ICCJ. Decizia nr. 6327/2011. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6327/2011
Dosar nr. 11255/118/2009
Şedinţa publică din 22 septembrie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 11255/118/2009 reclamantul M.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în baza probelor administrate, să oblige pârâtul la acordarea despăgubirilor în cuantum de 100.000 lei, reprezentând prejudiciul moral suferit de defuncta M.O., mama sa, în urma măsurilor administrative cu caracter politic luate de organele fostei miliţii sau securităţi, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.
Prin sentinţa civilă nr. 370 din 25 februarie 2010, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea principală şi cererea conexă, formulate de reclamantul M.C. A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să acorde reclamantului 12.000 euro cu titlu de despăgubiri morale, în calitate de succesor de gradul I al părinţilor care au fost victime ale măsurii dislocării şi fixării domiciliului obligatoriu.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că părinţii reclamantului, M.O. şi M.M., au fost dislocaţi la data de 18 iunie 1951 prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 din comuna Săcălaz, judeţul Timiş, în comuna Zagna-Vădeni, judeţul Brăila, iar prin decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955 li s-au ridicat restricţiile domiciliare la data de 30 august 1955.
Măsura administrativă a fost aptă să aducă atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale celor doi autori ai reclamantului, să le lezeze demnitatea, onoarea şi libertatea individuală şi să producă consecinţe negative în planul vieţii lor private şi profesionale. În această situaţie, reclamantul, în calitate de fiu, este îndreptăţit să primească câte 6.000 de euro, în echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale, după fiecare părinte, conform art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Curtea de Apel Constanţa - Secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 247 din 20 octombrie 2010, a respins apelul reclamantului M.C. şi a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâtul la echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 2.000 euro, cu titlu de daune morale, către reclamant. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea a reţinut următoarele:
Prima instanţă a reţinut în mod judicios şi este necontestat de pârâtul Statul Român faptul că părinţii reclamantului, M.O. şi M.M., au fost victimele unei măsuri administrative cu caracter politic dispusă de organele fostei miliţii, având ca obiect dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Zagna-Vădeni, în perioada 1951-1955.
Susţinerea apelantului pârât Statul Român, în sensul că acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorii reclamantului care au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, este o măsură subsidiară în raport de despăgubirile acordate în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 este nefondată, în raport de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Conform acestor dispoziţii legale, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acestuia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului nr. 118/1990”.
Prin urmare, acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu exclude şi acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare politică sau în calitate de victimă a unei măsuri administrative cu caracter politic, ci trebuie avută în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate în temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Caracterul inestimabil al prejudiciului moral nu poate suprima protecţia victimei, despăgubirea acordată acesteia neconstituind atât un echivalent cât şi o satisfacţie de substituţie. A admite că nu se pot acorda despăgubiri băneşti pentru repararea prejudiciului moral suferit de autorii reclamantului, deoarece nu există criterii precise, matematice pentru determinarea cuantumului lor, înseamnă a subordona chestiunea de principiu a dreptului victimei la reparaţii, unei chestiuni privitoare la probaţiune, natura nepatrimonială a prejudiciului fiind în favoarea persoanei responsabile de săvârşirea faptelor, abuzive şi în defavoarea persoanei lezate.
În raport de aceste considerente s-au reţinut a fi nefondate criticile pârâtului Statul Român.
Despăgubirea bănească acordată pentru repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să reflecte însă o concordanţă valorică exactă între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărei reparare este destinat să contribuie.
Recunoaşterea prin lege a posibilităţii de acordare a unei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin îngrădirea libertăţii de circulaţie a reclamantei, prin dislocarea ei din oraşul în care a trăit şi plasarea într-un mediu ostil, total necunoscut şi dificultatea cuantificării ori de câte ori este vorba de suferinţe de ordin moral nu trebuie interpretate în sensul obţinerii unor sume de bani exorbitante fără corespondent în raport de ceea ce trebuie să însemne prejudiciul moral, cum este suma de 100.000 de lei pretinsă de reclamant prin acţiune.
De principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept finalitate, nu atât de a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Prejudiciul moral care rezultă din lezarea unui drept sau a unui interes patrimonial ţine de persoana reclamantului, de consecinţele negative suferite, de importanţa valorilor morale, legate şi de intensitatea cu care au fost percepute de către acesta.
În acelaşi timp instanţa reţine că prin prevederile legii reparatorii legiuitorul a urmărit, în primul rând, să acorde o despăgubire morală persoanelor care au suferit condamnări ca urmare a opoziţiei lor făţişe faţă de regimul totalitar, dar şi acelora care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic şi apoi, având în vedere că mulţi dintre cei care au fost supuşi abuzurilor regimului totalitar nu mai sunt în viaţă la data aplicării reparaţiunii, acest drept nepatrimonial să se transfere succesoral soţiei ori descendenţilor persoanelor respective. Prin urmare, din interpretarea legii - art. 5 alin. (1) lit. a), astfel cum a fost modificată prin art. I din O.U.G. nr. 62/2010 - rezultă că despăgubirile se raportează strict la situaţia persoanei care a suferit condamnarea politică ori măsura administrativă cu caracter politic, iar nu la privaţiunile pe care le-au suferit în general, în perioada regimului totalitar, familiile persoanelor respective.
De reţinut că prin Legea nr. 221/2009 - astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010 - legiuitorul a stabilit limite maxime ale daunelor morale ce pot fi acordate persoanelor ce au făcut obiectul condamnărilor politice sau măsurilor administrative cu caracter politic, cât şi criterii de cuantificare a acestor daune, în limitele stabilite de lege.
La aprecierea cuantumului despăgubirilor, instanţa de apel a avut în vedere că reclamantul este descendent de gradul I (fiu) al persoanelor care au fost supuse măsurii administrative cu caracter politic, suma maximă prevăzută de lege pentru această categorie fiind de 5.000 de euro. Mai mult, se reţine că măsura dislocării şi stabilirii domiciliului forţat, deşi a produs suferinţe autorilor reclamantului, a fost mai puţin gravă decât condamnarea la închisoare politică. Acest aspect a fost avut în vedere la cuantificarea prejudiciului în cadrul limitelor maxime de 5.000 de euro impuse de legiuitor atât pentru descendenţii persoanelor care au suferit condamnări la închisoare, cât şi pentru descendenţii celor ce au fost supuşi unor măsuri cu caracter administrativ, în speţă, stabilirea domiciliului forţat într-o altă localitate decât cea de domiciliu, timp de 4 ani.
De asemenea, s-a reţinut că mama reclamantului, M.O., a beneficiat în perioada 1990-2006 de măsurile reparatorii reglementate de Decretul-lege nr. 118/1990, constând în acordarea unei pensii lunare de 822 lei, asistenţă medicală gratuită, medicamente gratuite conform Hotărârii nr. 1956/1991 emisă de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-lege nr. 118/1990 (fila 9 dosar fond). Şi tatăl reclamantului, M.M., a beneficiat de aceleaşi drepturi în perioada 1990-2003 conform Hotărârii nr. 1420/1991(fila 8 dosar fond conexat).
În raport de toate aceste elemente, Curtea a reţinut că o despăgubire ce reprezintă echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 2.000 de euro (câte 1.000 de euro după fiecare autor) constituie o reparaţie echitabilă şi suficientă, în acord şi cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010.
Referitor la critica reclamantului ce vizează pronunţarea instanţei de fond asupra a ceea ce nu s-a cerut, Curtea a reţinut că aceasta este nefondată. Tribunalul Constanţa s-a pronunţat în limitele învestirii, cu privire la dreptul reclamantului de a primi despăgubiri în calitate de succesor al unor persoane ce au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, iar raportarea la moneda euro s-a făcut în raport cu dispoziţiile legale, ce fac trimitere la această valută, despăgubirea urmând a fi plătită aşa cum a solicitat reclamantul, în echivalent în lei la data plăţii efective.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Statul Român prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa.
Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esenţă, următoarele aspecte:
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
De asemenea, prin deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Faţă de cele menţionate şi în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile constatate neconstituţionale, respectiv prevederile art. I şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 şi art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, în prezent, nemaiexistând temei legal pentru solicitarea şi acordarea de despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat pentru considerentele ce succed:
Critica vizând declararea neconstituţională a prevederilor art. I şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 şi art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, se circumscrie sferei de aplicabilitate a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă este nefondată.
Astfel, art. 147 alin. (4) din Constituţia României prevede caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, precum şi că efectele acestora se produc numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut. Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii legii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, decizia instanţei de apel, pronunţată la data de 20 octombrie 2010, ce are caracter definitiv şi executoriu, prin care i s-a recunoscut intimatului-reclamant M.C. dreptul la daune morale în cuantum de 2000 euro, este anterioară deciziilor Curţii Constituţionale invocate, care au fost publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, dată de la care au devenit obligatorii pentru instanţele judecătoreşti.
În acest sens este şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că, urmare deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsuri administrative cu caracter politic şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul pârâtului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Constanţa împotriva deciziei nr. 247 din 20 octombrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa - Secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6341/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6329/2011. Civil → |
|---|
