ICCJ. Decizia nr. 536/2011. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 536/2011
Dosar nr. 11523/118/2009
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La 29 octombrie 2009 reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din Ministerul Afacerilor Interne a solicitat restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Italia a pârâtului L.D., fără a preciza perioada.
În motivarea cererii s-a arătat că pârâtul L.D. a fost expulzat din Italia la data de 6 octombrie 2009, în baza Decretului Prefectului de Roma, datorită comportamentului de care a dat dovadă pe perioada şederii din Italia, dispunându-se măsura interzicerii de a se mai afla pe teritoriul Italiei.
În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 248/2005.
Au fost depuse la dosar, în copii simple declaraţia olografă dată de pârât la momentul returnării şi talonul întocmit de către organele poliţiei de frontieră şi decretul de expulzare.
Pârâtul, legal citat, nu s-a prezentat, nu a formulat întâmpinare şi nu a propus probe în apărare.
Prin sentinţa civilă nr. 1227 din 24 noiembrie 2009 Tribunalul Constanţa a respins cererea reclamantului ca nefondată.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că dreptul cetăţenilor statelor membre de a pătrunde pe teritoriul altui stat membru nu poate fi limitat decât în cazul în care prezenţa sau comportamentul său constituie o ameninţare reală şi suficient de serioasă la adresa ordinii publice a statului respectiv. De aceea statele membre trebuie să îşi întemeieze Decizia de a limita dreptul la liberă circulaţie numai în urma evaluării fiecărui caz în parte iar nu pe considerente generale (C 36/75, Roland Rutili contra Ministerului Afacerilor Interne).
Raportând situaţia de fapt constatată în cauză la prevederile normelor comunitare şi interpretarea dată acestora de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, tribunalul a constatat că nu s-a făcut dovada şi nu se poate reţine în sarcina pârâtului nici un comportament care să se încadreze într-o conduită personală de natură a prezenta o ameninţare reală şi suficient de serioasă care să afecteze interesele fundamentale ale societăţii în România şi de altfel nici în statul din care a fost returnat.
Din decretul de expulzare la care s-a făcut referire nu rezultă ce anume conduită personală a pârâtului a fost de natură a afecta siguranţa publică, în acest decret enunţându-se numai generic faptul că există motive de siguranţă publică şi un pericol concret şi actual pentru siguranţa publică, fără a indica însă alte elemente de fapt în afara faptului că pârâtul este cercetat pentru săvârşirea unor infracţiuni, suficiente pentru a justifica măsura limitării dreptului la liberă circulaţie.
Mai mult, instanţa a avut în vedere şi faptul că pârâtul a făcut obiectul unei proceduri de expulzare în statul din care a fost returnat şi a primit interdicţia de a mai pătrunde pe teritoriul acestuia astfel încât, sub aspect practic, măsura a fost considerată lipsită de eficienţă câtă vreme autorităţile Statului Român nu pot interzice pârâtului să părăsească România şi nu au nici un control asupra ţării de destinaţie a acestuia, în final tot autorităţile italiene fiind cele care ar urma să aplice această interdicţie, iar acestea sunt în măsură să soluţioneze oricum în baza deciziei Prefectului de Roma.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins ca nefondat apelul reclamantei, reţinând, în esenţă, că Legea nr. 248/2005 este un act normativ adoptat anterior aderării României la Uniunea Europeană, astfel încât în situaţia în care, după aderare, există un conflict între norma juridică internă şi normele comunitare, aplicabilitate au normele comunitare conform art. 148 alin. (2) din Constituţia României, potrivit căruia prevederile tratatelor Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării.
Conform dispoziţiilor art. 307 alin. (1) şi alin. (2) din Tratatul de instituire a Comunităţii europene, statele au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat şi convenţiile încheiate înainte de data aderării, care au generat drepturi şi obligaţii. Faţă de această prevedere, legislaţia comunitară este de imediată aplicare, iar legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară.
Or, dreptul la libertatea de circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004.
Acest act normativ este cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condiţiile admiterii în Uniunea Europeană şi care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislaţiei europene în materie, dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Şi art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, aşa cum sunt garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În acest sens, în legătură cu interpretarea art. 27 din Directiva 2004/38/CE, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit prin hotărârea din 10 iulie 2008 (cauza C-33/07 în procedura Ministerului Administraţiei şi Internelor – Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti contra Gheorghe Jipa) următoarele: „art. 18 CE şi art. 27 di Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la libera circulaţie şi şederea pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora … nu se opun unei reglementări naţionale care permite restrângerea dreptului unui resortisant al unui stat membru de a se deplasa pe teritoriul altui stat membru, în special pentru motivul că a fost returnat anterior din acest stat pentru că se afla în situaţia de „şedere ilegală", cu condiţia ca, pe de o parte, conduita acestui resortisant să reprezinte o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii şi, pe de altă parte, măsura restrictivă avută în vedere să fie aptă să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmăreşte şi să nu depăşească cadrul a ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia. Îi revine instanţei de trimitere sarcina să verifice dacă acesta este cazul în cauza cu a cărei soluţionare este sesizată".
Prin urmare, conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene de Justiţiei o procedură automată de expulzare determinată de împrejurarea că o persoană nu a prezentat dovezi care sa ateste îndeplinirea condiţiilor materiale necesare sau pentru că nu a respectat obligaţia de a-şi notifica prezenţa pe teritoriul altui stat al Uniunii nu respectă criteriul proporţionalităţii, fiind o măsură excesivă în raport cu gravitatea faptelor mai sus arătate.
Dreptul cetăţenilor statelor membre de a pătrunde pe teritoriul altui stat membru nu poate fi limitat decât în cazul în care prezenţa sau comportamentul său constituie o ameninţare reală şi suficient de serioasă la adresa ordinii publice a statului respectiv, iar această decizie a statelor membre trebuie sa fie dispusă numai în urma evaluării fiecărui caz în parte, iar nu pe considerente generale (C. 36/75, Roland Rutili C. Ministerul Afacerilor Interne).
În speţă se reţine că reclamantul nu a făcut dovada, că în sarcina pârâtului s-ar putea reţine un comportament care să se încadreze într-o conduită personală de natură a prezenta o ameninţare reală şi suficient de serioasă care să afecteze interesele fundamentale ale societăţii în statul din care a fost returnat - Italia, sau în România.
Pârâtul L.D. a fost returnat din Italia pe motiv că locuia în această ţară fără forme legale. In declaraţia depusă la dosar, pârâtul a arătat că a părăsit România pentru a munci în Italia, unde ulterior a fost reţinut pentru că avea interdicţie pe teritoriul italian şi apoi a fost expulzat în România fără a exista o judecată la instanţele italiene.
Simpla existenţă a unei măsuri de expulzare dispusă de un alt stat membru nu poate fundamenta măsura limitării dreptului la libera circulaţie, în lipsa unor probe din care să rezulte că pârâtul prezintă un pericol real şi suficient de serios la adresa ordinii publice a statului din care a fost expulzat - Italia.
Nici împrejurarea rezultată din Decretul emis de Prefectul din Roma, în sensul că pârâtul intimat L.D. ar fi fost denunţat ca fiind autorul unor fapte de furt agravat, nu justifică măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie pentru că art. 27 paragraf 3 din Directiva 2004/38 dispune că, condamnările penale anterioare nu pot ele în sine să motiveze asemenea măsuri (art. 23). În baza unei jurisprudenţe constante, recursul de către o autoritate naţională la noţiunea de ordine publică, presupune existenţa, în afară de problemele de ordine socială care reprezintă infracţiuni ale legii, a unei ameninţări reale şi suficient de grave care să afecteze un interes fundamental al societăţii.
Împotriva susmenţionatei hotărâri a declarat recurs reclamantul criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către Statul Italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu şi susţinând îndeplinirea cerinţelor art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, a solicitat admiterea recursului.
În raport de circumstanţele cauzei, astfel cum au fost reliefate prin cererea introductivă de instanţă, măsura restrictivă solicitată se justifică din perspectiva încălcării atât a ordinii publice a Statului Italian, cât şi a ordinii de drept a Statului Român, prin ignorarea dispoziţiilor interne şi internaţionale ratificate de România privind obligaţiile cetăţenilor români aflaţi în străinătate şi măsurile de constatare a migraţiei ilegale.
Având în vedere exigenţele legislaţiei Uniunii Europene, care impun ca România să probeze capacitatea de a stopa migraţia ilegală, precum şi împrejurarea că prezenţa, fără respectarea condiţiilor legale de intrare şi şedere a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale Uniunii, ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat cetăţenilor români ce locuiesc cu forme legale, dar şi pentru omiterea dispoziţiilor legale sus menţionate, precum şi a dispoziţiilor Decretului Prefecturii Provinciei Roma, se impune reformarea hotărârii atacate.
Recursul nu este fondat.
Alături de libera circulaţie a produselor, libera circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a capitalurilor, libertatea de circulaţie a persoanelor constituie una dintre cele patru libertăţi fundamentale din cadrul pieţii interne a Uniunii Europene.
Esenţa acestei libertăţi constă în eliminarea discriminărilor referitoare la condiţiile de intrare, deplasare, muncă angajare sau remuneraţie între cetăţenii statului membru şi cetăţenii altor state care îşi desfăşoară activităţile pe teritoriul acestuia.
Reglementarea legală comunitară a liberei circulaţii a persoanelor o reprezintă dispoziţiile art. 18 (8A) din Tratatul de la Roma, care statuează dreptul cetăţenilor Uniunii de a circula şi de a rezida liber pe teritoriul statelor membre, text legal în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/3 8/CE, care, prin art. 27, stabileşte restricţionarea dreptului la libera circulaţie numai pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică, arătând că măsura luată trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze pe conduita persoanei în cauză.
Dispoziţiile legale sus-menţionate sunt parţial neconcordante cu legislaţia naţională în materie, motiv pentru care interpretarea lor trebuie raportată la principiul preeminenţei dreptului comunitar care, spre deosebire de reglementarea internă, stabileşte doar trei cazuri în care operează restrângerea dreptului la liberă circulaţie, norma comunitară fiind astfel mai favorabilă şi, deci, preferabilă.
Dealtfel chiar dispoziţiile constituţionale statuează că, ori de câte ori dispoziţia legală internă contravine dispoziţiei legale comunitare, se va aplica cu prioritate aceasta din urmă, astfel încât rezultatul să fie compatibilizarea şi armonizarea celor două categorii de norme.
În cauză nu s-a făcut dovada incidenţei vreunuia din cazurile de limitare prevăzute de Directiva 2004/38/CE, astfel încât dispoziţiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 trebuie analizate şi raportate în acord cu legislaţia comunitară.
Referitor la obiectivul nr. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007, acesta prevede înaintarea, de către Ministerul Internelor şi Reformei Administrative Bucureşti, prin D.G.P., sau, după caz, I.N.E.P., către instanţe, a dosarului „de îndepărtare", cu precizarea că acest demers trebuie făcut în directă corelare cu dispoziţiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Or, având în vedere că art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 trebuie interpretat în corelare cu dispoziţia comunitară care reglementează cazurile de restrângere a dreptului la liberă circulaţie, rezultă că şi această prevedere trebuie circumscrisă aceleiaşi norme, înaintarea dosarului instanţei de judecată nereprezentând pentru aceasta o obligaţie de a se pronunţa în sensul restrângerii dreptului fundamental analizat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcţia pentru evidenţa persoanelor şi administrarea bazelor de date din Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva deciziei nr. 8 CM din 20 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 539/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 535/2011. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
