ICCJ. Decizia nr. 542/2011. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 542/2011
Dosar nr. 2556/1/2010
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele.
Prin Decizia civilă nr. 1547 din 9 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat în termen legal de reclamanta G.A.C. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., a criticat hotărârea dată în apel de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin Decizia nr. 253/A din 18 noiembrie 2008.
Prin contestaţia înregistrată 23 martie 2010, reclamanta a cerut anularea deciziei mai sus arătată, invocând incidenţa art. 318 C. proc. civ.
În motivarea contestaţiei aceasta a arătat că instanţa de recurs nu a analizat toate criticile formulate, existând o unică motivare, ceea ce încalcă dispoziţiile art. 6 din CEDO, ce impune judecătorului naţional indicarea cu claritate a motivelor pe care-şi întemeiază soluţia.
Analizând contestaţia în anulare formulată, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., invocate de către contestatoare, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare, atunci când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.
Aceste prevederi legale nu-şi găsesc aplicabilitate în cauză, întrucât sunt nefondate susţinerile contestatoarei potrivit cărora, instanţa de recurs nu a analizat fiecare motiv de recurs.
Astfel, se constată că instanţa de casare trebuia să analizeze dacă repunerea în termenul legal era compatibilă cu Legea nr. 10/2001.
Notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu constituie un act procedural subsecvent învestirii instanţei, ci chiar cererea de valorificare a unui drept subiectiv, a dreptului la măsuri reparatorii, astfel că, în mod corect instanţa de recurs nu a reţinut incidenţa art. 103 C. proc. civ. în soluţionarea cererii. Cum termenul de decădere din dreptul substanţial nu admite repunerea în termen, devenea inutilă administrarea de probatorii în soluţionarea unei cereri inadmisibile.
Faţă de aceste considerente, în mod corect instanţa de recurs a analizat esenţialul cererii de recurs, neomiţând să cerceteze criticile reclamantei, ci doar le-a înlăturat, pe considerentul că termenul de repunere în termenul de formulare a notificării, în sensul Legii nr. 10/2001, curge ireversibil, nefiind susceptibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen, ca în cazul termenului de prescripţie extinctivă.
În consecinţa celor expuse şi în sensul art. 6 § 1 al CEDO, se constată că instanţa de recurs a indicat cu suficientă claritate motivele pe care şi-a întemeiat hotărârea, apreciind in concreto compatibilitatea termenului de repunere în termen, cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Faţă de cele arătate şi în raport de prevederile art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea G.A.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea G.A.C. împotriva deciziei civile nr. 1547 din 9 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 55/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 539/2011. Civil → |
|---|
