ICCJ. Decizia nr. 6686/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6686/2011
Dosar nr.150/109/2008
Şedinţa publică din 3 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la 21 decembrie 2007, reclamanta Autoritatea Naţională a Vămilor a chemat în judecată pe G.D.M., M.M.L., G.N., P.M. şi SC A.M.S. SA, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să fie obligaţi pârâţii, în solidar, la plata sumei de 1.170.841,53 RON, precum şi la plata majorărilor de întârziere, începând cu data de 23 iulie 2007 şi până la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii s-a arătat că, prin Sentinţa penală nr. 1662 din 29 decembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, reclamanta, în calitate de parte de responsabilă civilmente, a fost obligată în solidar cu G.D.M., M.L.M. şi P.M., să plătească părţii civile SC I.T. SRL, suma de 3.668.601.206 RON, cu titlu de despăgubiri, sumă actualizată în raport de indicele de inflaţie, începând cu data de 28 decembrie 1999.
Răspunderea reclamantei a fost angajată prin sentinţa penală în calitatea sa de comitent pentru prepuşii G.D.M., M.L.M. şi P.M., astfel că partea civilă a pornit executarea silită împotriva acesteia dinainte, încasându-şi în totalitate creanţa actualizată, precum şi cheltuielile de executare.
Ca urmare a subrogării în drepturile creditoarei, reclamanta urmează să-şi recupereze suma plătită de la pârâţi în solidar, precum şi penalităţi de întârziere calculate potrivit dispoziţiilor C. proCod Fiscal
Prin Sentinţa civilă nr. 257 din 24 noiembrie 2008 a fost admisă în parte acţiunea, în sensul că pârâţii au fost obligaţi, în solidar, la plata sumei de 3.668.601.206 RON, actualizată în raport de indicele de inflaţie, începând cu data de 28 decembrie 1999 şi la plata sumei de 27.999 RON, cheltuieli de executare.
Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a plătit părţii civile SC I.T. SRL suma de 1.170.841,64 RON cu titlu de pretenţii, reprezentând creanţa stabilită prin Sentinţa penală nr. 1662 din 29 decembrie 2004, în calitate de codebitor solidar.
Plata sumei totale, anterior menţionate, a fost de natură să cauzeze în patrimoniul reclamantei un prejudiciu potrivit art. 998 C. civ., care o îndreptăţeşte la acţiunea în regres împotriva pârâţilor, a căror solidaritate se va păstra în vederea plăţii integrale a sumei.
Cu privire la actualizarea creanţei, tribunalul a reţinut că în faza executării silite, suma a fost actualizată la cererea creditoarei începând din luna decembrie 1999 şi până în mai 2007, astfel că această sumă trebuia să fie plătită de către persoanele vinovate de producerea pagubei, părţii civile, şi nu de către reclamantă.
Împotriva hotărârii au formulat apel Autoritatea Naţională a Vămilor, G.N. şi M.M.L.
1) În dezvoltarea motivelor de apel, Autoritatea Naţională a Vămilor a criticat sentinţa pentru aprecierea greşită a întinderii despăgubirilor solicitate, în sensul că aceasta a solicitat obligarea în solidar a pârâţilor la plata majorărilor de întârziere, calculate de la data de 23 iulie 2007 şi până la plata efectivă, potrivit normelor C. proCod Fiscal
Privitor la plata acestor despăgubiri, în mod greşit instanţa de fond a apreciat că suma nu este o creanţă bugetară.
2) Pârâtul G.N. a criticat sentinţa pentru aprecierea greşită asupra dispoziţiilor art. 1108 C. civ., atunci când s-a reţinut subrogarea reclamantei în drepturile creditoarei SC I.T. SRL, care prin sentinţa penală menţionată a fost obligată în solidar ca şi pârâţii.
Obligaţia pârâţilor faţă de reclamantă după plata creanţei se transforma într-o obligaţie divizibilă, potrivit art. 1052 C. civ., dispoziţie care a fost omisă de către instanţa de fond atunci când a păstrat solidaritatea faţă de toţi pârâţii.
3) Pârâtul M.M.L. a criticat hotărârea pentru încălcarea competenţei materiale, pentru motivul că unul dintre pârâţi are calitate de comerciant şi pe cale de consecinţă, litigiul dobândeşte aceeaşi natură, atrăgând competenţa Tribunalului Comercial.
Cu privire la întinderea despăgubirilor, s-a arătat că nu a fost stabilită corect suma totală, actualizarea acesteia fiind făcută pentru perioada 28 decembrie 1999 şi pe viitor, iar la întinderea pagubei nu s-a ţinut cont şi de culpa reclamantei, care în procesul penal a avut calitate de parte responsabilă civilmente.
Prin Decizia civilă nr. 66/A din 10 mai 2010 Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională a Vămilor.
Au fost admise apelurile declarate de pârâţii M.M.L. şi G.N. şi în consecinţă, schimbată sentinţa, în sensul obligării pârâtului G.N. să plătească reclamantei suma de 292.710,25 RON (reactualizată cu indicele de inflaţie de la 23 iulie 2007 - până la data plăţii efective) şi obligării pârâţilor M.L.M., P.M. şi G.D. să plătească aceleiaşi reclamante, suma de 878.130,75 RON, în solidar, reactualizată cu indicele de inflaţie pe acelaşi interval de timp, menţionat anterior. A fost respinsă solicitarea reclamantei privind majorările de întârziere prevăzute de C. proCod Fiscal
1) Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut caracterul nefondat al criticilor reclamantei în ce priveşte natura fiscală a creanţei şi calculul corespunzător al majorărilor de întârziere.
În acest sens, s-a constatat că natura juridică a creanţei este determinată de natura raportului juridic din al cărui conţinut face parte şi ca atare, creanţa fiscală reprezintă un drept patrimonial ce intră în conţinutul raportului juridic de drept material fiscal, ce ia naştere între creditorul fiscal (stat, unităţile administrativ-teritoriale) pe de o parte şi contribuabili pe de altă parte.
În speţă însă, nu există un asemenea raport juridic, recuperarea creanţei realizându-se ca urmare a subrogării reclamantei în drepturile creditorului rezultate dintr-o sentinţă penală cu valoare de titlu executoriu pe latura civilă a cauzei.
Astfel, raportul juridic în baza căruia instanţa penală a obligat Autoritatea Naţională a Vămilor să răspundă în solidar cu inculpaţii, a fost un raport juridic de drept civil, reglementat de dispoz. art. 1000 alin. (3) C. civ., având în vedere că la data săvârşirii faptelor penale cei trei inculpaţi erau salariaţii reclamantei, răspunderea sa fiind o răspundere specială a comitentului pentru faptele prepuşilor, diferit de raportul iniţial de drept fiscal ce s-a născut între Autoritatea Naţională Vamală şi partea civilă SC I.T. SRL.
Regimul juridic al răspunderii civile delictuale în cadrul căreia apelanta îşi poate recupera suma plătită în calitatea ei de comitent şi ca urmare a subrogaţiei legale, întemeiată pe disp. art. 1108 C. civ., presupune aplicarea regulilor prevăzute de art. 998, 999 precum şi art. 1088 din acelaşi cod, diferite în ceea ce priveşte întinderea despăgubirilor faţă de dispoziţiile cuprinse în Capitolul III C. proCod Fiscal
În raport de acest argument, în mod corect, nu a fost calculată creanţa aplicându-se penalităţile de întârziere reglementate de dispoziţiile C. proCod Fiscal şi regulile de drept comun.
2) În ce priveşte apelul declarat de către pârâtul G.N., pe aspectul solidarităţii obligaţiei în ce-l priveşte, acesta a fost apreciat ca fondat faţă de dispoz. art. 1053 C. civ.
Întrucât la data săvârşirii faptei penale, apelantul-pârât G.N. nu se afla într-un raport de prepuşenie cu Autoritatea Naţională a Vămilor şi având în vedere textul de lege menţionat anterior, s-a concluzionat că instanţa de fond a pronunţat o soluţie nelegală pe aspectul menţionat, sens în care s-a procedat la schimbarea sentinţei de primă instanţă.
Numai cu privire la ceilalţi pârâţi a fost menţinută starea de solidaritate, faţă de calitatea acestora de prepuşi şi de faptul că poziţia comitentului nu este aceea a unui codebitor solidar pur şi simplu (solidaritatea acestuia apare numai în raporturile cu victima, având în vedere calitatea lui de garant faţă de faptele prepusului).
Cealaltă critică din apelul aceluiaşi pârât - referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată întrucât reclamanta a cerut plata sumei fără a ţine seama de culpa ei în producerea prejudiciului - a fost găsită nefondată, în condiţiile în care reclamanta a fost obligată în acţiunea penală în calitate de parte responsabilă civilmente, dedusă din poziţia de comitent faţă de cei trei inculpaţi şi nu pentru fapta proprie, neputându-se aşadar, reţine în sarcina acesteia vreo culpă în producerea prejudiciului.
Subrogându-se în drepturile creditorului prin plata creanţei, potrivit art. 1108 C. civ., reclamanta a justificat interesul promovării acţiunii.
3) Apelul pârâtului M.M.L., referitor la întinderea despăgubirilor şi la modalitatea de actualizare a creanţei, a fost de asemenea, apreciat ca fondat.
Aceasta, întrucât dreptul Autorităţii Naţionale a Vămilor de a se întoarce în regres faţă de pârâţi, ca urmare a subrogaţiei legale, s-a născut la 23 iulie 2007, când a fost efectuată plata creanţei către SC I.T. SRL, iar nu la data de 28 decembrie 1999, cum greşit a apreciat instanţa de fond.
Reactualizarea sumei de la data de 12 decembrie 1999 a fost făcută în considerarea prejudiciului încercat de partea civilă, astfel că, la punerea în executare a sentinţei penale, suma a fost actualizată la valoarea de 1.170.841,64 RON.
Or, suma totală actualizată a fost plătită de către Autoritatea Naţională a Vămilor la 23 iulie 2007, moment la care în patrimoniul reclamantei s-a născut dreptul la acţiunea în regres faţă de pârâţi, astfel încât numai de la această dată putea cere reactualizarea creanţei.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanta Autoritatea Naţională a Vămilor şi de pârâtul M.M.L.
1) Reclamanta a formulat critici sub următoarele aspecte:
- Hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Astfel, având în vedere că autoritatea vamală a plătit societăţii creditoare suma actualizată, rezultată din sentinţa penală, la data de 23 iulie 2007, în mod greşit nu s-a dispus obligarea, în solidar a pârâţilor, la plata majorărilor de întârziere calculate cu începere de la această dată, în conformitate cu dispoziţiile C. proCod Fiscal
Instanţa de apel a apreciat eronat că natura juridică a creanţei nu este una fiscală.
În realitate, creanţa fiscală şi-a păstrat aceeaşi natură şi după plata despăgubirilor către partea civilă SC I.T. SRL.
Nu se poate susţine că raportul juridic de drept fiscal care a luat naştere între Autoritatea Naţională a Vămilor şi SC I.T. SRL a încetat la data de 28 decembrie 1999, prin plata datoriei vamale, iar după efectuarea acestei plăţi, între părţi a luat naştere un alt raport juridic, de drept civil.
În calitate de comitent, cât şi de codebitor solidar, Autoritatea Naţională a Vămilor are drept de regres atât împotriva prepuşilor săi, cât şi împotriva codebitorului G.N., autori ai faptei ilicite şi prejudiciabile, iar temeiul legal al dreptului de regres se găseşte în dispoz. art. 1108 alin. (1) C. civ.
Astfel, după ce a plătit creditoarei despăgubirea, recurenta-reclamantă se subrogă de drept, ex lege, în drepturile acesteia împotriva prepuşilor, având la dispoziţie acţiunea directă pe care aceasta o avea împotriva debitorilor, adică acţiunea în repararea prejudiciului întemeiată pe dispoz. art. 998 - 999 C. civ.
În speţă, sunt întrunite toate condiţiile (referitoare la prejudiciu, faptă ilicită, raport de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţie) pentru angajarea, în solidar, a răspunderii civile delictuale a pârâţilor.
2) Recurentul M.M.L. a susţinut caracterul nelegal al soluţiei sub aspectul păstrării solidarităţii acestui pârât alături de ceilalţi doi pârâţi.
În acest sens, s-a arătat că Autoritatea Naţională a Vămilor având calitatea de parte responsabilă civilmente, are o răspundere proprie ce se reflectă în fapta prepuşilor, foştii săi salariaţi, iar în urma achitării creanţei de către un debitor, solidaritatea dintre ei dispare, deoarece acesta poate recupera de la fiecare dintre ei numai partea datorată, în acord cu dispoz. art. 1052 C. civ.
Criticile recurentului-pârât, neîncadrate în drept, urmează a fi examinate, în condiţiile art. 306 alin. (3) C.pr.civ., din perspectiva motivului prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere că se invocă nesocotirea unor dispoziţii de drept material în soluţionarea cauzei.
Analizând cele două recursuri deduse judecăţii, Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al acestora, în sensul considerentelor ce vor urma.
1) Recursul reclamantei Autoritatea Naţională a Vămilor:
- Susţinerea reclamantei referitoare la natura fiscală a creanţei a cărei valorificare a urmărit-o şi pe cale de consecinţă, necesitatea calculării majorărilor de întârziere cu referire la dispoziţiile C. proCod Fiscal, contrazice însăşi cauza juridică a demersului judiciar al acesteia.
Astfel, pretinzând obligarea pârâţilor la plata unei sume de bani, reclamanta a avut ca fundament ce i-a legitimat demersul, calitatea sa de parte responsabilă civilmente într-o cauză penală anterioară şi pe temeiul căreia a fost apoi acţionată de partea civilă din hotărârea penală.
Întrucât creditorul (partea civilă SC I.T. SRL din procesul penal) şi-a valorificat creanţa acţionând partea responsabilă civilmente, Autoritatea Naţională a Vămilor, aceasta a uzat ulterior de acţiunea în regres ce face obiectul prezentului dosar.
Temeiul juridic al acestui regres este reprezentat de dispoz. art. 1000 alin. (3) coroborate cu art. 998 - 999 C. civ., texte la care recurenta-reclamantă însăşi face referire.
Aşa cum în mod corect au apreciat instanţele de fond, raportul juridic ce a luat naştere între părţi prin promovarea acţiunii în regres, nu este, cum pretinde recurenta, de natură fiscală, în considerarea faptului că latura civilă a procesului penal a vizat neachitarea unor pretinse datorii vamale, puse nelegal în sarcina societăţii I.T. SRL.
Noţiunea de creanţe fiscale presupune, în condiţiile art. 21 C. proCod Fiscal, drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal, stabilite între stat şi unităţile sale administrativ-teritoriale şi contribuabilii sau alte persoane juridice care dobândesc drepturi şi obligaţii în cadrul acestor raporturi.
De asemenea, drepturile şi obligaţiile ce revin părţilor raporturilor de drept material fiscal se realizează în cadrul raporturilor de drept procedural fiscal care se stabilesc, în condiţiile legii, între organele fiscale şi contribuabili.
Nu este asimilabilă însă, unei creanţe fiscale, situaţia în care au fost încasate sume necuvenit (în speţă, taxe vamale nedatorate şi pentru care a existat constituirea de parte civilă în procesul penal).
Pentru asemenea sume care nu corespund unei obligaţii fiscale (cum s-a stabilit, cu autoritatea de lucru judecat, prin hotărârea penală definitivă), dreptul la restituire se naşte şi se valorifică în condiţiile dreptului comun, fiind vorba, de fapt, de plata nedatorată şi de principiul îmbogăţirii fără justă cauză, care este eminamente civil, născut dintr-un fapt juridic ilicit, iar nu de un raport juridic fiscal care, prin ipoteză, este inexistent.
Aşadar, nu se poate susţine, cum face recurenta, că prin hotărârea pronunţată, ar fi fost transformat un raport juridic de drept fiscal, existent până la momentul la care Autoritatea Naţională a Vămilor a efectuat plata către SC. I.T. SRL, într-un raport juridic de drept comun.
În speţă, este vorba de răspunderea civilă a comitentului pentru fapta prepusului (răspunderea pentru fapta altuia), sancţionată prin intermediul unei acţiuni de drept comun, cu toate consecinţele referitoare la condiţiile de fond ale promovării ei şi la condiţiile răspunderii.
Preluând, în calitatea sa de garant al prepusului, prin subrogare, drepturile şi acţiunile societăţii creditoare, comitentul Autoritatea Naţională a Vămilor are la dispoziţie aceeaşi acţiune pe care ar fi avut-o societatea pentru recuperarea creanţei sale.
Or, cum în cauză, victima prejudiciului ar fi putut acţiona pe temeiul art. 998 - 999 C. civ., iar nu în condiţiile C. proCod Fiscal, aceleaşi dispoziţii legale pot justifica şi demersul reclamantei (pe care, de altfel, aceasta şi-a şi fundamentat pretenţiile).
Faptul că actualizarea prejudiciului de la momentul producerii faptei ilicite şi până la data achitării creanţei de către Autoritatea Naţională a Vămilor nu s-a făcut în considerarea caracterului fiscal al creanţei, ci prin aplicarea coeficientului de inflaţie comunicat de I.N.S., reprezintă un argument în plus că, pentru o perioadă ulterioară (de la data plăţii creanţei de către Autoritatea Naţională a Vămilor şi până când suma va fi recuperată de la prepuşi), actualizarea nu poate fi realizată în considerarea unei pretinse naturi fiscale a datoriei.
Abia în această modalitate s-ar interveni natura juridică a creanţei, dintr-una de drept comun într-o creanţă cu caracter fiscal.
De altfel, recurenta însăşi este contradictorie în susţinerea acestei critici, întrucât face trimitere la dispoziţiile de drept comun (art. 998, 999 C. civ.), atunci când arată că sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii prepuşilor, ceea ce înseamnă că este vorba de o răspundere de drept comun şi nu de una situată într-o materie specială, de drept fiscal.
- Este de asemenea, nefondată, critica vizând înlăturarea caracterului solidar al obligării tuturor pârâţilor, cu referire la situaţia intimatului-pârât G.N.
Astfel, cu privire la acest pârât, în hotărârea penală definitivă s-a reţinut calitatea sa de prepus şi răspunderea solidară alături de SC A.M.S. SA Piteşti, iar nu alături de Autoritatea Naţională a Vămilor.
Or, sub acest aspect care a tranşat latura civilă a cauzei şi care se repercutează asupra modalităţii de desocotire ulterioară pe calea acţiunii în regres, hotărârea penală se bucură de autoritate de lucru judecat.
Faţă de dispozitivul şi considerentele Sentinţei penale nr. 1662 din 29 decembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, numitul G.N. este un codebitor solidar alături de Autoritatea Naţională a Vămilor şi, dat fiind faptul că aceasta din urmă a plătit în întregime datoria, devin incidente dispoz. art. 1053 alin. (1) C. civ. („codebitorul solidar care a plătit debitul în totalitate nu poate repeti de la ceilalţi decât numai de la fiecare partea lui"), a căror aplicare a făcut-o în mod corect instanţa de apel.
2) Recursul pârâtului M.M.L.:
Susţinând caracterul nelegal al deciziei din apel, pârâtul pretinde că în mod greşit a fost menţinută solidaritatea între prepuşii reclamantei, având în vedere că în urma achitării datoriei de către un debitor, solidaritatea dispare.
Critica este nefondată şi ignoră natura juridică a raportului ce se stabileşte între comitent şi prepus, influenţând şi relaţia juridică ulterioară efectuării plăţii de către comitent.
Aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, poziţia comitentului nu este aceea a unui codebitor solidar pur şi simplu întrucât comitentul este mai degrabă un garant al prepusului faţă de victimă (asemenea situaţiei fidejusorului), aşa încât solidaritatea comitentului cu prepuşii săi funcţionează numai în raporturile cu victima.
De aceea, în ipoteza în care comitentul plăteşte întreaga datorie, nu mai are loc o divizare a acţiunii în regres a acestuia (în termenii art. 1052, 1053 C. civ. aplicabili recursului codebitorului solidar), ci devine incident art. 1055 C. civ., ca în situaţia garanţilor-fidejusori (respectiv, „dacă datoria solidară era făcută numai în interesul unuia din debitorii solidari, acesta în faţă cu ceilalţi codebitori răspunde pentru toată datoria, căci în raport cu el, ei nu sunt priviţi decât ca fidejusori").
În aceste condiţii, criticile recurentului-pârât sunt lipsite de orice fundament legal, venind să ignore reglementarea derogatorie aplicabilă în situaţia în care comitentul recurge la acţiunea în regres împotriva prepuşilor săi.
Susţinerea făcută de către recurentul-pârât, cu ocazia dezbaterilor pe fond, în sensul că la data săvârşirii faptei ilicite şi producerii prejudiciului nu era angajat al reclamantei, nu poate fi primită dintr-un dublu considerent.
Pe de o parte, pentru că se tinde la a se demonstra contrar celor stabilite deja cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea penală definitivă care a statuat asupra calităţii sale de prepus.
Pe de altă parte, este vorba despre o apărare şi susţinere făcute în afara termenului înăuntrul căruia puteau fi formulate criticile din recurs şi care nici nu îmbracă forma unui motiv de ordine publică, pentru a putea fi luat în examinare în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, toate criticile de nelegalitate deduse judecăţii prin intermediul celor două recursuri au fost găsite nefondate, astfel încât acestea vor fi respinse în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta Autoritatea Naţională a Vămilor şi de pârâtul M.M.L. împotriva Deciziei nr. 66A din 10 mai 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 6690/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6672/2011. Civil → |
|---|
