ICCJ. Decizia nr. 6647/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6647/2011
Dosar nr.3316/101/2010
Şedinţa publică din 30 septembrie 2011
Prin Decizia civilă nr. 354 din 3 noiembrie 2011 Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi împotriva Sentinţei civile nr. 349 din 28 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în contradictoriu cu intimata reclamantă N.A. S-a schimbat sentinţa, în sensul că a fost obligat pârâtul la 5.000 euro despăgubiri morale, în echivalent în lei, la data plăţii efective către reclamantă. S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi la 28 aprilie 2010, reclamanta N.A. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru ca prin hotărâre judecătorească să se dispună constatarea şi recunoaşterea publică a holocaustului comunist pentru perioada de deportare în Bărăgan 1951 - 1955, obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 250 mii euro şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 349 din 28 iunie 2010 Tribunalul Mehedinţi a admis în parte acţiunea şi a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 15.000 euro în echivalent RON la data plăţii, reprezentând daune morale. S-a respins capătul de cerere privind constatarea şi recunoaşterea holocaustului comunist, precum şi cererea privind cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că în perioada 18 iunie 1951 - 19 ianuarie 1956 reclamanta a fost deportată împreună cu părinţii, fraţii şi bunica sa din com. Jidoştia, jud. Mehedinţi în com. Pelicanin, Câmpia Bărăganului, o perioadă de 4 ani, 7 luni şi o zi.
În noaptea de 18 iunie 1951, sub ameninţarea armei au fost somaţi ca în câteva ore să elibereze casa şi să fie pregătiţi de plecare, fără a li se specifica locul, motivul sau durata pe care o vor petrece în noua locaţie, iar după un drum anevoios de câteva zile, îmbarcaţi în vagoane pentru animale au fost aruncaţi în câmpie, în pustietatea Bărăganului, unde un ţăruş reprezenta locul de domiciliu pentru fiecare familie. Pe buletinul părinţilor săi le-a fost aplicată ştampila D.O. şi se puteau deplasa doar până la 5 km de sat.
Din Hotărârea nr. 183 din 24 Iulie 1990 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990 reiese că reclamantei i-au fost acordate drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990.
Este de necontestat că libertatea reclamantei a suferit numeroase constrângeri în perioada celor aproximativ 4 ani şi 7 luni de domiciliu obligatoriu, necesitatea acordării unor despăgubiri morale pentru aceste constrângeri, limitări şi suferinţe fiind reglementată de Legea nr. 221/2009.
Conform art. 3 alin (1) lit. e) „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: […] e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 şi nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne […]".
Deşi art. 5 alin (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 se referă generic la „condamnare", în fapt termenul include inclusiv măsurile administrative cu caracter represiv pe temeiuri politice, atâta vreme cât suportarea unor astfel de măsuri este pasibil de a genera în favoarea acestor persoane a unor elemente definitorii pentru calificarea lor ca „foşti deţinuţi politici", ori termenul „deţinut" este asimilabil aceluia de „condamnat".
În acest context legal, instanţa a apreciat că reclamantul este persoană care a fost supusă unor măsuri administrative cu caracter politic ce fac obiect al actului normativ menţionat (Legea nr. 221/2009) şi este îndreptăţit să obţină despăgubiri reprezentând contravaloarea prejudiciului moral suferit.
Cât priveşte cuantumul acestor despăgubiri, instanţa a apreciat că suma solicitată, de 250.000 euro, este excesiv de mare, astfel că a admis doar în parte cererea reclamantei şi a obligat Statul Român să-i plătească acesteia echivalentul în lei a 15.000 de euro.
Instanţa a apreciat că nu se poate face abstracţie de contextul socio-economic al momentului la care se acordă aceste despăgubiri şi nici de nivelul general de trai al unui cetăţean român, neputându-se acorda sume care să excedă nivelului mediu de trai al unui român (nivelul salariului mediu este în prezent de ~ 400 euro), ţinându-se cont în aprecierea nivelului acestor despăgubiri şi de faptul că reclamanta beneficiază şi de drepturile instituite de Decretul-Lege nr. 118/1990.
Cât priveşte capătul de cerere privind constatarea şi recunoaşterea publică a holocaustului comunist, s-a apreciat că acesta nu face obiect al Legii nr. 221/2009, astfel că nu poate fi analizat în contextul reglementat de aceasta.
În baza art. 274 C. proc. civ. instanţa a respins cererea de cheltuieli de judecată, reţinând că reclamanta nu a făcut dovada efectuării vreunei cheltuieli.
Cu privire la apelul formulat de către pârât, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Legea nr. 221/2009, modificată prin OUG nr. 62/2010, are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate acestora, având caracter de complinire faţă de actele normative anterioare, Decretul-Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999, pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite în timpul regimul politic anterior de categorii de persoane expres prevăzute în actele normative.
Modalitatea practică de reparare a prejudiciului este stabilită de legiuitor prin art. 5 din lege, sub forma despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau prin aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic.
Dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea forţată într-o altă localitate, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiţii materiale precare şi de a munci forţat produce suferinţe pe plan moral, social şi profesional, astfel de măsuri lezează demnitatea şi onoarea, dar şi libertatea individuală, drepturile personale nepatrimoniale ocrotite de lege şi are drept consecinţe un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale.
Întinderea acestei compensaţii se stabileşte pe baza unor criterii aflate la îndemâna instanţei, cum ar fi durata măsurii abuzive, precum şi consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei, fără a constitui un preţ al durerii, ci o reparaţie a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material.
În acest sens, trebuie subliniat că la stabilirea cuantumului despăgubirilor instanţa trebuie să se raporteze şi la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta statuând în raport de circumstanţele cauzei o poziţie moderată prin sumele rezonabile acordate, instanţa europeană hotărând că suma acordată trebuie să asigure o satisfacţie morală reclamantului şi o reparaţie echitabilă.
Totodată, în stabilirea acestui cuantum instanţa îşi raportează soluţia şi la indemnizaţia acordată prin Decretul-Lege nr. 118/1990, reclamanta beneficiind de despăgubiri încă din anul 1990, prin Hotărârea nr. 183/1990.
De altfel, şi Tribunalul Mehedinţi a făcut aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, însă a acordat o reparaţie bănească mult prea mare, înlăturând practic efectele măsurilor reparatorii acordate deja reclamantei.
Ca atare, critica apelantului pârât privind cuantumul prea mare al despăgubirilor este fondată, având în vedere şi perioada mare de timp trecută de la data când prejudiciul a fost produs, precum şi de faptul că în parte acesta a fost reparat începând cu anul 1990, aşa încât s-a apreciat că o sumă de 5.000 euro despăgubiri morale în echivalent în lei, la data plăţii efective către reclamantă, pentru deportarea acesteia şi a familiei sale este suficientă.
Cu referire la motivul de apel prin care se solicită să se facă dovada calităţii procesuale, s-a reţinut că actele anexate la dosarul cauzei fac dovada calităţii procesuale active a reclamantei de persoană îndreptăţită la acordarea acestor despăgubiri.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi, criticând-o pentru următoarele motive:
1. S-au încălcat dispoziţiile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, care impun participarea procurorului la judecata cauzei.
2. Cu toate că s-a avut în vedere faptul că s-au primit despăgubiri în temeiul legilor anterioare de reparaţii, nu s-a redus în mod corespunzător cuantumul despăgubirilor acordate.
La stabilirea acestuia trebuia să se aibă în vedere şi perioada îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului şi până în prezent, deoarece nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului.
Instanţa trebuia să circumstanţieze întinderea pretenţiilor la cuantificarea despăgubirilor, pretenţiile recunoscute unui descendent sau soţ supravieţuitor trebuind să reprezinte o cotă parte din dreptul indiviz.
3. Nu s-a luat în considerare cererea prin care s-a solicitat să se facă dovada unicităţii cererii.
Pentru evitarea situaţiei de a fi promovate mai multe acţiuni prin care se solicită acelaşi drept, a solicitat ca reclamantul să facă dovada calităţii procesuale unice, având în vedere că aceste despăgubiri pot fi solicitate o singură dată.
4. În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia despăgubirilor morale este esenţial şi criteriul echităţii, astfel încât despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
Analizând Decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed:
1. Nu este obligatorie participarea procurorului la judecata cauzei, întrucât acest lucru este impus de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 221/2009, cadru legal neaplicabil în speţă întrucât dislocarea s-a făcut în Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, recunoscută ca măsură cu caracter politic prin art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.
2. La stabilirea cuantumului despăgubirilor s-au avut în vedere drepturile de care s-a beneficiat în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, avându-se în vedere nu numai calitatea de descendent ci şi pe cea personală, întrucât şi aceasta a fost deportată.
Perioada de timp de la data producerii prejudiciului a fost avută în vedere de instanţă la cuantificarea prejudiciului, iar instanţa de apel a stabilit cuantumul prejudiciului la o sumă globală faţă de circumstanţele speţei.
3. Critica de apel referitoare la unicitatea cererii de despăgubire a fost soluţionată de instanţa de apel, cu referire expresă la acest motiv, iar formularea unei alte cereri justificată pe calitatea de descendent poate fi sancţionată de către recurent, care este singura parte în raport cu care se poate judeca în contradictoriu.
4. După cum rezultă din motivarea deciziei, s-au avut în vedere la cuantificarea despăgubirilor criteriul echităţii şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, iar în cadrul criticii nu s-au arătat motivele de nelegalitate ale modului de dispunere sub acest aspect.
Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi să dispună respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia generală a Finanţelor Publice Mehedinţi împotriva Deciziei civile nr. 354 din 03 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2011.
Procesat de GGC- AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 6648/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6645/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
