al municipiului Bucureşti împotriva acesteia.
Motivându-şi în fapt cererea de revizuire în data de 15 iunie 2010, revizuientul C.A. a invocat în drept dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., susţinându-se că prin Decizia civilă nr. 2682 din 30 aprilie 2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut, astfel încât recurentele Primăria municipiului Bucureşti şi Consiliul General al municipiului Bucureşti au primit mai mult decât s-a cerut, respectiv s-a dat mai mult decât s-a cerut.
În dezvoltarea motivelor cererii de revizuire, s-a susţinut faptul că recurentele au criticat Decizia recurată numai prin prisma faptului că nu ar fi fost respectată regula unanimităţii şi că s-ar fi acordat despăgubiri în baza Decretului nr. 291/1984, precum şi faptul că nu au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 247/2005 şi ale Legii nr. 10/2001, acesta nefăcând niciodată referire la întinderea suprafeţei de teren de 157,9 mp pentru care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 316 din 6 mai 2009, le-a stabilit dreptul la despăgubiri.
S-a susţinut, sub acest aspect, că prin Decizia civilă nr. 2682 din 30 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, instanţa supremă s-a pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut, astfel încât, recurentele Primăria municipiului Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti au primit mai mult decât s-a cerut, respectiv s-a dat mai mult decât s-a cerut.
Din moment ce din cuprinsul Decretului de expropriere nr. 291/1984 a rezultat că din patrimoniul reclamantului s-a expropriat suprafaţa de teren de 154,70 mp, iar Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia recurată, i-a stabilit drepturile băneşti în raport de această suprafaţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu-i putea diminua drepturile calculate ca despăgubire în raport de suprafaţa de 154,7 mp.
S-a mai arătat şi faptul că instanţa supremă nu putea examina alte aspecte decât cele pentru care a fost investită prin recursul declarat de pârâţi.
Ulterior, pe data de 27 iulie 20120, revizuientul C.A. a depus o cerere, reprezentând completarea motivelor iniţiale.
Cererea de revizuire formulată de revizuient este nefondată şi se va respinge, avându-se în vedere următoarele considerente :
Dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. stipulează faptul că - revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere: dacă instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.
Cele trei ipoteze prevăzute de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. vizează inadvertenţele dintre obiectul pricinii supuse judecăţii şi ceea ce instanţa a hotărât.
Prin formularea sa, acest text de lege dă expresie şi pune în aplicare principiul disponibilităţii, principiu care nu îngăduie instanţei să depăşească obiectul acţiunii sau al celorlalte cereri accesorii ori incidentale, dar nici nu îi permite să omită de a se pronunţa asupra unui capăt de acţiune.
Analizând cererea de revizuire formulată de revizuientul C.A., se constată, pe de o parte, faptul că nemulţumirea acestuia se referă la considerentele deciziei atacate şi la faptul că instanţa de recurs ar fi depăşit limitele motivelor de recurs cu care a fost investită.
Această susţinere nu poate face însă obiect de analiză în cadrul acestei căi extraordinare de atac, prin prisma motivului prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. care are în vedere pronunţarea instanţei ultra, extra sau minus petita, în raport de pretenţiile deduse judecăţii care alcătuiesc fondul cauzei şi nu în raport de motivele pentru care se exercită o cale de atac.
Astfel, s-a susţinut de către reviziuient că pârâţii au criticat Decizia recurată numai prin prisma faptului că nu ar fi fost respectată regula unanimităţii şi că s-ar fi acordat despăgubiri în baza Decretului nr. 291/1984, nefăcându-se referire la întinderea suprafeţei de teren de 157,9 mp, pentru care aveau dreptul la despăgubiri, iar prin Decizia contestată instanţa supremă s-a pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut.
În acelaşi timp însă, instanţa supremă nu şi-a depăşit limitele investirii, în condiţiile în care, în considerentele deciziei supuse revizuirii, se face referire la faptul că s-a găsit a fi întemeiată critica de nelegalitate formulată recurenţii-pârâţi în ceea ce priveşte întinderea drepturilor reclamantului, deşi, prin motivele de recurs, s-a făcut referire impropriu la regula unanimităţii.
În realitate, prin critica respectivă, recurenţii-pârâţi se referau la faptul că recurentul-reclamant nu este îndreptăţit să primească despăgubiri pentru întreaga suprafaţă de teren expropriată de 157,9 mp, ci numai pentru suprafaţa de 58,20 mp, corespunzătoare cotei sale de 1/4 din 1/3 din 700 mp, suprafaţă constatată prin certificatul de moştenitor şi necontestată de către reclamant, acesta neputând fi despăgubit decât în limitele acestei cote.
Nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., raportat la faptul că instanţa supremă s-a pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut, iar recurenţii-pârâţi au primit mai mult decât au cerut, respectiv s-a dat mai mult decât s-a cerut, în condiţiile în care, prin Decizia supusă revizuirii, s-a admis recursul declarat de pârâtul Consiliul General al municipiului Bucureşti, prin primarul general, s-a modificat în parte Decizia recurată (nr. 316 din 6 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă), în sensul că a fost obligat recurentul-pârât să plătească reclamantului suma de 156.034,24 lei noi, reprezentând echivalentul a 36.299,48 Euro.
A fost admis recursul declarat de către recurentul-pârât, numai în ceea ce priveşte întinderea drepturilor reclamantului, întrucât acesta era îndreptăţit la o despăgubire corespunzătoare cotei sale indivize din întregul teren de 700 mp, adică în limitele dreptului de care a fost privat, şi nu pentru întreaga suprafaţă în condiţiile în care nu a devenit niciodată proprietar a suprafeţei de 154,70 mp menţionată în acţiune, sau a suprafeţei de 157,90 mp identificată la măsurători, ambele depăşind suprafaţa de 58,20 mp corespunzătoare cotei sale de 1/4 din 1/3 din 700 mp.
Admiţând recursul declarat de pârât şi constatând îndreptăţirea reclamantului la o despăgubire corespunzătoare cotei sale ideale de proprietate şi nu pentru întreaga suprafaţă, cum greşit i-au fost acordate despăgubiri de către instanţa de apel, nu se poate susţine faptul că instanţa de recurs s-ar fi pronunţat ultra, minus sau extra petita.
Se va reţine astfel că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., întrucât această dispoziţie legală priveşte exclusiv obiectul cererilor, făcând trimitere la pretenţiile concrete formulate în cererea de chemare în judecată de pârât în cererea reconvenţională sau de ceilalţi participanţi în cererile lor.
De asemenea, se va constata că nu sunt aplicabile aceleaşi dispoziţii nici în ceea ce priveşte susţinerea revizuientului potrivit căreia, în recurs nu a fost invocată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei municipiului Bucureşti şi nici instanţa, din oficiu, nu a pus-o în discuţia părţilor, astfel încât admiterea acestei excepţii prin Decizia dată în recurs apare ca nelegală şi că instanţa s-ar fi pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut.
Susţinerile revizientului sunt nefondate, întrucât în practicaua deciziei contestate s-a făcut referire la încheierile din 19 februarie 2010 şi 25 februarie 2010, prin care au fost soluţionate cererile reclamantului de îndreptare a erorii materiale în dosarele nr. 322/2/2005 şi 9134/2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în sensul că în mod greşit a fost menţionat în calitate de pârât Consiliul General al Municipiului Bucureşti în loc de Primăria Municipiului Bucureşti.
Referitor la cererea formulată de revizuient pe data de 27 iulie 2010, prin care s-au completat motivele cererii iniţiale se constată faptul că din conţinutul acesteia nu rezultă argumente şi susţineri noi faţă de investirea iniţială a instanţei, astfel încât nu va mai fi analizate.
În consecinţă, în raport de dispoziţiile art. 326-328 C. proc. civ., se va respinge ca nefondată cererea de revizuire formulată de revizuientul C.A.
PENTRUACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondată cererea de revizuire formulată de revizuentul C.A. împotriva deciziei civile nr. 2682 din 30 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, pronunţată în dosarul nr. 33322/2/2005.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 53/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 492/2011. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
