ICCJ. Decizia nr. 6488/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6488/2011
Dosar nr. 4980/2/2010
Şedinţa publică din 27 septembrie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Ialomiţa sub nr. 3566/98 din 07 octombrie 2009 (nr. vechi 3251/2009) reclamantul C.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, acordarea de despăgubiri civile în sumă de 200.000 euro în echivalent lei la cursul BNR din data efectuării plăţii, reprezentând prejudiciu moral suferit ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic la care a fost supus prin strămutarea din comuna Şandra, judeţul Timiş şi stabilirea domiciliului obligatoriu în comuna Perieţi, sat Fundata, judeţul Ialomiţa, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi asimilată condamnării politice.
Prin sentinţa civilă nr. 1397 din 27 octombrie 2009, acţiunea astfel formulată de reclamant a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut în esenţă că:
Reclamantul C.I., împreună cu familia, a fost strămutat conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 la data de 18 iunie 1951 din comuna Şandra, judeţul Timiş şi i s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea Perieţi. Prin Decizia M.A.I. nr. 6100 s-au ridicat restricţiile domiciliare.
Rezultă deci că măsura luată împotriva reclamantului constituie o măsură administrativă cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 3 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, fie - a) obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumul despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, fie - b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, fie - c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
Rezultă deci că despăgubirile se acordă doar în cazul condamnărilor, şi sunt echivalentul prejudiciului moral suferit prin condamnare, conform pct. a de la art. 5.
Cum, reclamantul nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, a reţinut instanţa că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul.
Apelul astfel formulat a fost înregistrat pe rolul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.
Prin încheierea pronunţată la data de 21 mai 2010, a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a menţionatei secţii, dispunându-se scoaterea de pe rol a cauzei şi înaintarea acesteia către secţiile civile spre competentă soluţionare.
Cauza a fost reînregistrară sub numărul 4980/2/2010 pe rolul secţiei a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală şi, prin Decizia civilă nr. 236/ A din 21 octombrie 2010 s-a admis apelul formulat de apelantul - reclamant C.I.
A schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că:
S-a admis în parte acţiunea şi a fost obligat pârâtul Statul Român la plata către reclamant a despăgubirilor în cuantum de 13.000 lei.
S-a respins acţiunea pentru rest, ca neîntemeiată.
Considerentele avute în vedere sunt următoarele:
Argumentele expuse în motivarea apelului pendinte vizează interpretarea dată de prima instanţă prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din legea 221/2009, interpretare considerată de către apelant ca fiind una restrictivă şi în dezacord cu textul actului normativ.
Trebuie observat că, ulterior pronunţării sentinţei apelate, dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009 au fost modificate şi completate prin OUG nr. 62 din 30 iunie 2010.
Prin modificările/completările astfel aduse, s-a plafonat cuantumul despăgubirilor care pot fi acordate persoanelor care intră în sfera de aplicare a Legii 221/2009 şi totodată s-a stabilit expres (prin pct. 1 al art. 5 alin. (1) lit. a) că în categoria persoanelor care au dreptul la acordarea de despăgubiri pentru „prejudiciul moral suferit prin condamnare" intră şi acelea care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Ca atare, prin din redactarea OUG nr. 62/2010 rezultă în mod evident că legiuitorul a dat noţiunii de „condamnare" utilizată în cuprinsul Legii nr. 221/2009 un conţinut calificat, mai larg decât cel care este atribuit în mod uzual acestei categorii (de persoană căreia i-a fost aplicată o pedeapsă prin hotărâre judecătorească pronunţată în urma unui proces penal), aşa încât reclamantul - în privinţa căruia prima instanţă a stabilit deja că a fost subiectul măsurii administrative cu caracter politic ce a constat în strămutarea lui şi stabilirea unui domiciliu obligatoriu - se circumscrie categoriilor de persoane cărora le este recunoscut dreptul la despăgubire conferit prin art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ.
În ce priveşte cuantificarea despăgubirilor, Curtea va avea în vedere situaţia concretă a reclamantului-apelant, respectiv împrejurarea că acesta avea vârsta de numai 3 ani la data la care a intervenit măsura strămutării, iar încetarea măsurii restrictive aplicate de autorităţile comuniste a încetat după o perioadă de 4 ani.
Pe de altă parte, Curtea reţine că reclamantul apelant a beneficiat începând cu luna ianuarie 1991, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, şi de acordarea unei compensaţii/indemnizaţii lunare (cu caracter viager) de 821 lei pentru prejudiciile încercate prin aceeaşi măsură administrativă cu caracter politic.
Prin raportare la aceste elemente de fapt, Curtea apreciază măsurile restrictive care au fost aplicate reclamantului prin Decizia nr. 200/1951 a M.A.I. au impus acestuia o relativă limitare a libertăţii efective de circulaţie (ţinând seama de vârsta pe care acesta o avea şi de opţiunile pe care acesta le avea la îndemână la cea vârstă), care este un drept fundamental al oricărei persoane, dar şi disconfortul dat de desprinderea din locul în care familia lui îşi avea gospodăria cu toate cele necesare asigurării traiului obişnuit şi de necesitatea de adaptare la un mediu străin, arid şi nepopulat(cum era regiunea Bărăganului în acea epocă).
Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că suma de 13.000 lei este de natură a constitui (alături de îndemnizaţia pe care o primeşte în condiţiile Decretului-lege 118/1990) o reparaţie adecvată pentru prejudiciul moral real încercat de către reclamantul - apelant ca urmare a aplicării Deciziei nr. 200/1951 în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955.
Faţă de considerentele expuse şi de dispoziţiile legale menţionate, Curtea apreciază ca fiind fondat apelul formulat de apelantul C.I. împotriva sentinţei civile nr. 1397/2009 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, urmând a dispune, în conformitate cu prevederile art. 296 C. proc. civ., admiterea apelului astfel formulat şi schimbarea sentinţei apelate în sensul admiterii în parte a cererii reclamantului.
În temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1 din Legea 221/2009 completată şi modificată prin OUG nr. 62/2010 va fi obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 13.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral ocazionat prin aplicarea Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ialomiţa.
Consideram ca hotărârea Curţii de Apel este lipsită de temei legal, a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9.
In motivarea soluţiei date, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că în ceea ce priveşte cuantificarea despăgubirilor, Curtea va avea în vedere situaţia concreta a reclamantului-apelant, respectiv împrejurarea ca acesta avea vârsta de numai 3 ani la data care a intervenit măsura strămutării, iar încetarea măsurii restrictive aplicate de autorităţile comuniste a încetat după o perioada de 4 ani.
Pe de alta parte, Curtea retine ca reclamantul apelant a beneficiat începând cu luna ianuarie 1991, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, şi de acordarea unei compensaţii/indemnizaţii lunare (cu caracter viager) de 821 lei pentru prejudiciile încercate prin aceeaşi măsura administrativa cu caracter ilicit.
Curtea apreciază ca suma de 13.000 lei este de natura a constitui ( alături indemnizaţia pe care o primeşte în condiţiile Decretului-lege nr. 118/1990) o reparaţie adecvată pentru prejudiciul moral real încercat de către reclamant ca urmare a aplicării Deciziei nr. 200/1951 în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955.
Instanţa de apel nu a indicat însa în ce măsura s-au avut în vedere, la stabilirea cuantumului daunelor morale, despăgubirile acordate de stat pana la acest moment.
In mod eronat, Curtea de apel apreciază faptul ca apelantul - reclamant e îndreptăţit pentru a cere despăgubiri pentru prejudiciul moral produs prin luarea unei masuri administrative cu caracter politic împotriva sa conform poziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, întrucât chiar în practica judiciara Curtea a apreciat ca persoana care a făcut obiectul unor masuri administrative caracter politic nu poate primi decât despăgubirile prevăzute la lit. b) a art. 5, aplicarea dispoziţiilor art. 5 lit. a) şi c) fiind condiţionata de existenta unei condamnări cu caracter politic.
În cazul de fata apelantul - reclamant nu a fost condamnat, ci împotriva s-a luat o măsura administrativa de strămutare, împrejurare ce conduce potrivit Legii nr. 221/2009 art. 5 lit. b) la posibilitatea pentru aceasta de a solicita ir eventuale despăgubiri, reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate, daca aceste bunuri nu au fost restituite sau nu au obţinut despăgubiri echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
În M. Of. Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 au fost publicate Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010, nr. 1360 din 21 octombrie 2010 prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (11) teza întâi din Legea nr. 221/2009 şi cele ale art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010.
Având în vedere ca instanţa de recurs, care trebuie sa pronunţe o soluţie corespunzătoare legii şi adevărului, se afla în imposibilitatea de a cenzura la acest moment, sub aspectul legalităţii, soluţia instanţei de fond, se poate aprecia soluţionareacauzeidepindedesoluţionareaexcepţiilorde constituţionalitate.
Deciziile Curţii Constituţionale, la care am făcut referire anterior, produc efecte şi asupra prezentei cauze, întrucât efectele deciziilor de constatare neconstituţionalităţii sunt erga omnes. Dispoziţiile constatate ca neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziilor Curţii Constituţionale, daca, în acest interval» Guvernul şi Parlamentul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu opoziţiile Constituţiei.
Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate neconstituţionale sunt suspendate de drept conform art. 147 alin. (1) din Constituţia României.
Deşi la data prezentei termenul de 45 de zile prevăzut de textul instituţional nu a expirat, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistenta normei juridice, cu atât ai mult cu cat se prevede expres ca după împlinirea termenului menţionat, dispoziţiile legale îşi încetează efectele.
Conform art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile care au declarat neconstituţionale dispoziţiile legale sunt definitive şi obligatorii, ceea ce Înseamnă ca, după publicare, ele au efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Având în vedere considerentele arătate, concluzia care se impune este a dispoziţiile declarate neconstituţionale nu se mai pot aplica, instanţa investita u soluţionarea unei acţiuni căreia i se aplica norma declarata neconstituţională vând obligaţia sa nu aplice în acea cauza dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatata prin Decizia Curţii Constituţionale.
Prin urmare, în prezent nu mai exista temei juridic pentru acordarea de daune morale, iar, fata de obligativitatea celor 3 decizii ale Curţii Constituţionale, urmează sa se constate ca Statul nu mai datorează despăgubiri cu titlu de daune morale.
Răspunderea Statului trebuie sa se facă în acord cu principiul proporţionalităţii, iar posibilitatea compensării prejudiciului moral cu o suma de bani stabilita cu titlu de daune morale are drept scop nu atât a repune victima într-o situaţie similara cu cea avuta anterior, cat a-i procura satisfacţia de ordin moral, susceptibila mai mult de o recunoaştere a însăşi măsurii luate asupra sa, ca fiind abuziva, principiu urmărit de legiuitorul roman, atât prin Decretul-lege nr. 118/1990 şi prin OUG nr. 214/1999, cat şi prin Legea nr. 221/2009.
Curtea Constituţionala a constatat ca scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunista este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate în perioada comunista intr-o situaţie similara cu cea avuta anterior - ceea ce este imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce satisfacţie de ordin moral, prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii rare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, 1 în deplina concordanta cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea apreciază ca nu poate exista decât o obligaţie morala a statului acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunista.
De asemenea, potrivit Deciziei nr. 1360 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională observa ca în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele ale pentru persoanele persecutate din motive politice în perioada comunista-ta reglementari paralele, şi anume pe de-o parte, Decretul lege nr. 118/1990, republicat, şi OUG nr. 214/1999, aprobata cu modificări, iar pe de alta e, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi masurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Curtea Constituţionala a reţinut ca despăgubirile pentru daune morale suferite în perioada comunista trebuie sa fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative.
Or, despăgubirile prevăzute de dispoziţiile de lege criticate, având laşi scop ca şi indemnizaţia prevăzute de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) Legea nr. 221/2009 după 20 de ani de la adoptarea primei reglementari cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una din valorile esenţiale ale statului de drept, astfel cum este proclamata în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie.
Referitor la daunele morale, în general, sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, CEDO a adoptat o poziţie aderată prin acordarea unor sume rezonabile cu titlu de reparaţie morala. Invocam, cu titlu de exemplu, Cauza Taralunga, Cauza Temesan, Cauza Oancea. Sub acest aspect, soluţia instanţei de apel contravine principiilor enunţate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ialomiţa împotriva deciziei nr. 236/ A din 21 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6491/2011. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6485/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
