ICCJ. Decizia nr. 5287/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
SECȚIA CIVILĂ ȘI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5287/2011
Dosar nr. 2673/102/2009
Şedinţa publică din 20 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 604 din 30 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Mureş, a fost respinsă excepţia inadmisibilitătii, invocată de pârâtul Statul Român, a fost admisă în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamantul F.l. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Mureş şi, drept consecinţă:
- a fost constatat caracterul politic al măsurii administrative având ca obiect îndepărtarea reclamantului de la cursurile şcolare, începând cu anul şcolar 1952;
- a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a echivalentului în lei de la momentul plăţii a sumei de 15.000 euro, cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că potrivit certificatului emis de C.J. Mureş din 8 februarie 2010, tatăl reclamantului a fost declarat chiabur prin procesul-verbal din 1952 întocmit de Sfatul Popular al Raionului Târgu Mureş, fiind înscris la poziţia 6 din lista chiaburilor com. Găieşti. Astfel, înscrierea tatălui reclamantului pe lista chiaburilor, coincide cu momentul în care reclamantul „s-a retras" de la şcoală. Din cuprinsul adeverinţei din 2008 eliberată de Şcoala Generală S.M., Găieşti, reiese faptul că reclamantul era elev şi absolvise clasa a Vl-a, iar în anul şcolar 1952-1953 a întrerupt cursurile şcolare. Astfel, din coroborarea celor două înscrisuri, cu declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, a reieşit faptul că întreruperea cursurilor şcolare de către reclamant nu a reprezentat manifestarea liberă a voinţei acestuia şi a părinţilor săi, ci a fost un act impus de autorităţi în considerarea situaţiei sociale a tatălui reclamantului.
Din declaraţiile martorilor audiaţi în faţa instanţei de fond a rezultat că reclamantul a fost dat afară de la şcoală pentru că tatăl lui a fost declarat chiabur, nu putea să meargă la nici un fel de activităţi (petreceri) organizate la Căminul Cultural, printre alţi copii, tocmai din cauza faptului că provenea din familie de chiaburi şi nici de zilele de sărbători reclamantul nu putea să meargă la festivităţile special organizate.
Instanţa a apreciat că probele amintite confirmă susţinerile reclamantului cu referire la caracterul politic al măsurii dispusă asupra sa în perioada anilor 1952 - 1953 - împiedicarea reclamantului de către autorităţi, de a continua vreo formă de învăţământ.
Cu referire la cuantumul daunelor morale solicitate de reclamant, instanţa de fond a avut în vedere că probele administrate dovedesc încălcări aduse valorilor fundamentale ale fiinţei umane, ocrotite prin art. 22 din Constituţia României, reclamantului i s-a încălcat dreptul la instruire şi i s-au adus restrângeri în dreptul la opinie şi libertate psihică, atingeri care în temeiul prevederilor art. 998 şi 999 C. civ., justifică o reparaţie morală. Astfel, aceste încălcări au fost urmate de consecinţe asupra vieţii sociale şi profesionale a reclamantului, care cu toate că era bun la învăţătură, a fost nevoit să întrerupă cursurile şcolare, iar la momentul la care ar fi avut posibilitatea să reia cursurile, nu a mai putut să se înscrie la şcoală din cauza vârstei, acesta a reuşit astfel că termine 6 clase, fără nicio calificare.
Pentru considerentele amintite, în temeiul art. 1 alin. (1), art. 4 alin. (2), art. 5 din Legea nr. 221/2009 coroborate cu art. 998 şi art. 999 C. civ., instanţa a admis în parte cererea formulată de reclamant.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel, în termen legal, pârâta D.G.F.P. Mureş în reprezentarea Statului Român, prin M.F.P., solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
În motivele apelului pârâtul a arătat că instanţa de fond, pentru constatarea caracterului politic al unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, trebuia să analizeze incidenţa dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 la care face trimitere art. 4 alin. (2) din actul normativ anterior menţionat.
Mai mult, art. 3 din Legea nr. 221/2009 prevede limitativ o serie de acte normative în temeiul cărora au fost dispuse măsuri administrative, apreciate de legiuitor prin edictarea Legii nr. 221/2009 ca fiind măsuri administrative cu caracter politic. într-adevăr, aşa cum anterior s-a arătat, legiuitorul a apreciat că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora, cu condiţia aplicării prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, ori instanţa de fond nu a analizat ipoteza legată de faptul că reclamantul nu a făcut dovada faptului că măsura administrativă luată asupra sa şi a familiei sale a fost sau nu dispuse urmare a săvârşirii unor infracţiuni din motive politice prin care s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, astfel cum dispun prevederile alin. (2) din art. 4 al Legii nr. 221/2009.
În atare situaţie, pârâtul a apreciat că reclamantul nu a adus nici un argument în susţinerea cererii sale, care ar fi putut determina instanţa de judecată să constate caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supus, iar cu privire la acordarea despăgubirilor morale, a considerat ca simplele afirmaţii făcute în speţă, nu puteau determina instanţa de judecata să acorde sumele solicite cu titlu de despăgubiri, prin apreciere, fiind ignorate astfel dispoziţiile art. 1169 C. civ. potrivit cărora orice pretenţie trebuie dovedita.
Cu privire la daunele morale, a apreciat că instanţa de fond trebuia să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată viata familială, profesională şi socială. însă aceste pretinse daune morale consideră că trebuiau produse prin minimum de argumente şi indicii şi pe cale de consecinţă să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmau să compenseze prejudiciul efectiv produs.
Prin Decizia civilă nr. 109/ A din 14 septembrie 2010, Curtea de Apel Tărgu Mureş, secţia civilă de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F. Publice Mureş, împotriva sentinţei civile nr. 604 din 30 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Mureş.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut în esenţă că prin hotărârea instanţei de fond s-a admis în parte acţiunea reclamantului astfel cum a fost precizată.
S-a avut în vedere că reclamantul a învederat că datorită împrejurării că tatăl său F.I. a fost declarat chiabur, iar el a fost exmatriculat din şcoală, din clasa a VI a pe criterii politice. Drept consecinţă a fost respins de la manifestările cultural-sportive, nu a avut voie să părăsească domiciliul în sărbători legale şi la alegeri, au fost cercetaţi de fostele organe ale securităţii, iar părinţii săi au fost duşi de multe ori la muncă forţată, nu a putut să-şi continue studiile, nu a putut să-şi găsească loc de muncă, fiind marginalizat, toate acestea lăsând urme adânci în viaţa sa atât psihic cât şi material.
În concluzie, toate „suferinţele reclamantului" au adus nu numai atingere pe plan fizic, dar şi personalităţii sale, ca fiinţă umană, fiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale reglementată de art. 998-999 C. civ. rap. la art. 1000 alin. (3) C. civ. , statul actual fiind succesorul statului comunist.
În ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului, Curtea a avut în vedere, în primul rând măsurile represive luate împotriva reclamantului, fiind supus unor condiţii de viaţă şi tratamente cu consecinţe ireparabile .
Un principiu fundamental în materia aplicării legii civile este principiul neretroactivităţii, formulat chiar de primul articol al C. civ.; potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţia revizuită a României, potrivit căruia „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale, mai favorabile", acesta dispunând ca o lege nouă adoptată să nu se aplice retroactiv.
Cu alte cuvinte o lege nouă se poate aplica numai situaţiilor juridice ivite după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior.
Pe de altă parte, prin Legea nr. 221/2009, reclamantului i s-a creat un drept de a obţine despăgubiri pentru abuzurile suferite, fiind în situaţia legitimă de a obţine sumele solicitate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Mureş.
Recurentul a criticat soluţia instanţei de apel pentru nelegalitate, fiind lipsită de argumente legale suficiente care să justifice concluzia la care s-a ajuns.
Astfel, susţine că Legea nr. 221/2009 este un act normativ special, potrivit căruia trebuie avute în vedere condiţiile generale ale răspunderii delictuale pentru ca aceasta să fie angajată.
Se arată că, instanţa de apel a reţinut anumite aspecte de fapt, fără să explice raţionamentul care a condus la adoptarea soluţiei şi fără să verifice, în concret, mijloacele de probă administrate, prin care se justifică soluţia adoptată.
Recurentul menţionează că, reclamantul a înţeles să solicite instanţei să constate caracterul politic al privării sale de unele drepturi şi libertăţi fundamentale, ca urmare a faptului că a provenit dintr-o familie de chiaburi.
Totodată, a solicitat acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit, în condiţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, aspecte ce nu au fost clarificate de către instanţă.
Hotărârea recurată este criticată şi sub aspectul cuantificării despăgubirilor morale, pe care le apreciază exagerate, instanţa neavând în vedere împrejurările reale ale speţei.
Se arată că prejudiciul moral suferit de o persoană, se determină în funcţie de personalitatea acesteia, de suferinţele fizice şi psihice suferite de victimă în plan social, profesional şi moral, iar prin adoptarea Legii nr. 221/2009 s-a avut în vedere repararea unor asemenea daune suferite efectiv şi nu o îmbogăţire fără justă cauză a acestor persoane.
Analizând recursul formulat, prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:
În temeiul Legii nr. 221/2009, pot fi promovate două genuri de acţiuni distincte: acţiunea în constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative, promovată potrivit art. 4; acţiune în pretenţii, reprezentând daune morale sau materiale suferite de persoana condamnată politic, sau faţă de care a fost luată o măsură administrativă cu acest caracter, reglementată de art. 5.
Potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală, pentru aflarea adevărului în cauză, pentru stabilirea faptelor şi aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Aceştia putând ordona probele pe care le consideră necesare", impunându-se, deci, o verificare riguroasă a situaţiei de fapt care să poată da eficienţă aplicării dispoziţiilor Legii nr. 221/2009.
În speţă, se impunea administrarea probelor în raport de care să se poată constatat caracterul politic al unei condamnări, potrivit art. 1 alin. (3) din lege, ţinând cont de dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009 care prevede limitativ actele normative în temeiul cărora au fost dispuse măsuri administrative, apreciate de legiuitor prin edictarea prezentei legi ca fiind măsuri administrative cu caracter politic.
În raport de aceste texte, se impunea administrarea de probe prin care să se dovedească împrejurarea că măsura administrativă luată a fost sau nu dispusă ca urmare a săvârşirii unor infracţiuni din motive politice.
După clarificarea acestor aspecte, se impunea administrarea de probe prin care să se justifice cuantumul despăgubirilor morale ce s-ar cuveni reclamantului, iar instanţa va trebui să aibă în vedere criterii ce vizează importanţa valorilor lezate, consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, măsura în care valorile au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute de reclamant, consecinţele asupra familiei sale.
De asemenea, prejudiciul moral suferit de o persoană trebuie determinat în funcţie de personalitatea acesteia, de suferinţele fizice şi psihice create victimei pe plan social, profesional şi moral, prin adoptarea Legii nr. 221/2009, avându-se în vedere repararea unor asemenea daune suferite efectiv şi nu să fie o îmbogăţire fără justă cauză a acestor persoane.
Acordarea daunelor morale trebuie să respecte principiul stabilirii unei juste despăgubiri şi să nu fie disproporţionată faţă de criteriile obiective ce se impun a fî avute în vedere în aprecierea evaluării suferinţelor.
Deoarece, în cauză nu s-au clarificat toate aspectele ce au făcut obiectul criticilor din recurs, iar împrejurările de fapt nu s-au stabilit pe deplin, urmează să fie admis recursul, să se caseze decizia atacată şi cauza să fie trimisă spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
Cu ocazia rejudecării, instanţa va administra toate probele necesare pentru clarificarea aspectelor indicate mai sus.
În primul rând, va clarifica aspectele legate de incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 221/2001 la cererea formulată de reclamant şi, apoi, va clarifica aspectele legate de cuantificarea daunelor morale, având în vedere natura acestui prejudiciu şi faptul că scopul acordării daunelor morale nu constă în asigurarea unei „restituiri, a unei repuneri în situaţia anterioară", ci doar realizarea unei satisfacţii morale pentru suferinţele morale pricinuite.
O asemenea comensurare a prejudiciului moral, aptă să asigure o reparaţie integrală, nici nu este posibilă, întrucât atingerea adusă prin fapta ilicită, vizând atribute esenţiale ale personalităţii umane (libertatea, viaţa, demnitatea), nu se poate pune problema ca, o dată încălcate, acestea să fie restabilite prin acordarea unor sume de bani.
În realitate, scopul acestor daune trebuie să fie reprezentat în primul rând de asigurarea unei satisfacţii morale, ci nu a uneia patrimoniale. De aceea, aprecierea lor se realizează în echitate şi păstrând principiul proporţionalităţii şi al justului echilibru între valorile lezate şi sumele acordate.
Astfel, fiind vorba de prejudicii morale, ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât viaţa, sănătatea, onoarea, nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului şi caracterul patrimonial al despăgubirii.
Faptul că reparaţia trebuie să fie una echitabilă, înseamnă că nu poate ignora natura valorilor nesocotite, dar şi că ea nu se poate constitui în temei al îmbogăţirii, întrucât, în caz contrar, s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune care, astfel cum s-a menţionat, trebuie să se producă în primul rând pe plan afectiv şi moral, iar constatarea caracterului politic al măsurii reprezintă în sine, o recunoaştere a conduitei morale şi a demnităţii reclamantului.
Astfel, faţă de cele expuse anterior, numai după completarea probelor şi, apoi, după reexaminarea în ansamblu a acestora, instanţa urmează să hotărască şi va fi în măsură să decidă, în deplină cunoştinţă de cauză, asupra cererii cu care a fost investită.
Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va admite recursul declarat, se va casa decizia atacată şi cauza va fi trimisă spre rejudecare instanţei de apel, care va avea în vedere cele dispuse prin prezenta hotărâre.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Mureş împotriva Deciziei nr. 109/ A din 14 septembrie 2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi 20 iunie 2011
| ← ICCJ. Decizia nr. 5218/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5342/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
