ICCJ. Decizia nr. 7941/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7941/2011
Dosar nr.12446/3/2010
Şedinţa publică din 8 noiembrie 2011
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea din data de 10 martie 2010 înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 12446/3/2010, reclamanta M.M. a chemat în judecată pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să-l oblige pe pârât, în baza dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, la plata sumei de 290.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale pentru măsura administrativă, cu caracter politic, de stabilire a domiciliului obligatoriu, dispusă faţă de mama reclamantei pentru o perioadă de 4 ani, 6 luni şi două zile.
În motivarea cererii s-a arătat că la data de 18 iunie 1951 reclamanta împreună cu familia sa au fost dislocaţi din localitatea de baştină Gelu, judeţul Timiş, stabilindu-se domiciliul obligatoriu în localitatea Perieţii Noi, judeţul Slobozia.
Prin Decizia nr. 6100/1955 emisă de M.A.I. la data de 1 august 1955 au fost ridicate restricţiile domiciliare.
Reclamanta arată că după ridicarea restricţiilor domiciliare nu a mai fost posibilă întoarcerea în localitatea de baştină deoarece bunurile lor nu mai existau.
În drept acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 3 lit. e) şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin Sentinţa civilă nr. 835 din 15 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti secţia a V-a civilă, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii şi a fost respinsă acţiunea ca inadmisibilă.
În motivarea hotărârii s-a reţinut că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) permit acordarea de despăgubiri pentru prejudiciu moral doar în situaţia în care aceasta este urmarea unei condamnări cu caracter politic şi nu în situaţia măsurilor administrative asimilate condamnărilor cu caracter politic.
Prima instanţă precizează că pentru situaţia măsurilor administrative cu caracter politic, art. 5 alin. (1) din lege prevede exclusiv posibilitatea acordării de despăgubiri materiale.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta.
În motivarea apelului se susţine că legiuitorul nu a intenţionat să excludă de la aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) persoanele faţă de care s-a luat o măsură administrativă cu caracter politic şi prin urmare li s-a cauzat un prejudiciu moral.
Apelanta arată că legea din anul 2009 complineşte reparaţiile obţinute în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999, legiuitorul apreciind că acestea nu au fost suficiente.
În opinia apelantei prima instanţă a interpretat greşit dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din moment ce situaţia premisă din articolul menţionat nu face distincţie între condamnare şi măsura administrativă cu caracter politic.
În drept, apelul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 282 - 298 C. proc. civ.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 11 din 13 ianuarie 2011 a respins apelul ca nefondat.
În considerentele hotărârii s-a reţinut că, art. 5 alin. (1) lit. a) a fost modificat prin art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1354/2010, a constatat că dispoziţiile art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010 sunt neconstituţionale. Din acest motiv, în textul legii s-a menţinut art. 5 alin. (1) lit. a) în forma anterioară modificării efectuate prin art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010.
Prin Decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale. De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 1358/2010 s-a stabilit că: "Având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din OUG nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol, Curtea constată că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituţional. Curtea Constituţională a ajuns la aceleaşi concluzii şi prin Decizia nr. 1360/2010.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamanta, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta critică hotărârea sub următoarele aspecte:
- Sunt îndreptăţite la repararea prejudiciului moral şi persoanele care au fost victimele unor măsuri administrative cu caracter politic şi cum reclamanta a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, fiind dislocată în judeţul Slobozia, în temeiul art. 5 poate solicita obligarea statului la acordarea despăgubirilor morale.
- Cu privire la modificările ulterioare aduse Legii nr. 221/2009 se arată că, la momentul introducerii acţiunii art. 5 alin. (1) lit. a) se află în vigoare.
- Deciziile Curţii Constituţionale nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiei art. 20 din Legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului.
- Sunt încălcate prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi cele din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs se constată nefondat recursul în considerentele celor ce succed.
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege arătate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut nici un element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Soluţia nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum deciziile Curţii Constituţionale sus-menţionate au fost publicate în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 17 noiembrie 2010, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
În concluzie, în raport de cele reţinute, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta M.M. împotriva Deciziei nr. 11 A din 13 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 7948/2011. Civil. Excepţie de... | ICCJ. Decizia nr. 7946/2011. Civil → |
|---|
