ICCJ. Decizia nr. 538/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 538/2011
Dosar nr. 8583/306/2008
;-
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată, la data de 19 noiembrie 2008, astfel cum a fost ulterior precizată, reclamanta C.P. a solicitat obligarea pârâtelor SC S. SA Sibiu şi B.C.R. A. SA în solidar la plata sumei de 150.000 euro, echivalentul în lei la data pronunţării sentinţei, cu titlu de daune morale rezultate din dosarul penal nr. 4994/P/2007 constituit în urma accidentului rutier produs în data de 13 decembrie 2007.
În motivarea acţiunii reclamanta a învederat că este soţia supravieţuitoare a defunctului C.N., decedat la data de 26 decembrie 2007, în urma unui accident rutier produs în data de 13 decembrie 2007 din vina numitului C.M.D., decedat şi el în accident, eveniment calificat de I.M. drept accident de muncă, C.M.D. avea încheiat cu pârâta SC S. SA un contract de prestări servicii la data producerii evenimentului menţionat, autoturismul condus de acesta şi implicat în accident, fiind proprietatea societăţii pârâte, fiind asigurat de pârâta B.C.R. A.
Ambele pârâte au achitat diverse sume de bani cu titlu de daune materiale, constând în cheltuieli de îmbălsămare, înmormântare, pomenire, etc.
Daunele morale pretinse prin cererea dedusă judecăţii sunt justificate de împrejurarea că decesul soţului său a determinat lipsirea familiei de sprijinul şi afecţiunea acestuia, viaţa devenind insuportabilă, situaţie accentuată şi de gravele probleme medicale pe care le are reclamanta.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998 – art. 999 C. civ.
Pârâta SC S. SA a formulat cerere de chemare în garanţie a B.C.R. A., sucursala Sibiu pentru ca, în cazul obligării sale la plata de despăgubiri către reclamantă, chemata în garanţie să fie obligată să suporte contravaloarea acestora în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 136/1995.
Ulterior, prin petiţie depusă la 18 iunie 2009, pârâta a declarat că înţelege să renunţe la judecata cererii de chemare în garanţie.
Sesizat prin declinarea competenţei de către Judecătoria Sibiu, prin sentinţa nr. 1152 din 14 decembrie 2009, Tribunalul Sibiu, secţia civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către pârâtele SC S. SA Sibiu şi SC B.C.R. A. SA a respins, ca neîntemeiată, acţiunea civilă formulată de reclamanta C.P. în contradictoriu cu pârâtele SC S. SA şi SC B.C.R. A. SA
A luat act de renunţarea pârâtei SC S. SA la judecata cererii de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu SC B.C.R. A. SA
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că din probatoriul administrat nu rezultă că pârâtele ar fi săvârşit vreo faptă ilicită de natură a-i cauza reclamantei prejudiciul solicitat, pretenţie întemeiată pe dispoziţiile art. 998 – art. 999 C. civ. şi care astfel nu sunt incidente în cauză.
Nu prezintă nici o relevanţă împrejurarea că evenimentul în care a decedat soţul reclamantei, a fost calificat accident de muncă, întrucât potrivit rezoluţiei parchetului „obligaţiile de a respecta dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice revin tuturor participanţilor la trafic, acestea au caracter general, nu sunt obligaţii specifice contractului de muncă şi nu fac parte din categoria celor reglementate prin Legea nr. 319/2006".
Precizarea de acţiune depusă, la data de 15 octombrie 2009, prin care reclamanta a solicitat ca la pronunţarea hotărârii să fie analizate şi dispoziţiile; art. 1000 C. civ., nu a fost primită de tribunal, în raport de momentul procesual al formulării sale, peste un an de la data introducerii acţiunii şi după ce pârâtele şi-au formulat apărarea în cadrul procesual fixat iniţial.
S-a conchis că, oricum, în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile legale referitoare la răspunderea comitentului pentru prepus, între pârâtele chemate în judecată neexistând un raport de prepuşenie şi nici temeiuri de răspundere solidară.
Prin Decizia nr. 39/ A din 19 martie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva susmenţionatei hotărâri, care a fost desfiinţată, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., întrucât în aplicarea acestei norme, judecătorul trebuia să stabilească situaţia de fapt, reţinând numai acele împrejurări care au fost probate, fără să poată da o altă calificare juridică, după care va aplica textul de lege corespunzător acestei situaţii, indiferent de eventualele dispoziţii legale indicate de părţi.
Cu alte cuvinte, judecătorul nu este ţinut de textul legal indicat de parte, ci el trebuie să aplice acea normă juridică ce corespunde situaţiei de fapt calificată juridic de parte, în măsura în care această situaţie este confirmată de probele administrate.
Dacă judecătorul apreciază necesar lămurirea cererii pentru aflarea adevărului, el poate, în temeiul art. 129 alin. (4) C. proc. civ., să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt ori de drept cu privire la situaţia de fapt şi reţinerea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare. În aceste condiţii, dacă prima instanţă considera că nu este lămurită cu privire la temeiul de drept invocat de reclamantă, raportat la motivele acţiunii (prin care chema în judecată pe pârâta SC S. SA în calitate de angajator al persoanei vinovate de decesul soţului reclamantei), avea posibilitatea să pună în discuţia părţilor acest aspect, eu atât mai mult cu cât, prin întâmpinarea formulată în cauză, această pârâta a înţeles să se apere inclusiv pe neîndeplinirea condiţiilor răspunderii comitentului pentru fapta presupusului, reglementată de dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ.
În contextul menţionat, petiţia depusă de reclamantă la 15 octombrie 2009 nu poate fi calificată nici ca o completare (întregire) a cererii şi nici ca modificare a acesteia, cum greşit a reţinut prima instanţă. Practic, prin această precizare, reclamanta a calificat juridic situaţia de fapt expusă încă în conţinutul cererii de chemare în judecată, care a rămas neschimbată, reclamanta arătând prin cererea iniţială, că pârâta este chemată în judecată în calitate de angajator al persoanei vinovate de decesul soţului ei.
S-a reţinut astfel că precizarea cererii principale în sensul indicării ca temei juridic şi a art. 1000 C. civ., nu poate fi considerată o încălcare a dreptului pârâtelor la un proces echitabil, în realitate cea care a fost privată de acest drept fiind reclamanta, căreia instanţa nu i-a luat în considerare precizarea cu privire la calificarea juridică a pretenţiilor sale, deşi a arătat de la început motivele pentru care a chemat-o în judecată pe pârâta SC S. SA, refuzându-i astfel analiza cererii sub aspectul îndeplinirii condiţiilor privind răspunderea comitetului pentru fapta prepusului, întemeiată pe art. 1000 alin. (3) C. civ.
Împotriva susmenţionatei hotărâri a declarat recurs SC B.C.R. A. SA, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că hotărârea curţii de apel este dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât atât din cererea introductivă, cât şi din precizarea depusă de reclamantă rezultă că pârâta SC S. SA a fost chemată în judecată pentru a răspunde pentru fapta proprie, fiind indicate dispoziţiile art. 998 – art. 999 C. civ., şi susţinerea că „soţul a fost victima unui accident de muncă care conform legii atrage răspunderea societăţii angajatoare", fără alte menţiuni.
Legal prima instanţă, în raport de momentul la care a depus precizarea prin care a indicat ca temei juridic şi dispoziţiile art. 1000 C. civ., a respins, ca tardivă, această modificare a cererii de chemare în judecată, constatarea acestei sancţiuni nefiind în contradicţie cu exercitarea rolului activ, invocat de instanţa de apel. Dimpotrivă, părţile au îndatorirea să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, care în cazul nerespecta.ru, atrag consecinţele reţinute de tribunal.
În mod greşit s-a reţinut că înscrisul prin care reclamanta a invocat temeiul de drept, art. 1000 C. civ., nu ar constitui o completare sau o modificare a cererii de chemare în judecată, ci doar o calificare juridică a situaţiei de fapt expusă iniţial, întrucât expunerea stării de fapt din cererea reclamantei astfel cum a fost precizată nu confirmă argumentul instanţei de apel în susţinerea hotărârii pronunţate.
În aplicarea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., prima instanţă a pus în dezbaterea contradictorie a părţilor noul temei al cererii dedusă judecăţii, ocazie cu care au fost consemnate poziţiile părţilor litigante.
De asemenea, greşit s-a reţinut încălcarea principiului rolului activ în soluţionarea cauzei, întrucât instanţa de fond în condiţiile date, a stăruit pentru stabilirea cadrului procesual şi a acordat părţii reclamante dreptul de a solicita şi obţine anumite facilităţi în exercitarea liberului acces la justiţie, sub forma scutirii de la plata taxelor judiciare de timbru datorate, dar şi a unei asistenţe judiciare calificate, măsuri de natură a asigura realizarea scopului procesului civil, aflarea adevărului, fără însă ca instanţa să se poată substitui părţii cu privire la pretenţiile sale, decât cu riscul încălcării principiului disponibilităţii procesuale.
Prin întâmpinare, intimata-reclamantă C.P. a invocat excepţia tardivităţii recursului, susţinând că acesta a fost declarat peste termenul de fapt de lege, iar pe fondul pricinii, a solicitat respingerea căii de atac şi menţinerea hotărârii curţii de apel.
Referitor la calea de atac dedusă judecăţii, se constată următoarele:
Potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dispoziţie în raport de care se constată că declararea prezentei căi de atac la data de 29 aprilie 2010 (data poştei, în condiţiile comunicării hotărârii atacate la 14 aprilie 2010, se plasează în interiorul termenului legal enunţat, situaţie faţă de care, excepţia analizată prioritar [(art. 137 alin. (1) C. proc. civ.)], urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.
Cât priveşte fondul pricinii, se constată ca nefondate criticile aduse hotărârii atacate.
Astfel, prin cererea introductivă de instanţă, reclamanta a pretins obligarea pârâtei SC S. SA al cărei angajat a fost unicul C.M.D., care se face vinovat de accidentul rutier în urma căruia a decedat soţul său, la plata de despăgubiri civile cu titlu de daune morale.
Atât din cererea de chemare în judecată, cât şi din precizările ulterioare ale acţiunii în care se invocă drept temei/cauză a cererii dispoziţiile art. 998 – art. 999 C. civ., respectiv art. 1000 C. civ., rezultă cu certitudine că partea a înţeles să o cheme în judecată pe pârâta societatea comercială, pentru a răspunde în calitate de angajator al persoanei vinovate de decesul soţului său, şi nu în nume propriu. Însăşi pârâta, cum legal reţine curtea de apel, a făcut apărări, între altele, pe neîndeplinirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii sale în conformitate cu prevederile art. 1000 alin. (3) C. proc. civ., justificat de inexistenţa unui raport de muncă cu numitul G.M.D., autorul accidentului.
5 Indicarea temeiului/calificarea juridică a cererii de chemare în judecată la o anumită situaţie de fapt, expusă de parte încă de la declanşarea litigiului, nu se constituie, astfel cum corect reţine curtea de apel într-o modificare ori completare a cererii în accepţiunea art. 132 C. proc. civ., ci se înscrie în coordonatele conduitei procesuale pe care legea însăşi le impune judecătorului pricinii (art. 129 C. proc. civ.).
Mai mult, în ceea ce priveşte cauza acţiunii, fără a se putea justifica pretinde încălcarea principiului disponibilităţii procesuale, judecătorul este dator, în acord cu respectarea principiului aflării adevărului să stabilească situaţia de fapt şi să reţină numai acele împrejurări care au fost probate, după care să aplice textul de lege corespunzător acestei situaţii, indiferent de eventualele dispoziţii legale indicate de părţi.
Aceasta înseamnă că judecătorul nu este ţinut de textul legal indicat de parte, ci are el însuşi îndatorirea, în aplicarea principiului rolului activ să pună în discuţia părţilor şi să aplice norma juridică incidenţă cauzei, principiu ce se află într-o evidentă conexiune cu principiul aflării adevărului.
Iar dreptul pe care îl „spune" judecătorul nu se limitează la a fixa tiparul normei legale asupra faptului juridic, ci se extinde la aplicarea şi interpretarea legii, la completarea acesteia prin apelul la principiile dreptului, ajungând, în final, la soluţia juridică adaptată speţei concrete dedusă judecăţii.
Or, refuzând părţii posibilitatea încadrării juridice a cererii sale conforme pretenţiilor solicitate şi situaţiei de fapt expuse, neschimbate, deşi însăşi instanţa avea îndatorirea legală să o pună în dezbaterea contradictorie a părţilor, prima instanţă a pronunţat o hotărâre nelegală, corect desfiinţată de instanţa de control judiciar.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia tardivităţii declarării recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de parata SC B.C.R. A. SA împotriva deciziei nr. 39/ A din 19 martie 2010 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 541/2011. Civil. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 532/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
