ICCJ. Decizia nr. 5782/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5782/2011
Dosar nr. 3071/115/2009
Şedinţa publică din 6 iulie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, sub nr. 3071/115 din 29 septembrie 2009, reclamanţii B.I.M. şi B.N.I. au chemat în judecată Statul Român, reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat de D.G.F.P. Caraş-Severin, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.550.000 euro, cu titlu de daune, 50.000 euro - despăgubiri materiale şi 1.500.000 euro - despăgubiri morale, pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic, privind dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, în baza deciziei nr. 200/1951, precum şi suferinţele cauzate de această măsură administrativă, pe care a trebuit să o îndure atât reclamanţii, cât şi familia lor, până în prezent, pentru refacerea vieţii.
Prin sentinţa civilă nr. 206 din 16 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, a fost admisă în parte acţiunea reclamanţilor B.I.M. şi B.N.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Caraş-Severin şi, în consecinţă, a fost obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 125.000 euro, echivalentul în RON la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Caraş-Severin a reţinut, în esenţă, următoarele:
Familia reclamanţilor a fost obligată, la data de 17-18 iunie 1951, să-şi părăsească gospodăria din satul C., pentru a fi transportată în Câmpia B., unde au locuit timp de 5 ani.
Această măsură a dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu, dispusă în temeiul hotărârii Consiliului de Miniştri din 15 martie 1951, se încadrează în disp. art. 3 din Legea nr. 221/2009, conform căreia „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare …”.
Prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, prima instanţă a apreciat că le-au fost cauzate reclamanţilor şi familiei acestora prejudicii materiale şi morale, ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii lor ulterioare, fiindu-le ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoare şi reputaţie.
De asemenea, stabilirea unui domiciliu forţat, lipsirea de libertate a produs consecinţe şi în planul vieţii private a familiei reclamanţilor, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, după 5 ani, când nu au mai găsit decât o casă complet distrusă, în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum şi asupra surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Cât priveşte cuantumul acestor daune morale, instanţa a apreciat că suma de 1.500.000 euro, solicitată prin acţiunea introductivă, este exagerată.
Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, ştiinţifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor şi cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.
Astfel, stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanţa prejudiciului moral, prin importanţa valorii morale lezate.
În aprecierea importanţei prejudiciului moral, trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătăţii, precum şi asupra posibilităţii persoanei de a se realiza deplin, pe plan social, profesional şi familial.
Or, reţinând atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale ale reclamanţilor, care au suferit direct, ca urmare a acestor măsuri, instanţa a apreciat că o indemnizaţie echitabilă o reprezintă suma de 125.000 euro.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel, în termen legal, reclamanţii B.I.M. şi B.N.I., solicitând admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei primei instanţe, în sensul admiterii în totalitate a acţiunii, cu consecinţa obligării pârâtului la plata despăgubirilor, în sumă de 1.550.000 euro, sau al echivalentului în RON la data plăţii, şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat de D.G.F.P. Caraş -Severin, care a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinţei civile, iar, pe fond, respingerea acţiunii reclamanţilor, ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 281/A din 16 septembrie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor B.I.M. şi B.N.I.; a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat de D.G.F.P. Caraş-Severin şi a schimbat, în parte, sentinţa civilă, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamanţilor B.I.M. şi B.N.I. suma de 2.500 euro, pentru fiecare reclamant, cu titlu de despăgubiri.
Pentru a adopta această soluţie, Curtea a expus următoarele considerente:
Dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică sunt valori universal recunoscute persoanei. Atingerile aduse persoanei umane, prin încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale cauzează sau pot cauza nu numai prejudicii materiale, cât şi prejudicii morale.
Probleme reparării daunelor morale a fost dintotdeauna dificilă, din cauza faptului că suferinţele morale nu sunt susceptibile de o reparare propriu-zisă, ci numai de o alinare, de o uşurare, şi faptului că unele suferinţe morale îl însoţesc pe om timp îndelungat şi, uneori, până la sfârşitul vieţii sale.
Având în vedere că legislaţia nu stabileşte criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina şi jurisprudenţa au consacrat anumite criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite pe plan fizic şi moral, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost afectate situaţia familială, situaţia profesională sau cea socială.
Un criteriu fundamental, consacrat de doctrină şi jurisprudenţă, în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral, este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică, fără îndoială, şi o doză de aproximare, însă instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje, care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă, în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
Şi în termenii Curţii Europene criteriul echităţii, în materia despăgubirilor morale, are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
Pornind de la aceste consideraţii teoretice şi având în vedere particularităţile speţei, este neîndoielnic că membrii familiei reclamanţilor au suferit efectiv, urmare a măsurii deportării în Câmpia B., atât pe perioada celor 5 ani de strămutare, cât şi ulterior.
Sub aspectul cuantumului despăgubirilor, Curtea a reţinut că, la data soluţionării apelului, erau aplicabile disp. art. II din O.U.G. nr. 62/2010, potrivit cărora „procesele aflate în curs de judecată şi în care nu s-au pronunţat hotărâri definitive, trebuie să se conformeze limitelor de sume prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1 şi 2 din Legea nr. 221/2009”.
Din perspectiva dispoziţiilor legale menţionate, instanţa de apel a apreciat că, pentru prejudiciul moral suferit de reclamanţi, în calitate de moştenitori de gradul I, după tatăl lor, care este titularul măsurii deportării, alături de bunici, suma de 2.500 euro, pentru fiecare, este echitabilă.
Pentru aceleaşi considerente, privind cuantumul daunelor morale, din perspectiva dispoziţiilor O.U.G. nr. 62/2010, Curtea a considerat că apelul reclamanţilor este nefondat.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Caraş-Severin, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei civile nr. 281/A din 16 septembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
În motivarea criticilor, pârâtul a susţinut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 1 alin. (1) şi (2) şi a art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, modificată şi completată cu O.U.G. nr. 62/2010.
Astfel, s-a invocat faptul că, în speţă, reclamanţii şi familia acestora nu au suferit o condamnare, ci au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, dispusă în temeiul Hotărârii Consiliului de Miniştri din 15 martie 195; prin urmare, nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a primi despăgubiri, pentru prejudicial moral suferit, întrucât nimeni nu poate adăuga la lege.
Recurentul a considerat, de asemenea, că acordarea daunelor morale nu se justifică, întrucât drepturile, prevăzute şi acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice.
În acelaşi sens, s-a susţinut că suma acordată reclamanţilor, reprezentând daune morale, este nejustificată, chiar exorbitantă, în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.
Astfel, prejudiciile morale pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale, specifice naturii prejudiciului. Prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea instanţei de judecată, care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit, cu luarea în considerare a criteriului echităţii.
Intimaţii au formulat întâmpinare, în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, conform următoarelor considerente:
Susţinerea, conform căreia hotărârea recurată ar fi lipsită de temei legal, întrucât a nesocotit dispoziţiile Legii nr. 221/2009, instanţele acordând despăgubiri morale, deşi, în cauză, nu s-a făcut dovada existenţei unei condamnări cu caracter politic, ci doar a unei măsuri administrative, nu poate fi primită.
Aşa cum în mod corect au stabilit instanţele fondului, prin dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, este reglementată posibilitatea acordării daunelor morale nu doar pentru ipoteza în care persoana a suferit condamnări cu caracter politic, ci şi atunci când aceasta a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic.
În acest sens, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, stabilind sfera persoanelor îndreptăţite la asemenea măsuri reparatorii, statuează că este vorba despre „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic”.
Faptul că, la lit. a) din art. 5 alin. (1), se face referire la acordarea despăgubirilor „pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare” nu poate conduce la concluzia susţinută de către recurent, întrucât această dispoziţie trebuie coroborată cu ipoteza normei aflată în alin. (1) şi care are în vedere, în mod egal, situaţia condamnărilor politice şi a măsurilor administrative cu caracter politic.
În consecinţă, constatându-se existenta unei măsuri administrative cu caracter politic, în sensul art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009 (dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu), în mod corect, instanţele fondului au reţinut incidenţa art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, hotărârile pronunţate având astfel temei legal.
În acelaşi sens, sub aspectul îndreptăţirii reclamanţilor, în calitate de descendenţi, de a solicita şi a primi daune morale, se constată că legitimarea acestora este dată de înseşi dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care, circumstanţiind sfera persoanelor cărora li se cuvin asemenea despăgubiri, fac referire nu doar la persoanele care au suferit în mod direct condamnări cu caracter politic, ci şi la persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, şi la descendenţii acestor persoane, până la gradul al II-lea inclusiv.
Astfel, dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 sunt fără echivoc, statuând în mod expres că, după decesul celui care a suferit condamnări cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, soţul sau descendenţii acestuia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei acordarea de daune morale.
Promovând acţiunea, reclamantii s-au prevalat şi au demonstrat calitatea lor de descendenti de gradul I faţă de defunctul B.I., tatăl lor, şi de descendenti de gradul al II-lea faţă de bunicii lor, B.M. şi B.E., de asemenea, supusi măsurii administrative a strămutării în Câmpia B.
Critica, conform căreia acordarea daunelor morale nu se justifică, întrucât drepturile, prevăzute şi acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, Înalta Curte o consideră nefondată.
Astfel, contrar susţinerii recurentului-pârât, nu sunt excluşi de la acordarea despăgubirilor morale, pe temeiul Legii nr. 221/2009, cei care au primit deja o reparaţie, conform Decretului-lege nr. 118/1990, această din urmă situaţie urmând a fi avută în vedere doar la determinarea cuantumului daunelor morale.
În acest sens, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care circumstanţiază sfera de aplicare a actului normativ, poate solicita asemenea despăgubiri „orice persoană care a suferit condamnare cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic”, iar, potrivit art. 5 alin. (11), „la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanţa judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate (…), precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990”.
Din interpretarea raţională a acestui text legal, rezultă că măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 au natura unui criteriu de cuantificare a despăgubirilor, iar nu a unei condiţii de admisibilitate a acţiunii, aşa cum este ea înfăţişată prin criticile recurentului.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, criticile recurentului, nu pot fi, de asemenea, primite, întrucât, în operaţiunea de redimensionare a acestora, instanţa de apel a avut în vedere criteriile la care se face referire în motivele de recurs – suferintele efectiv suportate de membrii familiei reclamantilor, principiul proporţionalităţii şi criteriul echitătii.
În acest sens, instanţa de apel a statuat asupra unei despăgubiri echitabile, rezonabile, cu respectarea principiului proporţionalităţii, dând o satisfacţie justă pretenţiei în dezdăunare morală, reducând daunele morale de la 125.000 euro, cât fuseseră stabilite în primă instanţă, la 2.500 euro, pentru fiecare reclamant.
Astfel, aprecierea în echitate realizată de instanţa de apel, în absenţa unor criterii ferme de cuantificare, păstrează raportul de proporţionalitate între interesul particular şi cel general, asigurând o satisfacţie de natură morală, pentru atingerea adusă unor valori nepatrimoniale, în strânsă legătură cu atributele personalităţii umane.
Pentru considerentele expuse, găsind nefondat ansamblul criticilor invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Caraş – Severin, împotriva deciziei nr. 281/A din 16 septembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Caraş – Severin, împotriva deciziei nr. 281/A din 16 septembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 iulie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5781/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5788/2011. Civil → |
|---|
