ICCJ. Decizia nr. 6485/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6485/2011
Dosar nr. 775/108/2010
Şedinţa publică din 27 septembrie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
La data de 9 februarie 1010 reclamantul S.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri în cuantum de 400.000 euro, cu titlu de daune morale pentru dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 31 decembrie 1959, în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Arad, secţia civilă, prin sentinţa nr. 274 din 14 aprilie 2010 a admis în parte acţiunea reclamantului S.D., a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 7000 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral şi a respins restul pretenţiilor reclamantului.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut, ca situaţie de fapt, că în baza Deciziei M.A.I. nr. 2001/1951 reclamantul născut la 31 iulie 1941 în Comorâşte, judeţul Caraş Severin a fost dislocat la data de 16 iunie 1951 din Oraviţa, judeţul Caraş Severin în comuna Făget, judeţul Timiş, măsura încetând la data de 31 decembrie 1959, în baza Ordinului M.A.I. nr. 113650/1960.
Prima instanţă a apreciat că sunt incidente dispoz. art. 3 lit. a) din Legea nr. 221/2009, respectiv că măsura luată faţă de reclamant constituie o măsură administrativă cu caracter politic ce dă dreptul acestuia să beneficieze de despăgubiri morale.
Cuantumul acestei despăgubiri a fost stabilit de tribunal la suma de 7000 euro, considerându-se că acesta reprezintă o despăgubire echitabilă în raport de durata măsurii şi de faptul că reclamantul a beneficiat şi de indemnizaţia acordată în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
Împotriva acestei decizii au declarat apel atât reclamantul S.D., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamantul a criticat, în esenţă, hotărârea tribunalului din perspectiva cuantumul despăgubirilor acordate, care se impune a fi majorat.
Pârâtul a criticat hotărârea primei instanţe susţinând, că reclamantul nu poate intra în categoria beneficiarilor Legii nr. 221/2009, regimul reparator al acestei legi neputându-se aplica persoanelor strămutate sau deportate. Pe de altă parte, pârâtul a susţinut că instanţa de fond a stabilit un cuantum disproporţionat şi nerezonabil al daunelor morale, raportat la întinderea prejudiciului real suferit şi că o astfel de pretenţie nu trebuie să reprezinte un izvor de îmbogăţire fără justă cauză.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 367/ A din 18 octombrie 2010 a respins apelul declarat de reclamantul S.D., a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a schimbat, în parte, sentinţa apelată şi a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 3500 euro sau echivalentul în lei la data plăţii efective, potrivit cursului Bnr. Pentru a hotărî astfel, Curtea a constatat că strămutarea într-o altă localitate decât cea de domiciliu, fără nicio justificare, intră în categoria măsurilor administrative, cu un vădit caracter politic, asimilate de lege condamnărilor cu caracter politic, reclamantul putând fi, deci, beneficiar al Legii nr. 221/2009.
Curtea a reţinut că acest beneficiu nu este înlăturat de faptul că reclamantul a cules şi culege o indemnizaţie stabilită în baza Decretului-lege nr. 118/1990 pentru cei peste 8 ani de strămutare.
Apelul pârâtului a fost găsit întemeiat în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate.
Astfel, Curtea a reţinut că acesta este disproporţionat şi nerezonabil raportat la întinderea prejudiciului real suferit iar o astfel de pretenţie nu trebuie să reprezinte un caz de izvor de îmbogăţire fără justă cauză.
Pentru considerentele avute în vedere la micşorarea cuantumului despăgubirilor, apelul reclamantului care viza majorarea acestui cuantum a fost respins.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.
Critica formulată de reclamantul S.D. s-a axat, în principal, pe ideea că instanţa de apel a făcut o aplicare restrictivă a principiului echităţii stabilit atât în jurisprudenţa naţională cât şi în practica CEDO, diminuând cuantumul despăgubirilor acordate fără a ţine cont de criteriile legale de evaluare, respectiv consecinţele pe care măsura strămutării pe o perioadă mai mare de 8 ani le-a produs asupra persoanei sale, atât în plan material cât şi moral.
Pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P Arad a criticat Decizia pentru următoarele motive:
Raportat la deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi 1354/2010, conform cărora nu se pot acorda despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a din Legea nr. 221/2009 acţiunea reclamantului nu este întemeiată.
Cea de a doua critică vizează faptul că reclamantul nu a dovedit prejudiciile suferite şi nu a depus Decizia nr. 200/1951 a MAI de unde să rezulte în concret persoanele cărora li s-a aplicat această măsură administrativă.
Se critică şi faptul că instanţa de apel nu stabilit exact cuantumul beneficiilor în condiţiile Decretului Lege nr. 118/1990, pentru a se putea ţine cont de ele la momentul stabilirii cuantumului despăgubirilor în baza Legii nr. 221/2009. Totodată, instanţa nu a avut în vedere că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului şi până în prezent, astfel încât s-a produs o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului.
Critica pârâtului referitoare la incidenţa în speţă a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354/2010 şi 1358/2010 nu este fondată.
Astfel, persoanele care întrunesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile şi examinării circumstanţelor particulare ale cazului lor, de către instanţele interne.
De asemenea, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile şi previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
În plus, dreptul la despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerinţele legii în discuţie era recunoscut printr-o jurisprudenţă previzibilă a instanţelor interne pronunţată până la acea dată.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, de la data publicării în M. Of., devine general obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a privării de proprietate, impus de C.E.D.O., deoarece noţiunea de „lege", proprie Convenţiei, nu trebuie privită în accepţiunea ei formală, şi anume de norme juridice cuprinse în actele normative adoptate de Parlament.
În sensul Convenţiei, legea reprezintă orice normă obligatorie şi generală, oricare i-ar fi izvorul formal.
Prin soluţia adoptată în ceea ce priveşte admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 se suprimă, fără îndoială, dreptul destinatarilor legii la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceştia în perioada regimului politic trecut.
Până în prezent, nu s-a intervenit în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispoziţiile constituţionale, în sensul celor reţinute prin Decizia în discuţie, astfel încât textul de lege menţionat nu mai produce efecte juridice.
Pentru cei care însă, ca şi reclamantul, sunt beneficiarii unei hotărâri definitive prin care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, deci, ai unei valori patrimoniale protejate de art. 1 din Primul Protocol, aplicarea deciziei în recurs, cu consecinţa previzibilă a respingerii acţiunii, ar conduce la o privare de proprietate înţeleasă în sens larg, respectiv la privarea persoanei îndreptăţite de despăgubirile acordate de instanţă, în urma verificării îndeplinirii cerinţelor legale.
Cum privarea de despăgubiri este totală, ea afectează însăşi „substanţa" dreptului la despăgubiri, deoarece despăgubirile au dispărut din patrimoniul beneficiarului, aceasta fără să se acorde nicio compensaţie în schimb sau, cel puţin, să se prevadă, pentru viitor, şansa obţinerii unei oarecare reparaţii.
Ca atare, nu există „indemnizarea corespunzătoare" a titularului dreptului.
În concluzie, aplicând, în recurs, Decizia Curţii Constituţionale, faţă de o persoană căreia i s-a recunoscut, în mod definitiv, dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, cu consecinţa finală a respingerii acţiunii reclamantului, ar conduce la o privare de bun, fără plata unui contraechivalent, ceea ce, în final, ar reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol.
În acest context al analizei, aplicarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu se poate realiza în recurs pentru motivul incompatibilităţii cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta deoarece, potrivit art. 376 alin. (1) C. proc. civ., o hotărâre judecătorească definitivă constituie titlu executoriu, dând naştere unei „valori patrimoniale" în sensul Convenţiei, ce intră în sfera de protecţie a art. 1 din Protocolul nr. 1, iar punerea în executare a hotărârii dă dreptul părţii câştigătoare de a se bucura în mod efectiv de „bun".
Or, reclamantul este titularul unui „bun" în sensul Convenţiei, devreme ce este în posesia unei hotărâri judecătoreşti definitive de recunoaştere a dreptului pretins. Este vorba despre Decizia din apel, supusă recursului, prin care a fost confirmată sentinţa fondului de recunoaştere, pe temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, a dreptului reclamantului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic la care a fost supus în perioada comunistă.
Pentru aceleaşi considerente nu îşi poate produce efectele în recurs nici Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010 publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010.
Cât priveşte critica pârâtului referitoare la modul de apreciere a probelor, întrucât este o chestiune de fapt, care pune în discuţie temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate, nu poate fi primită.
Analizând recursurile în raport de critica comună formulată privind redimensionarea cuantumului despăgubirilor datorate reclamantului prin raportare la criteriile legale de cuantificare aplicabile în materie, Înalta Curte reţine următoarele:
Repararea materială a daunelor morale este justificată juridic atât la nivel de principiu, de prevederile art. 998-999 C. civ care folosesc termenul de prejudiciu, fără a distinge între cel material şi cel moral, cât şi de unele dispoziţii legale speciale ale Legii nr. 221/2009 care, prin art. 5 alin. (1) lit. a), reglementează în mod expres dreptul persoanelor care intră în sfera de reglementare a legii de a solicita „obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit".
Este indiscutabil în cauză, fiind stabilit prin probele administrate şi care, faţă de prevederile art. 304 C. proc. civ., nu mai pot fi reevaluate în faza de judecată a recursului, că „urmare a instaurării regimului comunist, reclamantul a fost strămutat împreună cu familia din localitatea de baştină în comuna Făget, judeţul Timiş, suferind de foame, frig şi multe alte restricţii care şi-au pus amprenta asupra sănătăţii şi dezvoltării sale.
Nu poate fi contestat în cauză că, prin măsura dispusă în vechiul regim reclamantului i-au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul său la repararea prejudiciului produs de aceasta fiind incontestabil.
Este adevărat că în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Însă, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilităţi de stabilire a unei corespondenţe exacte între cuantumul acestei despăgubiri şi gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare.
Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează şi pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.
Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească dacă şi în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.
Pe de altă parte, cuantumul despăgubirilor acordate trebuie să respecte principiul proporţionalităţii între suma acordată cu acest titlu, durata şi intensitatea prejudiciului încercat, pentru a nu se transforma într-o sursă de îmbogăţire pentru reclamant.
De altfel, Legea nr. 221/2009 face referiri, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, la durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de şi condamnare şi consecinţele negative produse pe plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii acordate deja în baza Decretului-lege nr. 118/190. Aceleaşi criterii urmează a fi avute în vedere, pentru identitate de raţiune, şi în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.
În verificarea legalităţii deciziei recurate, prin aplicarea criteriilor de evaluare a daunelor acordate în raport de dovezile administrate în cauză, Înalta Curte urmează a avea în vedere împrejurarea că reclamantul a suferit direct consecinţele măsurii administrative cu caracter politic pe o perioadă mai mare de 8 ani, umilinţele prin care a trecut când era copil, îngrădirea accesului la o copilărie normală şi o educaţie mai bună, consecinţele asupra evoluţiei sale educaţionale şi profesionale, măsura administrativă având influenţe ulterioare asupra întregii sale vieţi.
Este incontestabil că aceste împrejurări au produs consecinţe în viaţa reclamantului pe plan psihic, social şi profesional, lezând valori nepatrimoniale ce ţin de demnitate, de onoare, influenţându-i relaţiile sociale şi determinând în acest fel o suferinţă psihică, aspecte ce prezintă un element de continuitate, cântărite şi în raport de durata scursă de la data încetării măsurii administrative.
În lipsa unor cuantificări legale a daunelor prin actul normativ care recunoaşte dreptul la acordarea lor, în respectarea principiului proporţionalităţii şi al criteriilor exemplificate, Înalta Curte apreciază că suma de 7.000 euro, stabilită de prima instanţă, reprezintă o justă despăgubire pentru prejudiciul moral produs.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul S.D., va modifica în parte Decizia recurată în sensul că va respinge apelul pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Arad şi va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
În ceea ce priveşte criticile formulate de pârât sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului, faţă de considerentele expuse anterior în analiza motivelor comune de recurs sub acelaşi aspect, Înalta Curte apreciază aceste critici ca fiind nefondate, astfel încât în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul S.D. împotriva deciziei nr. 367/ A din 18 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, pe care o modifică în parte, în sensul că, respinge apelul pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad împotriva sentinţei nr. 274 din 14 aprilie 2010 a Tribunalului Arad, secţia civilă.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Respinge, ca nefondat, recursul pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad împotriva deciziei nr. 367/ A din 18 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6488/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 6484/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
