ICCJ. Decizia nr. 6320/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6320/2011
Dosar nr. 43076/3/2008
Şedinţa publică din 22 septembrie 2011
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 13 noiembrie 2008, reclamanta P.M.M. a chemat în judecată Primăria Municipiului Bucureşti şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună, în principal, restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. Turnu Măgurele şi, în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc.
Prin cererea depusă în şedinţa publică din data de 11 decembrie 2008, reclamanta şi-a precizat acţiunea, arătând că înţelege să-şi formuleze pretenţiile şi în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Prin cererea depusă prin serviciul registratură la data de 04 februarie 2009, reclamanta şi-a precizat temeiul de drept al acţiunii, ca fiind dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 571 din 16 aprilie 2009 Tribunalul Bucureşti Secţia a IV-a Civilă a respins acţiunea precizată ca inadmisibilă.
Pentru a se pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că în cauză devin aplicabile dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care atrag inadmisibilitatea formulării unei acţiuni întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a formulat apel reclamanta P.M.M., iar prin decizia civilă nr. 422/A din 14 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV- a civilă a admis apelul declarat, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.
Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente:
Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Justiţie în Secţiile Unite nu exclude posibilitatea formulării acţiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că, deşi Legea nr. 10/2001 oferă părţilor interesate atât accesul la o procedura administrativă, cât şi, ulterior, dacă este necesar, accesul la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că refuzul accesului la instanţă pe calea dreptului comun poate fi acceptată numai în cazul în care calea oferită de legea specială este efectivă.
Instanţa se apel a reţinut incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, a dispoziţiilor art. 11 şi 20 din Constituţie şi a concluzionat că tribunalul a soluţionat în mod greşit cauza pe cale de excepţie, fără a intra în cercetarea fondului, situaţie în care devin aplicabile dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs Statul Roman reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General.
1. Prin recursul declarat, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Instanţa de apel nu a avut în vedere la pronunţarea hotărârii atacate prima ipoteză reţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2009 pronunţată în recursul în interesul legii şi care, potrivit art. 329 C. proc. civ. este obligatorie pentru instanţe.
Prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenţiei europene a drepturilor omului.
Persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat deja procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acţiuni în revendicare, având în vedere regula „electa una via” şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O.
Faptul că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), asigurându-se astfel o jurisdicţie deplină.
Printr-o jurisprudenţă unificată prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În consecinţă, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
2. Prin recursul declarat, Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General face referiri la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi redă o parte din considerentele deciziei nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Se mai arată că, în cea ce priveşte capătul de cerere prin care se solicită măsuri reparatorii prin echivalent, reclamanta are obligaţia să depună dovezi, prin care să probeze că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului.
Recursul este întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
1. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte reţine următoarele:
Este adevărat că prin sentinţa civilă nr. 571 din 16 aprilie 2009, hotărâre care face obiectul apelului soluţionat prin decizia recurată, Tribunalul Bucureşti Secţia a IV-a Civilă a respins acţiunea, astfel cum a fost precizată de reclamantă, ca inadmisibilă.
Înalta Curte constată însă că, deşi în dispozitivul acestei sentinţe, prima instanţă a menţionat admiterea excepţiei inadmisibilităţii şi respingerea, ca inadmisibilă, a cererii formulate, prin considerentele hotărârii, tribunalul a expus argumente care susţin o dezlegare a fondului pretenţiilor deduse judecăţii.
Astfel, prima instanţă a arătat motivele pentru care, în opinia sa, imobilul în litigiu este supus regimului juridic reglementat de Legea nr. 10/2001 şi considerentele în temeiul cărora a apreciat că, în lipsa parcurgerii procedurii administrative prevăzută de acest act normativ, deşi dreptul de proprietate al reclamantei nu s-a stins, el nu mai poate fi valorificat în justiţie prin promovarea unei acţiuni în revendicare în condiţiile dreptului comun.
În aceste condiţii, faţă de modul în care dispozitivul sentinţei apelate a fost explicitat prin considerentele hotărârii, nu se poate susţine că prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului litigiului, pentru a fi aplicabile prevederile art. 297 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte incidenţa în cauză a deciziei în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte reţine următoarele:
În soluţionarea recursului în interesului legii finalizată prin pronunţarea deciziei menţionate, Înalta Curte a analizat atât problema raportul dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială şi Codul Civil, ca lege generală, cât şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului.
În ceea ce priveşte prima problemă şi anume aceea a existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil, s -a concluzionat că opinia unor instanţe, în sensul că o astfel de opţiune există pentru că nu este exclusă şi că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat în termenul legal o atare procedură ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., este greşită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
S-a reţinut în decizia pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Totodată, s-a argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.
Este necontestat în cauză că reclamanta nu a urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru redobândirea imobilului aflat în proprietatea statului, ci a sesizat direct instanţele de judecată cu o acţiune în revendicare fundamentată pe dispoziţiile dreptului comun.
Reclamanta nu se află în situaţia menţionată în considerentele deciziei în interesul legii în care, din motive obiective, nu a putut să utilizeze această procedura specială în termenele legale reglementate de Legea nr. 10/2001, în cauză nefăcându-se susţineri sau probe în acest sens.
Este adevărat că prin decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a analizat şi ipoteza în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Însă, pentru această dezlegare, în analiza recursului în interesul legi cu care a fost sesizată şi în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terţ dobânditor, ambele părţi prevalându-se de existenţa unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
În cauză însă, astfel de susţineri nu s-au făcut şi pe cale de consecinţă, această ipoteză avută în vedere de instanţa supremă în pronunţarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008, nu a fost analizată în cauză de tribunal, în primă instanţă.
Or, curtea de apel, în controlul de legalitate exercitat, s-a raportat exclusiv cea de-a doua problemă dezlegată prin decizia în interesul legii, deşi în cauză nu există premisele avute în vedere de instanţa supremă. În mod nelegal, a fost ignorată dezlegarea dată primei probleme prin decizia în recursul legii menţionată, deşi ipoteza avută în vedere în soluţionarea acestei chestiuni – şi anume aceea în care imobilul a cărui restituire se cere nu a fost înstrăinat, aflându-se încă în posesia unităţii deţinătoare – se regăseşte în cauza de faţă.
Prin urmare, apreciind că tribunalul a analizat fondul litigiului, că în această analiză a avut în vedere o dezlegare dată printr-o decizie în interesul legii aplicabilă regimului juridic al imobilului în litigiu, şi că această dezlegare a fost ignorată de instanţa de apel, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi curţi de apel.
2. Recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General va fi constata nul pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 3021 C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.
Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Simplele referiri făcute de recurent la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi reproducerea unei părţi a considerentelor deciziei nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu îndeplinesc exigenţele legale menţionate.
În ceea ce priveşte susţinerile în sensul că pentru capătul de cerere prin care se solicită măsuri reparatorii prin echivalent, reclamanta are obligaţia să depună dovezi, prin care să probeze că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului, conform art. 5 din Legea 10/2001, Înalta Curte constată că acestea nu se pot constitui în critici de nelegalitate ale deciziei recurate întrucât hotărârea instanţei de apel nu a cuprins dezlegări în acest sens.
Cât timp instanţa de apel nu şi-a întemeiat decizia pronunţată pe dispoziţiile legale invocate prin motivele de recurs, criticile formulate în acest sens de recurent nu investesc în mod legal instanţa de recurs cu analiza lor.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 302-303 C. proc. civ. şi 306 C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 422/A din 14 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi curţi de apel.
Constată nul recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6318/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6289/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
