ICCJ. Decizia nr. 532/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 532/2011
Dosar nr. 6508/2/2009
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată, la data de 18 noiembrie 2008 reclamantele A.C.G. şi P.D.M. au chemat în judecată pe pârâţii P. Giurgiu, C.E.C., sucursala Giurgiu şi F. Giurgiu pentru a se dispune obligarea pârâţilor la emiterea dispoziţiei privind restituirea suprafeţei de 358 m.p., teren situat în Municipiul Giurgiu, strada Vasile Alecsandri, în temeiul Legii nr. 10/2001.
În motivarea cereri reclamantele au arătat, în esenţă, că autorul l.P.D. a formulat notificare în temeiul Legii nr. 104/2001 pentru restituirea terenului în suprafaţă de 800 m.p. preluat de stat prin Decretul nr. 116/1985 şi construcţia aflată pe teren.
Prin dispoziţia nr. 14685 din 29 septembrie 2004, primăria a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 289 m.p., iar pentru suprafaţa de 153 m.p. teren ce nu a putut fi restituit în natură şi pentru construcţia demolată li s-a stabilit dreptul de a opta pentru masuri reparatorii. Pentru diferenţa de 358 m.p. teren prin aceeaşi dispoziţie s-a dispus înaintarea notificării către F., proprietarul terenului respectiv. La rândul său, F. şi-a declinat competenţa soluţionării notificării, întrucât terenul revendicat dobândit în proprietate de acesta prin sentinţa nr. 1920/1995, a fost înstrăinat în 1999 sucursalei C.E.C. Giurgiu împreună cu construcţia aflată în curs de execuţie pe terenul respectiv.
Întrucât sucursala C.E.C. Giurgiu, ca urmare a adresei primite pentru restituirea terenului, a comunicat că cererea i-a fost greşit adresată, reclamantele au solicitat instanţei în temeiul Legii nr. 10/2001 stabilirea situaţiei juridice a terenului ce nu le-a fost restituit şi obligarea pârâtei care îl deţine la emiterea dispoziţiei de restituire.
La data de 23 martie 2006, C.E.C. SA, sucursala Giurgiu, a formulat o cerere de chemare în garanţie a F. Giurgiu, ţinut de o atare obligaţie, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 150 din 25 ianuarie 1999 prin care C.E.C.-ul a dobândit proprietatea terenului în litigiu de la F.
Prin sentinţa civilă nr. 297 din 12 octombrie 2006, Tribunalul Giurgiu a admis acţiunea reclamantelor şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a P.M. Giurgiu, invocată de aceasta prin întâmpinare, dispunând obligarea pârâtei C.E.C., sucursala Giurgiu, să restituie în natura reclamantelor terenul în suprafaţă de 358 m.p. situat în municipiul Giurgiu, Strada Vasile Alecsandri, învecinat cu strada Vasile Alecsandri, terenul primăriei şi terenul C.E.C., sucursala Giurgiu.
Tribunalul a respins prin aceeaşi sentinţă excepţiile privind tardivitatea formulării acţiunii, a lipsei calităţii procesuale pasive a C.E.C., sucursala Giurgiu şi F. Giurgiu, a nulităţii cererii de chemare in judecată pentru lipsa semnăturii, precum şi a lipsei de legitimare activă a reclamantelor, invocate de pârâte prin întâmpinare.
Admiţând cererea C.E.C., sucursala Giurgiu, de chemare în garanţie a F., urmare a respingerii excepţiei invocată de F. privind tardivitatea depunerii acestei cereri, Tribunalul Giurgiu a dispus obligarea chematei în garanţie să restituie pârâtei C.E.C., sucursala Giurgiu, partea din preţ achitată prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 150/1991, pentru imobilul restituit reclamantelor, actualizat la valoarea de piaţă din momentul predării.
Instanţa a dispus în conformitate cu art. 12 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură sub condiţia rambursării de către reclamante a sumei reprezentând valoarea despăgubirii primite pentru terenul în suprafaţă de 358 m.p.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamantele sunt succesoare în drepturi ale numitei M.M., proprietara imobilului din Giurgiu la data exproprierii prin Decretul nr. 116/1985, care au primit în temeiul Legii nr. 10/2001 măsuri reparatorii în natură şi în echivalent pentru o parte din imobil.
Pentru terenul în suprafaţă de 358 m.p. în privinţa căruia P. Giurgiu a comunicat reclamantelor că este deţinută de F., expertiza efectuată în cauză a identificat-o în proprietatea sucursalei C.E.C. Giurgiu, în temeiul actului de vânzare-cumpărare încheiat de acesta cu F., fiind parţial ocupată cu construcţii în curs de execuţie.
Tribunalul a reţinut că sentinţa civilă nr. 1920/1995 prin care s-a constatat calitatea F. de proprietar al terenului de 2100 m.p. în care era încorporată şi suprafaţa de teren de 358 m.p., :nu fundamentează prezumţia dobândirii cu titlu valabil şi opozabil fostului proprietar, deoarece hotărârea este declarativă de drepturi, raport cu autorităţile administrative locale, şi nu constitutiv de drepturi faţă de adevăratul proprietar.
Instanţa a concluzionat, de asemenea, că înstrăinarea consimţită de vânzătorul neproprietar F., către C.E.C. SA, sucursala Giurgiu, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 150/1999, chiar în contra demersurilor începute anterior de fostul proprietar, contravine Decretului-Lege nr. 67/1990, art. 187 din Legea nr. 109/1996 şi legilor de reparaţie, astfel încât respectiva înstrăinare nu a fost valahi înfăptuită în sensul art. 11, art. 18 lit. c) şi art. 29 din Legea nr. 10/2001. Faţă de atari concluzii, instanţa nu a reţinut apărările potrivit cărora pârâtele, F. şi C.E.C., sucursala Giurgiu, nu aveau obligaţia de a soluţiona notificarea pentru că ar fi dobândit dreptul de proprietate în privinţa imobilului prin hotărâre judecătorească şi respectiv prin contractul de vânzare-cumpărare, încheiat cu bună credinţă.
Lucrările de construcţie existente pe teren, începute anterior anului 1990 şi nefinalizate până în prezent, nu justifică afectarea lor interesului public „potrivit scopului exproprierii", situaţie care permite integrarea în regimul juridic prevăzut de art. 494 C. civ.
Despăgubirilor primite de autoarea reclamantelor la epoca exproprierii au fost luate în calcul la stabilirea măsurilor reparatorii acordate prin dispoziţia primarului municipiului Giurgiu, fără ca acesta să reprezinte un impediment la restituirea în natură.
Referitor la cererea de chemare în garanţie instanţa a înlăturat apărarea F. referitoare la survenirea cauzei de evicţiune ulterior încheierii contractului, reţinând că, chemata în garanţie a procedat la vânzarea lucrului altuia în pofida interdicţiei de vânzare prevăzută în legea sa de organizare şi funcţionare şi a dispoziţiunilor legale care stabileau sau preconizau măsuri de restituire în privinţa imobilelor expropriate.
Tribunalul a înlăturat şi apărarea chematei în garanţie potrivit căreia C.E.C., sucursala Giurgiu, şi-a asumat riscul evicţiunii, reţinând că situaţia relevată se referă la certa cunoaştere a acestei cauze de către cumpărător, la data perfectării contractului şi nu ulterior acestuia. Prin Decizia civilă nr. 128/ A din 18 mai 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de C.E.C. SA, sucursala Giurgiu, şi F. Giurgiu, reţinând în mare aceleaşi considerente avute în vedere de instanţa de fond. S-a concluzionat că art. 10 alin. (1) şi art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 invocate de sucursala C.E.C. Giurgiu, care reglementează situaţia de excepţie de la regula restituirii în natură a imobilelor, sunt de strictă interpretare şi aplicare şi nu pot fi extinse prin analogie la alte situaţii decât acelea expres stabilite de legiuitor, astfel că ele nu îşi găsesc aplicare în privinţa terenului deţinut de C.E.C., sucursala Giurgiu, de vreme ce acesta nu este ocupat şi/sau afectat integral unei construcţii funcţionale care să facă parte din categoria lucrărilor pentru care s-a dispus exproprierea.
Instanţa de apel a înlăturat, ca fiind lipsite de interes criticile apelantei C.E.C., sucursala Giurgiu, privitoare la rambursarea despăgubirilor de expropriere acordate autoarei reclamantelor de vreme ce legitimarea de a le formula revine autorităţii care le-a achitat. În privinţa angajării răspunderii pentru evicţiune a F., curtea a reţinut că acesta a înstrăinat fără drept imobilul în litigiu, iar riscul asumat de cumpărător C.E.C., sucursala Giurgiu, vizează situaţia la care face expres referire, şi anume aceea că bunul a fost stăpânit de către vânzătoare şi nu a fost preluat de stat de la aceasta. În afara acestor precizări, în cauză operează regula înscrisă la art. 1337 C. civ., privitoare la obligaţia legală de garanţie a vânzătorului, obligaţie care nu poate fi înlăturată decât printr-o clauză care atestă neechivoc voinţa cumpărătorului de a-şi asuma riscul în privinţa oricărei cauze de evicţiune care ar putea surveni ulterior.
Prin Decizia civilă nr. 2248 din 2 martie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, au fost admise recursurile formulate de F. Giurgiu şi C.E.C., sucursala Giurgiu, a fost casată Decizia recurată şi cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
S-a reţinut că în raport de omisiunile expertizei, care nu a evidenţiat actele şi schiţele invocate de pârâte în succesiunea operaţiunilor juridice înfăptuite cu privire la bunul litigios, esenţiale în identificarea terenului în litigiu şi a entităţii deţinătoare a acestuia, situaţia de fapt nu a fost stabilită, pentru a se putea face o corectă aplicare a art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 10/2001, ceea ce echivalează cu o nesoluţionare pe fond a cauzei.
În raport de cele mai sus arătate, a constatat că litigiul nu a fost soluţionat pe fondul său, motiv pentru care în temeiul art. 313 C. proc. civ., s-a dispus casarea deciziei 128/ A a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, cu trimitere spre rejudecare, cu îndrumarea că instanţa de trimitere, în funcţie de concluziile expertizei şi probele ce se vor administra, să examineze şi celelalte critici din recursurile declaratei referitoare la măsurile reparatorii ce urmează a fi acordate reclamantelor de către entitatea deţinătoare ca şi obligaţia de garanţie pentru evicţiune a pârâtei F.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze de proprietate intelectuală sub nr. 6508/2/2009 la data de 10 iulie 2009.
La termenul din 22 octombrie 2009, curtea a încuviinţat efectuarea unui nou raport de expertiză tehnică având ca obiectiv a se stabili dacă există identitate între terenul situat în Giurgiu, Str. Vasile Alecsandri şi terenul deţinut de apelanta-pârâtă cu nr. 27 de pe aceeaşi stradă.
De asemenea, a mai fost încuviinţată emiterea unei adrese cu privire la istoricul de număr poştal al imobilului în litigiu, răspunsul fiind depus la dosar de apel.
La dosar a fost depus raportul de expertiză tehnică topografică întocmit de exp. th. C.N., G.Z. şi I.S.
Prin Decizia nr. 79/ A din 18 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelurile pârâtelor ca nefondate.
Curtea a reţinut că, în fapt, terenul a cărui restituire se cere, 358 m.p. din suprafaţa fostului imobil de pe str. Vasile Alecsandri, dolari S.U.A. identifică, fiind inclus, în suprafaţa de teren de 374 m.p. ocupată de C.E.C., sucursala Giurgiu; acest ultim teren este compus din 181 m.p. construcţie nefinalizată şi 193 mp teren liber prevăzut ca zonă de acces construcţie.
Prin urmare, toate apărările exprimate prin invocarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei apelante şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, precum şi cele două motive de? apel invocate de apelantă legate de lipsa identităţii dintre cele două terenuri, sunt nefondate.
Curtea a mai reţinut că art. 10 alin. (1) şi art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 invocate în cauză, care reglementează situaţia de excepţie de la regula restituirii în natură a imobilelor, sunt de strictă interpretare şi aplicare şi nu pot fi extinse prin analogie la alte situaţii decât acelea expres stabilite de legiuitor, astfel că ele nu îşi găsesc aplicare în privinţa terenului deţinut de C.E.C., sucursala Giurgiu, de vreme ce acesta nu este ocupat şi/sau afectat integral unei construcţii funcţionale care să facă parte din categoria lucrărilor pentru care s-a dispus exproprierea.
Lucrările de construcţie existente pe teren, începute anterior anului 1990 şi nefinalizate până în prezent, nu justifică afectarea lor interesului public „potrivit scopului exproprierii", situaţie care permite integrarea în regimul juridic prevăzut de art. 494 C civ. Apelanta susţine că este vorba despre un teren absolut necesar folosirii şi exploatării imobilului ce urmează a fi finalizat, destinat în primul rând lucrului cu publicul.
Curtea a reţinut că prin destinaţie de uz sau de interes public se are în vedere un imobil care prin natura sa să fie supus în mod intrinsec unei astfel de destinaţii; or, un imobil clădire (nefinalizată, de altfel) nu poate fi prin sine un imobil cu destinaţie publică, deoarece asigurarea sediilor instituţiilor statului reprezintă un scop ce nu se încadrează în raţiunile de ordine şi de interes general, pentru a opune cu forţă juridică unei cereri de restituire a terenului.
Cât priveşte susţinerea că o parte din teren este ocupată de construcţie, iar cealaltă parte este destinată exclusiv exploatării şi utilizării clădirii şi că practic, o asemenea restituire ar face imposibilă finalizarea construcţiei şi derularea activităţii apelantei, deoarece fiind 6 instituţie bancară are nevoie de o serie de măsuri de siguranţă şi de un spaţiu suficient pentru o astfel de activitate, s-a reţinut de asemenea caracterul său nefondat.
Sub aspectul construcţiei, s-a statuat deja că lucrările de construcţie existente pe teren, începute anterior anului 1990, nefinalizate până în prezent, nu justifică afectarea lor interesului public „potrivit scopului exproprierii", situaţie care permite integrarea în regimul juridic prevăzut de 494 C civ.
Sub aspectul restului de teren care ar fi destinat exclusiv exploatării şi utilizării clădirii, s-a constatat că un asemenea regim juridic nu poate ti stabilit de un expert tehnic, reprezentând o apreciere de drept ce poate fi făcută numai de instanţa de judecată.
În al doilea rând s-a reţinut că o asemenea destinaţie (ca şi bun accesoriu unui bun principal) nu poate exista în absenţa bunului principal, cât timp clădirea nu este finalizată.
Prin urmare, s-a conchis că nu există impedimentele invocate la restituirea în natură, motiv pentru care nu au fost primite nici aceste critici.
Cu privire la criticile din apelul F. Giurgiu s-a constatat că nu este necesară existenţa evicţiunii la momentul vânzării, ci este evident că evicţiunea se produce ulterior, dar este necesar ca sursa evicţiunii (în speţă, preluarea prin expropriere care ducea la interdicţia de înstrăinare) să fi existat la momentul vânzării. Or, chemata în garanţie a procedat la vânzarea lucrului altuia în pofida interdicţiei de vânzare prevăzută în legea sa de organizare., şi funcţionare şi a dispoziţiunilor legale care stabileau sau preconizau măsuri de restituire în privinţa imobilelor expropriate.
Cât priveşte a doua critică, chiar apelanta a susţinut necunoaşterea cauzei evicţiunii de către cumpărător, necontrazicând cu nimic considerarea de către instanţă ca fiind îndeplinită această condiţie.
S-a mai susţinut de către apelantă că în mod greşit a reţinut prima instanţă că petentele ar fi făcut demersuri din anul 1999 pentru recuperarea acestei suprafeţe, cât timp nu se face nici un fel de dovadă, iar apelanta a luat cunoştinţă de astfel de demersuri abia în 2004, când au răspuns la adresa nr. 7205 din 29 aprilie 2004 a P.M. Giurgiu. Curtea a reţinut că fostul proprietar a început demersurile pentru restituirea terenului încă din 1998 uzând, atât de procedura Legii nr. 18/1991 cât şi aceea a Legii nr. 10/2001, adresate instituţiilor abilitate.
Cu privire la incidenţa dispoziţiileart. 1340 C. civ., privind riscul contractului s-a reţinut că riscul asumat de cumpărător C.E.C., sucursala Giurgiu, vizează situaţia la care se face expres referire în clauză, şi anume aceea că bunul a fost stăpânit de către vânzătoare şi nu â fost preluat de stat de la aceasta. In afara acestor precizări, în cauză operează regula înscrisă la art. 1337 C. civ., privitoare la obligaţia legală de garanţie a vânzătorului, obligaţie care nu poate fi înlăturată decât printr-o clauză, care atestă neechivoc voinţa cumpărătorului de a-şi asuma riscul în privinţa oricărei cauze de evicţiune care ar putea surveni ulterior.
Într-un ultim motiv de apel, s-a mai invocat faptul că cererea de chemare în garanţie a fost depusă, la data de 23 martie 2006, când avuseseră loc mai multe înfăţişări, deci cu nerespectarea termenului prevăzutăde art. 61 alin. (1) C. proc. civ.
S-a reţinut că într-adevăr, cererea de chemare în garanţie formulată de C.E.C., sucursala Giurgiu, împotriva chematei în garanţie F. Giurgiu a fost depusă la termenul din 23 martie 2006, după discutarea probelor deci cu depăşirea primei zile de înfăţişare. Dar, la acel termen, toate părţile fiind prezente, niciuna dintre acestea nu a invocat problema tardivităţii formulării cererii de chemare în garanţie, astfel încât norma din art. 61 C. proc. civ., fiind de ordine privată, partea interesată a fost decăzută din dreptul de a invoca această tardivitate. De altfel, abia cu ocazia acordării cuvântului pe fond în faţa primei instanţe, chemata în garanţie a invocat tardivitatea, aşa cum reiese din practicaua sentinţei. Limita de timp în care poate fi formulată o asemenea cerere este reglementată ca măsură de protecţie împotriva unei prelungiri excesive a duratei procesului angajat de către reclamant, însă nerespectarea acestei limite nu poate, în absenţa unei dispoziţii exprese a legii, să atragă consecinţe în planul legalităţii hotărârii ce se pronunţă în acest mod.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC B. SA, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 004, pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001.
În dezvoltarea acestei motiv de recurs, pârâta a învederat că este posesorul unui titlu de proprietate valabil asupra terenului în litigiu, obţinut cu respectarea condiţiilor legii, fiind astfel beneficiarul de drept al proprietăţii. Pe amplasamentul pretins se află construcţii autorizate, ceea ce constituie un impediment la restituirea bunului în natură, reclamanţii fiind îndreptăţiţi doar la măsuri reparatorii prin echivalent.
În conflictul de interese dintre adevăratul proprietar, şi subdobânditorul de bună-credinţă al bunului solicitat, este preferat, fără excepţie, cel opus de subdobanditor, justificat de raţiuni pragmatice, cu largă aplicare, în scopul asigurării securităţii circuitului civil şi a stabilităţii raporturilor juridice.
Abdicarea de la principiul bunei-credinţe, echivalează cu încălcarea principiilor menţionate şi a dreptului irevocabil de proprietate al cumpărătorului.
Or, în speţă, contractul de vânzare-cumpărare prin care a dobândit bunul litigios, a fost încheiat, în mod cert, cu respectarea! legilor în vigoare la data înstrăinării şi cu bună-credinţă, fiind astfel îndreptăţit să beneficieze de protecţia legală conferită de principiul ce o consacră.
În mod greşit s-a apreciat că, în speţă, nu sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât din acest teren o suprafaţă de 181 m.p. este ocupată de o construcţie (P + î)f iar suprafaţa liberă, aflată în faţa şi spatele construcţiei, asigură accesul la edificat, fiind astfel pe deplin incidente dispoziţiile art. 10 alin. (2) şi alin. (3) din legea specială.!" dolari S.U.A.
Condiţia impusă de lege, cu privire la funcţionalitatea construcţiei, nu-i este opozabilă, aceasta raportându-se doar la lucrurile pentru care s-a dispus exproprierea.
Or, potrivit datelor speţei, exproprierea a fost dispusă în scopul edificării unui bloc de locuinţe, obiectiv ce nu a fost finalizat de stat din lipsă de fonduri şi care i-a fost transmis odată cu terenul.
Fiind o persoană juridică de drept privat, nu este ţinută în ceea ce priveşte efectuarea investiţiilor, decât de termenele contractuale, nicidecum de termenele impuse prin acte normative instituţiilor publice, referitoare la finalizarea construcţiilor.
În acest context, în mod eronat instanţa de apel a considerat că nu există nici un impediment la restituirea bunului în natură pe considerentul că edificiul nu este finalizat.
Pe terenul solicitat a fost identificată o construcţie din care au fost executate fundaţia, subsolul şi parterul peste care au fost realizate planşeele, astfel încât restituirea imobilului în natură ar aduce prejudicii importante băncii, o suprafaţă însemnată din teren aflându-se sub această construcţie.
Recursul nu este fondat.
Buna-credinţă reprezintă, conform definiţiei date de dispoziţiile art. 1898 alin. (1) C. civ., „credinţa posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea". Ea constă în convingerea cumpărătorului că a contractat cu adevăratul proprietar, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la momentul încheierii contractului, condiţii ce se cer a fi întrunite cumulativ.
Or, în speţă, recurenta nu se poate prevala de principiul evocat şi invocat drept cauză care salvează actul de transmisiune de care se prevalează, justificat de împrejurarea că bunul litigios, deţinut de societatea transmiţătoare doar cu titlu de folosinţă (potrivit legislaţiei în vigoare privind organizarea şi funcţionarea organizaţiilor cooperatiste) nu putea fi transmis, în mod valabil, în proprietate unei alte entităţi, astfel cum eronat pretinde recurenta.
Nu are nici o relevanţă sub aspectul validităţii transferului dreptului existenţa unei hotărâri judecătoreşti (sentinţa civilă nr. 1920/1995, pronunţată într-o acţiune în constatare întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. civ.), dat fiind caracterul declarativ de drepturi al acestei categorii de hotărâri judecătoreşti şi nu constitutiv de drepturi, pentru a putea fi opusă cu succes în contra adevăratului proprietar.
Împrejurarea că recurenta nu se află în situaţia de a invoca în favoarea sa buna-credinţă rezidă din însăşi clauzele actului de transmisiune privind titlul cu care transmiţătoarea deţinea proprietatea şi unde se face menţiunea că „bunul nu a trecut în proprietate de stat în temeiul vreunui act normativ", în condiţiile menţionate cumpărătoarea declarând că înţelege să cumpere bunul pe riscul său.
Cât priveşte critica privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) şi art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, se constată, de asemenea, caracterul său nefondat.
Textul legal evocat [(art. 10 alin. (2)] cu aplicaţia particulară [(art. 11 alin. (3)] în cazul preluării bunului prin expropriere, are în vedere ipoteza în care construcţiile expropriate au fost integral demolate, iar lucrările de execuţie a noilor lucrări pentru care s-a dispus exproprierea ocupă parţial şi funcţional terenul. În înţelesul textului legal enunţat, impedimentul la restituire în natură ce constituie principiul ce guvernează legea specială de reparaţie, se concretizează în situaţiile de excepţie expres prevăzute de acelaşi text, respectiv suprafaţa pretinsă să fie ocupată de construcţii noi, autorizate, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, caz în care se vor acorda măsuri reparatorii prin echivalent.
Fiind o excepţie de la principiul legal enunţat, situaţiile vizate de textul legii speciale ce se constituie în impedimente la restituire, nu pot fi decât acelea expres reglementate de lege.
Prin urmare, astfel cum legal a reţinut curtea de apel, nu poate fi asimilată impedimentelor la restituire în sensul legii speciale existenţa pe terenul pretins în prezenta procedură a unei construcţii începute anterior anului 1990 şi nefinalizată, nefuncţională, justificat de împrejurarea că pentru a avea efectele prescrise, de exceptare de la regula restituirii, ea trebuie să se concretizeze în ipostazele legii.
Or, neîncadrându-se în nici una din ipotezele de excepţie reglementate delege, justificat curtea de apel a făcut aplicaţiunea regulii prescrise de aceeaşi lege, cu respectarea dispoziţiilor art. 1, 7 şi 9 din Legea nr. 10/2001.
Aceleaşi considerente privesc şi restul terenului deţinut de pârâtă căreia îi sunt aplicabile aceleaşi norme juridice, criticile invocate sub acest aspect fiind de asemenea nefondate.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (l) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C.E.C. SA împotriva deciziei nr. 79/ A din 18 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 538/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 529/2011. Civil ŞI DE PROPRIETATE... → |
|---|
