ICCJ. Decizia nr. 531/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 531/2011
Dosar nr. 69/30/2009
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Judecata în primă instanță
Prin sentinţa civilă nr. 2052 din 28 octombrie 2009, Tribunalul Timiş a respins, ca rămasă fără obiect, acţiunea civilă formulată de reclamantele P.G.Z.M. şi K.G.M., în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Timişoara, Primăria Municipiului Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Timişoara, obligând pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.
Tribunalul a reţinut că, în timpul procesului, pârâţii au soluţionat notificarea nr. 126/2002, emiţând dispoziţia nr. 564 din 3 martie 2009, în condiţiile Legii nr. 10/2001, astfel că aceştia sunt în culpă procesuală în privinţa cheltuielilor de judecată, dat fiind că nu au soluţionat notificarea reclamantelor în termenul prevăzut de lege de 60 de zile, sens în care s-au aplicat dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
Judecata în apel
Împotriva acestei hotărâri pârâţii au declarat apel, invocând nelegalitatea şi netemeinicia, din perspectiva dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., context în care au susținut că, întârzierea procedurii cu privire la soluţionarea notificării s-a datorat culpei procesuale a reclamantelor, care nu au depus întreaga documentaţie necesară soluţionării dosarului administrativ şi nici nu s-au conformat dispoziţiilor art. 231 din H.G nr. 498/2003.
Prin Decizia civilă nr. 58 A din 15 martie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, s-a admis apelul pârâţilor, înlăturându-se dispoziţia referitoare la cheltuielile de judecată, instanţa reţinând că probele administrate au relevat culpa procesuală a reclamantelor, în raport de dispoziţiile art. 23 din H.G nr. 498/2003, potrivit cu care se impunea ca acestea să depună o declaraţie în care să arate în mod expres că nu mai au alte probe de depus la dosarul administrativ, declaraţie absolut necesară în raport cu împrejurarea speţei, care evidenţiază că probele care au stat la baza notificării s-au depus în rate, în urma unei corespondenţe administrative purtate între părţi.
Judecata în recurs
Împotriva deciziei civile nr. 58 A din 15 martie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, au declarat recurs reclamantele, arătând că soluţia instanţei de apel, în sensul exonerării pârâţilor de la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de propria lor culpă, este nelegală.
Astfel, pârâţii nu au soluţionat notificarea în intervalul de timp de 60 de zile, termen legal stabilit conform art. 25 din Legea 10/2001, motiv pentru care, în 6 ianuarie 2009 reclamantele au fost nevoite să introducă cerere de chemare în judecată.
Analizând recursul reclamantelor din prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:
În motivarea instanţei de apel s-a reţinut că, reclamantele sunt în culpă procesuală, raportat la dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, în înţelesul dat prin HG nr. 498/2003, întrucât dosarul reclamantelor era incomplet, acestea nedepunând declaraţie pe propria răspundere că nu deţin şi alte dovezi decât cele ataşate notificării şi, respectiv, declaraţii pe propria răspundere că ele, sau autorii lor, nu au beneficiat de acordurile internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, în sensul art. 5 din lege.
Ori, prin soluţia din apel s-a produs o încălcare a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Dispoziţia legală menţionată prevede o singură condiţie pentru obligarea uneia dintre părţile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfăşurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenţii, adică să fi pierdut procesul.
Cu alte cuvinte, obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală care aparţine acelei părţi care a ocazionat, în mod nelegal, declanşarea unei proceduri judiciare, iar faptul pierderii procesului se dovedeşte cu însăşi cuprinsul hotărârii judecătoreşti prin care acesta s-a finalizat.
Or, în cauză, pârâții au încălcat dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, depăşind cu mult termenul prevăzut de acest text de lege, astfel că prin atitudinea lor, aceștia nu şi-au îndeplinit obligaţia legală ce le revenea, ceea ce a dus la declanşarea acţiunii judiciare, fiind astfel dovedită culpa procesuală.
Pentru cele expuse anterior, instanţa va admite recursul iar, raportat la dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pârâţii la plata către reclamante a cheltuielilor de judecată datorate atât în apel, cât şi în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantele P.G.Z.M. şi K.G.M. împotriva deciziei nr. 58 A din 15 martie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică Decizia nr. 58 A din 15 martie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, în sensul că respinge apelul ca nefondat.
Obligă pârâţii Primarul municipiului Timişoara, Primăria municipiului Timişoara, Consiliul Local al municipiului Timişoara şi Unitatea Administrativ Teritorială a municipiului Timişoara la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată în apel şi 1000 lei cheltuieli de judecată în recurs, către reclamantele P.G.Z.M. şi K.G.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 535/2011. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 53/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
