ICCJ. Decizia nr. 6639/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6639/2011
Dosar nr.10620/1/2010
Şedinţa publică din 30 septembrie 2011
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele.
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Timiş, la data de 09 octombrie 2007, sub nr. 7247/30/2007, reclamanţii H.U.U. şi G.U.U. (născută H.) au chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Timişoara şi Primarul Municipiului Timişoara, solicitând obligarea acestora să emită dispoziţie de soluţionare a notificărilor nr. 113, nr. 114, nr. 117 şi nr. 118 din 02 iulie 2001, în sensul restituirii în natură a apartamentelor nr. 1, 2, 6 şi 9 din Timişoara, str. Giurgiu, nr. 1, înscrise în CF col. nr. 15279 Timişoara şi în CF ind. nr. 15280 Timişoara, nr. top.11830/I, 11830/II, 11830/IX şi 11830/VI.
Prin Sentinţa civilă nr. 125 din 18 ianuarie 2008, Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată de reclamanţi.
În pronunţarea acestei hotărâri, prima instanţă a reţinut că temporizarea procedurii administrative a fost determinată de conduita culpabilă a reclamanţilor, care au promovat un alt proces civil, înregistrat sub nr. de dosar 10061/30/2005, având ca scop procurarea actelor doveditoare necesare pentru a le legitima vocaţia la beneficiul Legii nr. 10/2001, proces aflat în faza recursului.
În acest context, nu se poate reţine refuzul autorităţii publice notificate de a soluţiona notificările şi, ca atare, nu se poate dispune obligarea pârâţilor la îndeplinirea obligaţiei legale de a face, conform celor solicitate prin acţiune.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.
Prin Decizia civilă nr. 208 din 25 septembrie 2008, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului Timiş.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
Atât în faza necontencioasă de soluţionare pe cale administrativă a notificărilor, cât şi în faza procedurii litigioase din faţa tribunalului, în primă instanţă, aceiaşi reclamanţi au depus o serie de acte doveditoare, respectiv extra de carte funciară, certificat de calitate de moştenitor, precum şi alte documente referitoare la dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu, însă procedura necontencioasă continuă să stagneze, deşi demersul a fost iniţiat în urmă cu 7 ani.
În acest context, argumentele primei instanţe sunt incorecte, în raport cu art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, asociată cu jurisprudenţa constantă a instanţelor, cel puţin din anul 2007, la care se adaugă Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, care, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, a stabilit că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Prin această decizie în interesul legii, obligatorie pentru instanţele de drept comun, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuţia instanţei judecătoreşti, de a soluţiona calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură, nu este restrânsă doar la o prerogativă formală, de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziţii în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, să dispună ea, direct, restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
De altfel, reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni şi principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care România a devenit parte.
În acelaşi timp, în cazul în care unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin articolele 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanţa învestită să evoce fondul în condiţiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
În concluzie, Tribunalul avea datoria să soluţioneze contestaţia reclamanţilor pe fond şi să statueze asupra cererii de retrocedare în natură, în mod direct, în raport cu capetele de cerere cu care a fost învestită şi să administrate toate probele necesare în acest sens.
Această soluţie a fost menţinută prin Decizia nr. 5541 din 14 mai 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, conform căreia s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâţi împotriva hotărârii Curţii de Apel.
Instanţa de recurs a reţinut că termenul de soluţionare a notificării, prevăzut în art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, se poate proroga sub condiţia ca unitatea deţinătoare să comunice, în scris, persoanei îndreptăţite faptul că emiterea deciziei este condiţionată de depunerea probelor solicitate.
Or, în speţă, reclamanţii au depus numeroase adrese prin care au învederat faptul că dosarul este complet şi prin tergiversarea soluţionării acestuia sunt prejudiciaţi în mod grav.
Condiţionarea soluţionării dosarului administrativ de soluţionarea unui alt dosar aflat pe rolul instanţei nu s-a făcut cu acordul reclamanţilor, astfel încât să poată opera prorogarea termenului de 60 de zile.
Instanţa de apel a constatat în mod corect că prima instanţă trebuia să cerceteze fondul cauzei, deoarece, în cadrul procedurii administrative, notificarea nu este soluţionată, cei vătămaţi au accesul la jurisdicţia civilă, situaţie în care instanţa are obligaţia de a cerceta fondul dreptului dedus judecăţii.
După rejudecare, Tribunalul Timiş, prin Sentinţa civilă nr. 2388/PI din 27 noiembrie 2009, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţi şi a obligat pe pârâţi să răspundă notificărilor prin dispoziţie motivată, respingând, în rest, acţiunea.
Prima instanţă a reţinut că pârâţii trebuie să se conformeze dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 şi să răspundă notificărilor formulate de reclamanţi.
A mai considerat că părţilor menţionate nu li se poate impune şi soluţia administrativă, în caz contrar, săvârşindu-se un exces de putere şi imixtiune în atribuţiile autorităţii notificate.
Împotriva sentinţei civile sus-enunţate au declarat apel reclamanţii şi pârâţii.
Prin Decizia civilă nr. 346 din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a admis apelurile declarate, a desfiinţat hotărârea atacată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Tribunalul Timiş.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
În mod greşit, prima instanţă nu a soluţionat acţiunea reclamanţilor pe fond, cu atât mai mult cu cât, în primul ciclu procesual, instanţa de apel a desfiinţat sentinţa primei instanţe şi a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, pe fond, la prima instanţă. Decizia civilă nr. 208 din 25 septembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara nu a fost atacată cu recurs, devenind, astfel, irevocabilă şi obligatorie pentru prima instanţă.
Prin această hotărâre, instanţa de control judiciar a trimis cauza spre rejudecare, stabilind că „tribunalul avea datoria să soluţioneze acţiunea reclamanţilor pe fond şi să statueze asupra cererii de retrocedare în natură în mod direct, în raport cu capetele de cerere cu care a fost învestită de către reclamanţi şi să administreze toate probele necesare în acest sens".
Instanţa era obligată sub acest aspect şi din perspectiva Deciziei nr. XX/2007 dată în interesul legii, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa supremă a stabilit că, în materia Legii nr. 10/2001, instanţele de judecată sunt competente să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererii, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii notificate de a răspunde la notificare.
Prin urmare, nu poate fi considerat un abuz de putere din partea instanţei soluţionarea directă a notificării în acest caz, aşa cum a reţinut prima instanţă.
În consecinţă, se impune admiterea apelului reclamanţilor, desfiinţarea sentinţei şi rejudecarea cauzei, iar prima instanţă va analiza, pe fond, acţiunea reclamanţilor, aşa cum a fost formulată în scris, urmând a administra probe atât cu privire la calitatea reclamanţilor, de persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001, cât şi la cererea acestora pentru restituirea în natură a imobilului.
Pentru a se realiza o judecată unitară, fără a mai analiza detaliat motivele de apel ale pârâţilor, instanţa a admis şi apelul acestora, iar prima instanţă va avea în vedere şi va analiza şi apărările lor, aceleaşi în tot cursul procesului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Primarul municipiului Timişoara şi Primăria municipiului Timişoara, criticând-o pentru următoarele motive.
În mod eronat, instanţa de fond a admis acţiunea formulată de către reclamanţi, fără a ţine seama de cererea introductivă de instanţă, probatoriul administrat în cauză şi nici de dispoziţiile legale în materie.
Prin cererea înregistrată la data de 09 octombrie 2007, reclamanţii au solicitat „să fie obligaţi pârâţii la emiterea dispoziţiei privind soluţionarea notificărilor nr. 113, 114, 117 şi 118 din 02 iulie 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, să fie obligaţi pârâţii la soluţionarea notificărilor prin restituirea în natură a apartamentelor nr. 1, 2, 6 şi 9, din Timişoara, şi să se constatate că au calitate de persoane îndreptate la restituire."
Cererea introductivă de instanţă se referă la obligarea pârâţilor la emiterea unei dispoziţii, iar nu la soluţionarea, pe fond, a notificărilor.
Deşi, prin motivele de apel formulate, reclamanţii nu se referă decât la obligarea pârâţilor la emiterea dispoziţiei, considerând că nu a fost prelungit termenul de 60 de zile, în mod eronat, Curtea de Apel Timişoara a considerat că instanţa avea posibilitatea să se pronunţe şi pe notificare, soluţionând, astfel, cererile de revendicare.
Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu are aplicabilitate în prezenta cauză, având în vedere faptul că reclamanţii nu au solicitat instanţei de judecată să se pronunţe cu privire la cererile de revendicare, aceştia solicitând doar obligarea pârâţilor la emiterea unei dispoziţii motivate.
În fapt, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu s-a pronunţat cu privire la notificarea formulată de reclamanţi, nesoluţionând-o, pe fond, printr-o dispoziţie, aşa cum reglementează legea în discuţie întrucât actele existente la dosarul administrativ nu sunt suficiente, necesitând clarificări referitoare la neconcordanţele de nume ale notificatorilor.
Prin adresele nr. SC.2007-0096/23 ianuarie 2007 şi nr. SC.2007/0096/11 iunie 2007, s-a comunicat imposibilitatea soluţionării notificării, întrucât, pe rolul Tribunalului Timiş, la acea dată, s-a aflat dosarul nr. 10061/30/2005, având ca obiect înlăturarea neconcordanţelor de nume.
Prin urmare, în mod corect, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 a suspendat procedura de soluţionare a notificărilor privind imobilul situat în Timişoara, înscris în CF nr. 15280 Timişoara, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii promovate de notificatori, având ca obiect clarificarea neconcordanţelor de nume, soluţia pronunţată în această cauză având o înrâurire hotărâtoare asupra modalităţii de soluţionare a dosarului administrativ aflat la Comisie.
Recurenţii pârâţi au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului formulat de pârâţi, cu consecinţa schimbării hotărârii primei instanţe şi respingerii cererii de chemare în judecată.
Intimaţii reclamanţi nu au depus întâmpinare.
Analizând Decizia recurată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Critica privind pretinsele greşeli ale instanţei de fond cu privire la admiterea acţiunii nu vor fi analizate deoarece sentinţa a fost desfiinţată prin hotărârea Curţii de Apel, astfel încât considerentele primei instanţe cu privire la soluţionarea acţiunii nu se regăsesc în argumentele deciziei pronunţate de instanţa de control judiciar, această din urmă hotărâre fiind singura care poate forma obiect de examinare în recurs.
Referitor la nelegalitatea deciziei în ceea ce priveşte obligarea instanţei de fond de a se pronunţa asupra fondului pretenţiilor reclamanţilor formulate prin notificările depuse de aceştia în temeiul Legii nr. 10/2001, susţinerile recurenţilor sunt nefondate.
Decizia nr. XX/2007, pronunţată în interesul legii, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. în forma în vigoare la data pronunţării deciziei, este incidentă în speţă, după cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat în primul ciclu procesual pe care l-a parcurs acest litigiu, respectiv prin Decizia nr. 208 din 25 septembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 5541 din 14 mai 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, potrivit căreia s-a respins, ca nefondat recursul declarat de pârâţi împotriva hotărârii instanţei de apel.
Ca urmare, în soluţionarea prezentului recurs, nu se mai poate supune dezbaterii aplicabilitatea deciziei în interesul legii enunţate mai sus, deoarece, în caz contrar s-ar aduce atingere puterii de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile.
În consecinţă, Decizia respectivă este aplicabilă în speţă, astfel cum s-a considerat în mod corect şi de către Curtea de Apel, astfel încât, faţă de soluţia primei instanţe, care nu a intrat în cercetarea fondului pretenţiilor prezentate în notificări, Decizia de admitere a apelurilor, cu consecinţa desfiinţării sentinţei şi trimiterii cauzei, spre rejudecare, primei instanţe, în scopul de a verifica cererea reclamanţilor de restituire în natură a imobilului în litigiu, este legală.
Referitor la susţinerile privind legalitatea suspendării procedurii administrative, de către unitatea deţinătoare, până la soluţionarea irevocabilă a unui alt litigiu, respectiv cel înregistrat sub nr. de dosar 10061/30/2005, şi acest aspect a fost dezbătut de instanţele anterioare, stabilindu-se cu putere de lucru judecat că o asemenea suspendare este nelegală fără acordul reclamanţilor şi în condiţiile în care aceste părţi au menţionat că apreciază ca fiind complet dosarul întocmit ca urmare a notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.
Ca atare, au considerat instanţele, cauza trebuie soluţionată pe fond, sens în care, în mod corect, Curtea de Apel, în rejudecare, a dispus desfiinţarea hotărârii primei instanţe, cu obligaţia acesteia din urmă de a se conforma celor stabilite, în mod irevocabil, în ciclul procesual anterior.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de nelegalitate ale deciziei recurate, prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1), va respinge recursul declarat de pârâţi, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Primarul municipiului Timişoara şi Primăria municipiului Timişoara împotriva Deciziei civile nr. 346 din 13 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 septembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 6641/2011. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6635/2011. Civil → |
|---|
