ICCJ. Decizia nr. 5813/2011. Civil

Decizii civile ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 5813/2011

Dosar nr. 45838/3/2009

Şedinţa publică din 6 iulie 2011

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 24996/3/CA/2009, reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti a chemat în judecată pe pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună modificarea dispoziţiilor nr. 9415 din 16 ianuarie 2008 şi nr. 9414 din 16 ianuarie 2008 emise de pârât în baza Legii nr. 10/2001.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, urmare a exercitării dreptului de control al aplicării fazei administrative a Legii nr. 10/2001 atribuţie conferită Prefectului de prevederile art. 19 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 340/2004 rep., art. 5 din Titlul II din O.U.G. nr. 184/2002, aprobată, modificată prin Legea nr. 48/2004, cu modificările şi completările ulterioare, pct. 2.2 din Capitolul III „Măsuri instituţionale” din Normele metodologic de aplicare unitară a prevederilor Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. n 250/2007, art. 9 alin. (5) din H.G. nr. 361/2005, cu modificările şi completări ulterioare, precum şi de art. 16 alin. (2) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare şi pct. 16.93 din Normei metodologice de aplicare a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, cu modificările şi completările ulterioare, consideră că actele administrative de putere, anterior menţionate au fost emise cu încălcare prevederilor legale.

Astfel, prin aceste acte administrative s-au soluţionat notificările formulate de numitele R.S. şi R.M., acordându-se beneficiul Legii nr. 10/2001 cu încălcarea prevederilor art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Conform adresei din 28 ianuarie 2002 emisă de SC A. SA, imobilul situat în Str. O. a trecut în proprietatea statului de la R.E., mama lui R.P. (titularul dreptului de proprietate asupra imobilului din Str. O., conform procesului-verbal de C.F.).

Dar, conform certificatelor de moştenitor existente la dosar, R.P. proprietarul imobilului a decedat în anul 1948, moştenitori fiind soţia - R.S. (cu cota de 1/3), mama - R.E.(cu cota de 1/3) şi patru fraţi (R.A., R.H., R.M. şi M.E., ca deţineau împreună cota de 1/3), astfel încât proprietari în momentul preluării erau toţi cei şase moştenitori ai lui R.P.

Ca atare, numita R.M. face dovada de persoană îndreptăţită doar pentru cota de moştenire ce îi revine de pe urma defuncţilor R.A. şi R.M., deoarece prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare „De cotele moştenitorilor legali şi testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la Cap. II profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea restituire”, coroborat cu prevederile art. 4. 4 din H.G. nr. 250/2007 „în toate cazurile, stabilirea calităţii de moştenitor(legal sau testamentar) se face potrivit legii civile române”, sunt aplicabile doar la cota defuncţilor R.A. şi R.M., deoarece cu privire la defuncţii R.H. şi M.E. nu are calitate de moştenitoare, notificatoarea depunând doar certificate de deces ale acestora, nu şi certificate de moştenitor.

Reclamantul a precizat că a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti să clarifice şi neconcordanţa între art. 2 al dispoziţiei din 16 ianuarie 2008, prin care s-a propus corect şi acordarea măsurilor în echivalent pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, cu cota de teren aferentă de 136,01 m.p. (conform contractelor de vânzare-cumpărare) şi propunerea comisiei privind acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, cu cota de teren aferentă de 146,01 m.p.

S-a mai arătat de reclamant că Primarul General al Municipiului Bucureşti a fost rugat să reanalizeze de urgenţă dispoziţiile susmenţionate, prin adresa din 18 mai 2009, însă până la data formulării cererii de chemare în judecată nu a primit nici un răspuns.

Prin sentinţa civilă nr. 2835 din 21 octombrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IX a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, sub nr. 45838/3/2009.

La termenul de judecată din data de 07 aprilie 2010, Tribunalul a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii cererii, invocată din oficiu.

Prin sentinţa civilă nr. 460 din 7 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost admisă excepţia inadmisibilităţii şi respinsă cererea ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele:

„Prin cererea cu care a învestit instanţa, reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti, modificarea dispoziţiei din 16 ianuarie 2008 emisă de pârât în baza Legii nr. 10/2001, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, cu cotele de teren aferente, imposibil de restituit în natură persoanelor îndreptăţite - R.S. şi R.M. Totodată, reclamantul a solicitat modificarea dispoziţiei din 16 ianuarie 2008, prin care s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea numitelor R.S. şi R.M., a imobilului situat în Bucureşti, Str. O., compus din construcţie, cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995.

Tribunalul a constatat că beneficiarii dispoziţiilor atacate, numitele R.S. şi R.M. nu au fost chemate în judecată în calitate de pârâte în cauza de faţă.

Nici după ce reclamantului i s-a pus în vedere de către Tribunal să precizeze cadrul procesual, sub aspectul laturii pasive, fiind citat cu această menţiune pentru termenul din 07 aprilie 2010, acesta nu a înţeles să îi cheme în judecată şi pe beneficiarii dispoziţiei atacate.

În speţă, Tribunalul a apreciat că, întrucât s-a solicitat modificarea (anularea parţială) a unor acte emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti, ai căror beneficiari sunt numitele R.S. şi R.M. chemarea în judecată atât a emitentului, cât şi a beneficiarilor actelor atacate este o necesitate juridică obiectivă, fiind vorba de un caz de coparticipare procesuală obligatorie. Astfel, se impunea soluţionarea unitară a litigiului cu privire la toţi coparticipanţii, printr-o singură hotărâre, nefiind cu putinţă ca actele atacate să fie anulate faţă de o parte (emitentul dispoziţiei) şi să rămână valabile faţă de alta (beneficiarii dispoziţiilor).

Pentru considerentele arătate , văzând şi dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, Tribunalul a admite excepţia inadmisibilităţii cererii respingând cererea formulată de reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General ca inadmisibilă.”

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Prefectul Municipiului Bucureşti, care, după înfăţişarea situaţiei de fapt şi a stadiului procesual, a formulat următoarele critici:

„Instanţa de fond a apreciat în mod eronat că acţiunea introdusă de prefect în exercitarea prerogativelor sale de verificare a legalităţii actelor, este inadmisibilă în condiţiile în care nu a fost chemat în judecată şi beneficiarul actului administrativ atacat.

În prezenta cauză prefectul nu a contestat calitatea de persoană îndreptăţită a beneficiarului actului administrativ atacat, motiv pentru care nu a înţeles să îl cheme în judecată alături de autoritatea publică emitentă, acţiunea prefectului fiind îndreptată împotriva Primarului General al Municipiului Bucureşti, raportat la aspectele de nelegalitate constatate, cu atât mai mult cu cât acesta nu a dat curs solicitării de modificare pe cale administrativă a actului în cauză, în vederea intrării în legalitate.

Acţiunea prefectului are la baza interesul legitim public care vi ordinea de drept, democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libert şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, precum şi realizarea competenţelor autorităţilor publice. Controlul exercitat de prefect se referă exclusiv la elementele de strictă legalitate nu şi de oportunitate, el vizează aşadar toate regulile legislative opozabile autorităţilor locale, precum şi tratatele ori acordurile internaţionale.

Tocmai de aceea acţiunea în anulare introdusă de prefect are la bază nerespectarea unor prevederi legale, în vigoare, la data adoptării actului administrativ de către autoritatea publică emitentă şi nu de către beneficiarul actului administrativ.

Legea este cea care impune condiţiile de valabilitate ale actului administrativ, ce trebuie avute în vedere de către autoritatea emitentă, nicidecum de către beneficiarul actului.

În consecinţă, la introducerea acţiunii de modificare a actelor administrative nu se are în vedere şi chemarea în instanţă a beneficiarului actului întrucât responsabilitatea respectării legii la data adoptării actului revine exclusiv autorităţii publice emitente.

Învederează instanţei faptul că lărgirea cadrului procesual cu privire la părţi şi la obiectul cauzei, conduce la realizarea unei prorogări legale a competenţei şi întrerupe prescripţia dreptului la acţiune. Soluţionarea cererii principale se face doar prin pronunţarea asupra ilegalităţii actului, nicidecum prin analiza vătămării dreptului subiectiv, ce face obiectul cererii incidentale. Rezultă astfel că admiterea acţiunii prefectului nu antrenează automat admiterea cererii incidentale.

Din economia art. 161 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă pe de o parte că instanţa de contencios poate introduce în cauză organismele sociale interesate dar numai la cererea acestora, situaţie ce nu poate fi reţinută în cazul dat, iar pe de altă parte poate pune în discuţie, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a altor subiecte de drept, dar legiuitorul nu instituie obligaţia pentru părţile aflate în litigiu ca în această situaţie să cheme în judecată şi alte subiecte de drept.

Interpretarea logică a tezei 2 a acestui articol duce la concluzia că chemarea în judecată a altor subiecte de drept este un drept al părţilor, de care acestea pot sau nu uza, nicidecum o obligaţie, motiv pentru care respingerea acţiunii ca inadmisibilă nu are suport legal.

Mai mult, a solicitat instanţei să observe că atât instituirea obligativităţii de chemare în judecată a beneficiarului actului administrativ atacat, în calitate de pârât, cât şi intervenţia în interes propriu a acestuia sunt de natură să evite incidenţa dispoziţiilor legale referitoare la procedura administrativă prealabilă şi la termenul de introducere a acţiunii.

De altfel, cazurile în care neefectuarea procedurii prealabile şi sesizarea directă a instanţei de contencios sunt expres prevăzute de Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, situaţie în care nu se încadrează şi cea creată de instanţa de fond prin sentinţa civilă nr. 460 din 07 aprilie 2010, şi care se adaugă la lege.

Apreciază astfel că în prezenta cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare.

În cazul în care persoana se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim de către o autoritate publică, prin emiterea unui act administrativ sau prin refuzul de emitere a acestuia, are posibilitatea să se adreseze personal instanţei de judecată, în condiţiile Legii contenciosului administrativ, motiv pentru care învederează aprecierea eronată a instanţei de judecată potrivit căreia procesul nu se poate desfăşura în contradictoriu doar cu autoritatea administrativă, fiind obligatorie chemarea în judecată, în calitate de pârât a beneficiarului actului atacat.

Raportat la temeiul de drept al acţiunii ce formează obiectul Dosarului nr. 45838/3/2009, apreciază că instanţa de contencios a interpretat total eronat dispoziţiile legale în materie, invocând din oficiu excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei de contencios administrativ şi, pe cale de consecinţă, declinarea competenţei în favoarea secţiei civile.

Totodată, subliniază faptul că în acţiunea introdusă de prefect pe calea contenciosului administrativ nu sunt incidente dispoziţiile art. 26, alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare întrucât:

Potrivit dispoziţiilor art. 123 alin. (5) din Constituţie, republicată „Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept”.

„Prefectul poate ataca direct în faţa instanţei de contencios administrativ actele emise de autorităţile administraţiei publice locale, dacă le consideră nelegale; acţiunea se formulează în termenul prevăzut la art. 11 alin. (1), începe să curgă de la momentul comunicării actului către prefect şi în condiţiile prevăzute de prezenta lege. Acţiunea introdusă de prefect este scutită de timbru”.

Potrivit dispoziţiilor art. 19, alin. (1), litera e) din Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, republicată, prefectul „verifică legalitatea actelor administrative ale consiliului judeţean, ale consiliului sau ale primarului”.

Potrivit art. 50 al Legii nr. 10/2001, republicată, se prevede că „Cererile sau acţiunile în justiţie, precum şi transcrierea sau intabularea titlurilor de proprietate, legate de aplicarea prevederilor prezentei legi şi de bunurile fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru”.

Astfel, textul constituţional reglementează legitimarea procesuală specială a prefectului de a contesta actele autorităţilor publice locale, iar Legea contenciosului administrativ dezvoltă prevederile constituţionale printre care instituţia tutelei administrative, situaţie în care prefectul poate contesta actele tuturor autorităţilor administraţiei publice locale în faţa instanţei de contencios administrativ, dacă le consideră ca fiind emise cu nerespectarea legii.

Solicită admiterea apelului promovat şi respingerea ca nelegală a sentinţei civile nr. 460 din 07 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.”

Prin decizia civilă nr. 209A din 30 septembrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant Prefectul Municipiului Bucureşti.

Analizând lucrările dosarului, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Apelantul este în confuzie în ceea ce priveşte natura sentinţei atacate, aceasta nefiind pronunţata de o instanţa de contencios administrativ, ci de o instanţă civilă, instanţă investită cu soluţionarea cererii după declinarea competenţei de către instanţa de contencios administrativ iniţial sesizată.

În mod corect cererea a fost soluţionată de o instanţă civilă având în vedere că dispoziţiile emise în temeiul Legii nr. 10/2001 au natura specială, în consecinţă, natura conferită de dispoziţiile art. 25 alin. (4) şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ele fiind emise în cadrul unor proceduri administrative, însă având efecte în planul dreptului de proprietate al persoanelor titulare ale drepturilor valorificate prin procedurile administrative reglementate de legea menţionată.

De altfel, I.C.C.J. în decizia nr. 9/2006 pronunţată în recurs în interesul legii, a stabilit că „în măsura în care cel îndreptăţit potrivit Legii nr. 10/2001 dobândeşte ex lege un drept subiectiv civil patrimonial, iar deciziile şi, respectiv, dispoziţiile privind imobilele aflate sub incidenţa acestei legi sunt acte juridice vile, se impune concluzia că asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competenţă procesuală pur civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ.";

Ca atare, toate referirile apelantului la dispoziţiile Legii nr. 554/2004 sunt fără legătură cu prezenta cauză şi cu hotărârea atacată.

Tocmai natura juridică specială şi complexă a acestor dispoziţii impune, citarea în ipoteza atacării unui astfel de act de către un terţ, fie el reprezentant al autorităţii publice sau persoana fizică ce se consideră lezată de emiterea acestuia, pârâţi într-o cerere de anulare totală sau parţială sau de modificare actului, nu doar a emitentului acestuia, ci şi a beneficiarilor acestuia, întrucât măsura anularii are efect direct în ceea ce priveşte drepturile ce le sunt conferite de dispoziţiile atacate, respectiv dreptul de proprietate sau dreptul la măsuri reparatorii în echivalent.

De altfel, susţinerile apelantului în sensul că „prefectul nu a contestat calitatea de persoana îndreptăţită a beneficiarului actului"; nu corespund realităţii, întrucât în cererea de chemare în judecată s-a contestat calitatea de persoana îndreptăţită a numitei R.M. pentru o parte din imobil, susţinându-se că aceasta nu poate solicita şi cotele de moştenire ce ar fi revenit defuncţilor R.H. şi M.E., ci doar pe cele ce ar fi revenit defuncţilor R.A. şi R.M. Ca atare, o eventuală admitere a cererii de chemare în judecată ar avea efecte directe asupra drepturilor cunoscute beneficiarilor dispoziţiilor a căror modificare se solicită.

În consecinţă, instanţa de apel a constatat că în mod corect prima instanţă a reţinut inadmisibilitatea cererii, inadmisibilitate rezultată din crearea unui cadru procesual cu ignorarea coparticipării procesuale pasive impuse de obiectul cererii, coparticipare ce presupune prezenţa în cauză atât a emitentului actului atacat, cât şi a beneficiarului acestuia, beneficiar în patrimoniul căruia ar trebui să se reflecte orice anulare sau modificare a actului. Ca atare, Curtea a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul prefectul municipiului Bucureşti, arătând, în esenţă, următoarele:

Instanţa a interpretat eronat dispoziţiile legale atunci când a apreciat că apelul este nefondat.

Potrivit art. 123 alin. (5) din Constituţie, prefectul poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ un act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal.

În acest sens, se reţine faptul că dispoziţiile de mai sus, care prevăd dreptul prefectului de a ataca în contencios administrativ un act al primarului nu fac distincţie în funcţie de natura actului, dacă acesta este un act de putere sau un act de natură civilă. Atâta timp cât în Constituţie nu există o astfel de distincţie, nici instanţele de judecată nu o pot face.

Indiferent dacă în Legea nr. 10/2001 sau în art. V Titlul 2 al O.U.G. nr. 184/2002 se prevede care sunt modalităţile concrete în care prefectul exercită dreptul de control, dreptul prefectului de a ataca un act juridic emis de primar în faţa instanţei de contencios este prevăzut de Constituţie, normă superioară oricărei alte norme de drept intern.

În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a VII-a contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 3750 din 04 octombrie 2007 cu ocazia controlului legalităţii dispoziţiilor art. 21.6 din H.G. nr. 250/2007.

În prezenta cauză, prefectul nu a înţeles să cheme în judecată beneficiarul actului administrativ atacat alături de autoritatea publică emitentă, întrucât acţiunea prefectului Municipiului Bucureşti este îndreptată împotriva Primarului General al Municipiului Bucureşti, raportat la aspectele de nelegalitate constatate, culpa fiind exclusiv a entităţii învestite cu soluţionarea notificării.

Prefectul a solicitat instanţei anularea celor două acte administrative menţionate anterior, acţiunea fiind îndreptată împotriva Primarului General al Municipiului Bucureşti, raportat la aspectele de nelegalitate constatate: încălcarea prevederilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, coroborate cu prevederile pct. 4.1 din H.G. nr. 250/2007 „La art. 4 alin. (1) din lege, în cazul în care restituirea aceluiaşi imobil este cerută de mai multe persoane îndreptăţite, care invocă un titlu de proprietate ce atestă existenţa unei coproprietăţi la data preluării abuzive, se va emite o decizie de restituire în care se vor consemna cotele ideale prevăzute în titlul de proprietate invocat. În cazul în care numai o parte din foştii proprietari au solicitat restituirea pe calea legii, decizia de restituire se va limita numai la cotele ideale cuvenite acestora. Ulterior emiterii deciziei de restituire, coproprietarii pot ieşi din indiviziune pe calea dreptului comun.”

Deşi proprietarul imobilului notificat - situat în Bucureşti, str. O., a fost domnul R.P., conform procesului verbal de C.F., la data exproprierii - Decretul nr. 92/1950 - imobilul era deţinut în coproprietate de moştenitorii domnului R.P., fiind aplicabile prevederile art. 4 alin. (1) şi (2) şi nu prevederile art. 4 alin. (4) ale Legii nr. 10/2001, republicată, notificatoarele nefăcând dovada calităţii de moştenitor cu privire la cotele defuncţilor R.H. şi M.E., fiind depuse doar certificatele de deces ale acestora.

De asemenea, prin adresa din 18 mai 2009, Primarul General al Municipiului Bucureşti a fost înştiinţat şi asupra faptului că pe rolul instanţelor judecătoreşti există procese pe rol cu privire la anularea contractelor de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, procese care continuă şi în prezent pe rolul instanţelor judecătoreşti şi care privesc apartamentele pentru care au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent prin dispoziţia din 16 ianuarie 2008 (Dosar nr. 2892/300/2008- dosar în care instanţa a recunoscut calitatea de moştenitoare ale d-lui R.P., a doamnelor D.V. şi Y.A.C., nr. 2893/300/2008 - se află în recurs, după ce instanţa a obligat cumpărătorii apartamentului pe Legea nr. 112/1995 să lase în deplină proprietate şi posesie ap. situat în str. O., ce face obiectul dispoziţiei din 16 ianuarie 2008, toate pe rolul Judecătoriei sectorului 2.

Cu toate acestea, având în vedere situaţia ce rezultă din dosarele mai sus menţionate, precum şi practica judiciară, Prefectul Municipiului Bucureşti înţelege să cheme în judecată, dacă va fi admis prezentul recurs, în calitate de pârâţi şi beneficiarii actului atacat.

Decizia civilă recurată este nelegală şi în ceea ce priveşte aprecierea instanţei că toate referirile apelantului la dispoziţiile Legii nr. 554/2004 sunt fără legătură cu cauza şi cu hotărârea atacată, invocând decizia nr. 9/2006 a I.C.C.J., care se referă doar la instanţa competentă de a soluţiona cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate de a emite o dispoziţie motivată.

Învederează instanţei următoarele aspecte cu privire la controlul de legalitate efectuat de prefect: este obligatoriu, în condiţiile Legii contenciosului administrativ cu nr. 544/2004, cu modificările şi completările ulterioare, asupra dispoziţiilor emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti în baza Legii nr. 10/2001, conţinând propuneri de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, comunicate în vederea avizării de legalitate în baza O.U.G. nr. 81/2007 şi în condiţiile H.G. nr. 1095/2005, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Titlului VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare.

Conform prevederilor art. 16.92 din Titlului VII din Legea nr. 247/2005, ";dispoziţiile primarilor unităţilor administrativ-teritoriale sau a preşedinţilor consiliilor judeţene, prevăzute la pct. 16.7, se centralizează pe judeţe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către S.C.C.S.D., ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.

La dosarul de despăgubire se va anexa, ca urmare a controlului de legalitate asupra dispoziţiei primarului unităţii administrativ-teritoriale sau a preşedintelui consiliului judeţean, exercitat în temeiul Legii nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, cu modificările şi completările ulterioare, referatul conţinând avizul de legalitate al instituţiei prefectului, întocmit după urmarea procedurilor prevăzute de lege.

În cazul în care, în urma exercitării controlului de legalitate de către prefect, se apreciază că dispoziţia emisă este ilegală, aceasta va fi contestată pe calea contenciosului administrativ, în conformitate cu prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, caz în care procedura de transmitere a dosarului de despăgubire către S.C.C. se suspendă până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti.”

Astfel, aşa cum statuează şi practica judiciară, natura juridică a dispoziţiei emisă de primar este aceea a unui act juridic civil, competenţa instanţei de contencios administrativ rezultând din dispoziţiile constituţionale, act juridic cu forţă superioară şi, aşa cum s-a motivat, dispoziţiile constituţionale nu fac distincţie în funcţie de natura actului, dacă acesta este un act de putere sau un act de natură civilă. Atâta timp cât în Constituţie nu există o astfel de distincţie, nici instanţele de judecată nu o pot face.

Având în vedere cele de mai sus, precum şi faptul că întârzierea acordării despăgubirilor stabilite în baza Legii nr. 10/2001, republicată, în condiţiile în care instituţia noastră nu acordă avizul de nelegalitate privind dispoziţia de mai sus, pe care o consideră nelegală, ar putea conduce la condamnarea statului român în cazul a numeroase litigii având ca obiect apărarea dreptului de proprietate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, solicită instanţei admiterea recursului promovat, casarea deciziei civile nr. 209.A din 30 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX- a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în Dosarul nr. 45838/3/2009 şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

În drept recurentul îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 299 şi următoarele din C. proc. civ., precum şi pe celelalte dispoziţii legale la care a făcut referire în cuprinsul prezentului recurs.

Recursul este fondat.

Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art. 123 alin. (5) din Constituţia României, art. 3 şi 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, coroborate cu prevederile art. 19 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului.

Încălcând principiul disponibilităţii părţilor care guvernează procesul civil, atât tribunalul, cât şi Curtea de Apel şi-au bazat soluţia pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Conform art. 123 alin. (5) din Constituţia României, prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al consilierului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul emis de aceştia ca fiind ilegal.

În acelaşi sens, prin prevederile art. 3 din Legea nr. 554/2004 s-a stabilit că prefectul poate ataca direct în faţa instanţei de contencios administrativ actele emise de autorităţile administraţiei publice locale dacă le consideră nelegale , iar potrivit art. 19 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 340/2004, printre alte atribuţii, prefectului îi revine şi aceea de a verifica legalitatea actelor administrative ale consiliului judeţean, ale consiliului local sau ale primarului.

Pe de altă parte, prin O.U.G. nr. 81/2007, Titlul I pentru modificarea şi completarea Titlului VII al Legii nr. 247/2005, la art. 16 al acestei legi a fost introdus alin. (21) care stabileşte în sarcina prefectului obligaţia emiterii avizului de legalitate pentru dispoziţiile administraţiei publice locale.

Din coroborarea acestor prevederi legale rezultă atât interesul prefectului în promovarea acţiunii, dar şi caracterul de contencios administrativ al litigiului purtat între cele două autorităţi administrative.

În atare situaţie, instanţele nu numai că au schimbat temeiul juridic al acţiunii, dar au apreciat greşit faptul că litigiul este de natură civilă.

În consecinţă, Înalta Curte, conform art. 313 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul Prefectul municipiului Bucureşti, va casa decizia, va admite apelul formulat de reclamant împotriva sentinţei nr. 460 din 07 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, va anula hotărârea respectivă şi va trimite cauza spre competentă soluţionare, în primă instanţă, la acelaşi tribunal — secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de reclamantul Prefectul municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 209 / A din 30 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Casează decizia.

Admite apelul formulat de reclamant împotriva sentinţei nr. 460 din 07 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Anulează hotărârea respectivă şi trimite cauza spre competentă soluţionare, în primă instanţă, la acelaşi Tribunal, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 06 iulie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 5810/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond  ICCJ. Decizia nr. 5816/2011. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5813/2011. Civil